Jean-Jacques Rousseau. Confesiuni

Jean Jacques Rousseau„Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată” scrie orgolios Jean-Jacques Rousseau în fruntea Confesiunilor sale. Rousseau şi-a scris Confesiunile în ultimul deceniu de viaţă, când rupsese cu foştii lui prieteni, scriitori enciclopedişti, pe care îi acuza de sumbre maşinaţiuni, intrase în conflict cu David Hume care îl adăpostise în Anglia, fusese alungat din Elveţia şi rătăcea prin diverse părţi ale Franţei. Accepta câte un răstimp, cu greutate şi bănuitor, găzduirea oferită de diverşii săi admiratori, vedea duşmani pretutindeni. Se explică astfel tonul înverşunat şi exagerările de tipul delirului persecutoriu din ultimele cărţi ce narează existenţa la Paris.

Confesiunile încep cu naşterea, care a costat viaţa mamei şi cu prima copilărie şi se încheie cu plecarea din Anglia. Hotărât să ducă până la capăt autodezvăluirea şi să caute cauzele care au făcut din el un om atât de deosebit şi de depărtat de ceilalţi, Rouuseau ne împărtăşeşte tot ceea ce-i păstra memoria. Sinceritatea lui e totală, chiar când acuză nedrept şi pătimaş. După cum ne-a spus singur, nu minte niciodată conştient. „Scriam din memorie – ne spun el în Visările unui hoinar singuraticmemoria aceasta mă trăda adesea sau îmi oferea numai amintiri incomplete şi am umplut lacunele cu amănunte imaginate pentru a întregi amintirile, dar care nu se contraziceau.”

Sunt naraţi astfel anii primei copilării, cu bizarul mod de a-l educa al tatălui său, ceasornicarul, împreună cu care citea romane până noaptea târziu, anii de ucenicie şi cei de vagabondaj, meseriile umilitoare ca cea de lacheu. În tonuri clare este descris adăpostul aflat la doamna de Warens. Perioada aceasta, socotită drept cea mai fericită din viaţă, îi dictează pagini tulburătoare de evocare. După anii grei ai încercărilor de afirmare la Paris şi după perioada faimei, accentul cade pe dificultăţile şi pe duşmăniile stârnite de ultimile scrieri, cu o modificare sensibilă de ton în raport cu primele cărţi. Dorinţa autodezvăluirii totale îl face pe Rousseau să nu evite amănuntele penibile sau umilitoare. Astfel este mărturisirea unui furt comis în perioada când slujise ca valet, furt pentru care fusese pedepsită o cameristă.

Mândria cu care şi-a început Rousseau scrierea e justificată. Fără să-şi dea seama, îşi înfăptuia principala operă literară.

sursa: Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni în Literatura mărturisirilor. De la Cellini la Malraux, Bucureşti, Minerva, 1972, p.180-182

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: