Arhive etichetă: Jean Jacques Rousseau

Cum să scapi de teama de iad

jean jacques rousseauPovestește Jean Jacques Rousseau:

“Teama de iad mă frământa adânc. Adesea mă întrebam: “În ce stare mă aflu eu? Dacă aș muri acum chiar, aș fi oare osândit?” După janseniștii mei, lucrul era mai presus de orice îndoială, dar, după conștiința mea, mi se părea că nu. Veșnic speriat și plutind în această crudă incertitudine, am recurs, ca să scap de ea, la metodele cele mai vrednice de râs și pentru care aș închide fără șovăire un om dacă l-aș vedea făcând la fel.

Într-o zi, gândindu-mă la acest trist subiect, începui să arunc, mașinal, cu pietre în trunchiurile arborilor, și asta cu iscusința mea obișnuită, adică fără să nimeresc aproape niciunul. În timpul acestei frumoase isprăvi, îmi dădu în gând să fac un fel de prognostic spre a potoli neliștea din mine. Îmi spusei: “Am să arunc această piatră în copacul ce se află în fața mea; dacă-l lovesc, semn de izbăvire; dacă nu-l lovesc, semn de osândire.”

Zicând acestea, arunc piatra cu o mână tremurătoare și cu o cumplită bătaie de inimă, dar din fericire piatra nimeri drept în mijlocul copacului; e adevărat că lucrul nu era greu, deoarece avusesem grijă să aleg unul foarte gros și foarte aproape de mine. De atunci nu m-am mai îndoit de salvarea mea.” 🙂

Continuă citirea →

Jean-Jacques Rousseau. Confesiuni

Jean Jacques Rousseau„Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârşită şi nu va mai fi imitată” scrie orgolios Jean-Jacques Rousseau în fruntea Confesiunilor sale. Rousseau şi-a scris Confesiunile în ultimul deceniu de viaţă, când rupsese cu foştii lui prieteni, scriitori enciclopedişti, pe care îi acuza de sumbre maşinaţiuni, intrase în conflict cu David Hume care îl adăpostise în Anglia, fusese alungat din Elveţia şi rătăcea prin diverse părţi ale Franţei. Accepta câte un răstimp, cu greutate şi bănuitor, găzduirea oferită de diverşii săi admiratori, vedea duşmani pretutindeni. Se explică astfel tonul înverşunat şi exagerările de tipul delirului persecutoriu din ultimele cărţi ce narează existenţa la Paris.

Confesiunile încep cu naşterea, care a costat viaţa mamei şi cu prima copilărie şi se încheie cu plecarea din Anglia. Hotărât să ducă până la capăt autodezvăluirea şi să caute cauzele care au făcut din el un om atât de deosebit şi de depărtat de ceilalţi, Rouuseau ne împărtăşeşte tot ceea ce-i păstra memoria. Sinceritatea lui e totală, chiar când acuză nedrept şi pătimaş. După cum ne-a spus singur, nu minte niciodată conştient. „Scriam din memorie – ne spun el în Visările unui hoinar singuraticmemoria aceasta mă trăda adesea sau îmi oferea numai amintiri incomplete şi am umplut lacunele cu amănunte imaginate pentru a întregi amintirile, dar care nu se contraziceau.”

Sunt naraţi astfel anii primei copilării, cu bizarul mod de a-l educa al tatălui său, ceasornicarul, împreună cu care citea romane până noaptea târziu, anii de ucenicie şi cei de vagabondaj, meseriile umilitoare ca cea de lacheu. În tonuri clare este descris adăpostul aflat la doamna de Warens. Perioada aceasta, socotită drept cea mai fericită din viaţă, îi dictează pagini tulburătoare de evocare. După anii grei ai încercărilor de afirmare la Paris şi după perioada faimei, accentul cade pe dificultăţile şi pe duşmăniile stârnite de ultimile scrieri, cu o modificare sensibilă de ton în raport cu primele cărţi. Dorinţa autodezvăluirii totale îl face pe Rousseau să nu evite amănuntele penibile sau umilitoare. Astfel este mărturisirea unui furt comis în perioada când slujise ca valet, furt pentru care fusese pedepsită o cameristă.

Mândria cu care şi-a început Rousseau scrierea e justificată. Fără să-şi dea seama, îşi înfăptuia principala operă literară.

sursa: Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni în Literatura mărturisirilor. De la Cellini la Malraux, Bucureşti, Minerva, 1972, p.180-182

Unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii

Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau a cunoscut un succes considerabil încă din timpul vieţii. Pentru observatorul modern, lipsit de prejudecăţi, el nu prea pare să fi avut de ce să se plângă. Şi totuşi, Rousseau a fost unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii.

„Un biet nenorocit ros de boală”

A insistat asupra faptului că trăise o viaţă plină de mizerii şi persecuţii. Lamentaţia aceasta este reluată atât de des şi în termeni atât de patetici încât te simţi obligat să-l crezi. Asupra unui punct rămânea de neclintit: sănătatea sa şubredă. Era „un biet nenorocit ros de boală… zbătându-mă în fiecare zi din viaţă între durere şi moarte”. Într-adevăr, a avut probleme genitale. Într-o scrisoare datând din 1775 şi adresată prietenului său dr. Tronchin, Rousseau se referă la „această malformaţie a unui organ, cu care m-am născut”. Biograful său, Lester Crocker, scrie după o diagnozare atentă: „Sunt convins că Jean Jacques era o victimă din naştere a bolii numite hipospadias, o malformaţie a penisului în care uretra se deschide undeva pe suprafaţa ventrală.” În viaţa adultă, aceasta a generat o îngustare anormală a canalului, necesitând dureroasa utilizare a unui cateter, ceea ce a agravat problema, atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic.

Continuă citirea →

Şi-a trimis toţi copiii la orfelinat!

copil trist

Cum o mare parte din reputaţia lui Jean Jacques Rousseau se datorează teoriilor sale referitoare la creşterea şi educarea copiilor, este curios că, în viaţa reală, spre deosebire de scrierile sale, s-a arătat atât de puţin interesat de copii. Nu există nicio dovadă, de orice natură ar fi fost ea, să fi studiat copiii pentru a-şi verifica teoriile. Pretindea că nimeni nu se bucura mai mult decât el să se joace cu copiii, dar singura relatare despre el în această ipostază nu este concludentă. Pictorul Delacroix povesteşte în Jurnalul său că un om i-a spus că îl văzuse pe Rousseau în grădina Tuileries: „Mingea unui copil l-a lovit pe filozof în picior. Pradă furiei, acesta l-a urmărit pe copil cu bastonul.”

Rousseau ar fi putut să se joace cu proprii copii. A ratat această experienţă trimiţându-i pe toţi cinci la orfelinat!

sursa: Paul Johnson, Intelectualii, trad.: Luana Stoica, Bucureşti, Humanitas, 2006, pag. 37

Prea deştept pentru binele său

Jean Jacques Rousseau

În 1762, Jean Jacques Rousseau publică lucrarea Emil, în care a lansat o multitudine de idei despre natură şi responsabilitatea omului faţă de aceasta, idei care aveau să devină tema principală a epocii romantice, dar care pe atunci erau abia la început.

Această carte fusese concepută  în mod iscusit pentru a-şi asigura numărul maxim de cititori. Dintr-un anumit punct de vedere, Rousseau era însă prea deştept pentru binele său. Atracţia crescândă pe care o exercita ca profet al adevărului şi virtuţii se datora în parte şi încercării sale de a atrage atenţia asupra limitelor raţiunii şi de a face loc religiei în inimile oamenilor. A inclus deci în Emil un capitol intitulat „Profesiunea de credinţă”, în care îi acuza pe camarazii săi intelectuali din cadrul mişcării iluministe, în special pe atei sau pe simplii deişti, că ar fi aroganţi şi dogmatici „susţinând chiar şi în aşa-numitul lor scepticism că ştiu totul”, fiind nepăsători la răul pe care îl fac bărbaţilor şi femeilor decente subminându-le credinţa: „Distrug şi calcă în picioare tot ceea ce respectă omul, îi răpesc celui aflat în suferinţă consolarea pe care acesta şi-o găseşte prin mijlocirea religiei şi înlătură singura forţă care ţine în frâu pasiunile celor bogaţi şi puternici.”

Continuă citirea →

„Strecura otrava desfrâului sub aparenţa proscrierii acestuia”

Rousseau - Noua Heloisa

Romanul lui Jean Jacques Rousseau, Noua Eloisă, subintitulat şi Scrisorile a doi îndrăgostiţi şi inspirat de Clarissa lui Richardson, este povestea urmării, seducerii, pocăirii şi pedepsirii unei tinere femei. Cartea este scrisă cu o extraordinară îndemânare pentru a satisface atât curiozitatea lubrică a cititorilor, mai ales femei, cât şi simţul lor moral. Materialul este adesea foarte lipsit de ascunzişuri pentru aceea vreme, dar mesajul final este extrem de decent.

Arhiepiscopul Parisului l-a acuzat că ar „strecura otrava desfrâului sub aparenţa proscrierii acestuia”, dar faptul nu a făcut decât să crească vânzările, cum a făcut-o şi prefaţa scrisă cu şiretenie de Rousseau, în care afirma că o fată care citeşte chiar şi o singură pagină din carte este un suflet pierdut, adăugând totuşi că „fetele caste nu citesc poveşti de dragoste”. De fapt, atât fetele caste, cât şi matroanele respectabile au citit-o şi s-au apărat citându-i concluziile de o înaltă moralitate. Pe scurt, a fost un bestseller predestinat şi a şi devenit unul.

sursa: Paul Johnson, Intelectualii, trad.: Luana Stoica, Bucureşti, Humanitas, 2006, pag. 18

Cine avea dreptate?

ambasadorul si secretarul

În 1743, după ce încercase mai multe slujbe (gravor, lacheu, muzician etc.), Jean Jacques Rousseau a primit ceea ce părea să fie minunatul post de secretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, contele de Montaigu. Această situaţie a durat 11 luni şi s-a încheiat prin demiterea lui Rousseau şi fuga acestuia pentru a nu fi arestat de către Senatul veneţian.

Dar ce se întâmplase? Între ambasadorul Montaigu şi secretarul său s-au iscat repede conflicte, care n-au putut fi nici soluţionate, nici oprite, până când nu s-au despărţit unul de altul. Fireşte, lucrurile sunt prezentate în chip cu totul deosebit de fiecare dintre ei şi e greu de stabilit cine avea dreptate. Oricum, cei doi se considerau unul pe altul „nebuni”!

Rousseau zugrăveşte în culori destul de respingătoare pe ambasador: grosolan, avar, ignorant. Protestează împotriva „manierei indecente şi scandaloase” în care ambasadorul a apreciat că trebuie să încheie socotelile cu el. Se plânge de nedreptate şi violenţă, „de insultă publică” în momentul concedierii, de tonul jignitor, de epitete odioase, de intimidare pentru a nu-i achita drepturile băneşti în întregime, de injurii.

Continuă citirea →

Viata intima a lui Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a fost un filosof francez, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului, ce a influenţat, prin ideile sale, schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789.

IUBIRE?  URĂ?

Reputaţia lui Rousseau din timpul vieţii şi influenţa exercitată după moarte ridică întrebări neliniştitoare privind credulitatea umană şi tendinţa omenească de a respinge faptele pe care nu vrea să le admită. Acceptabilitatea celor  scrise de Rousseau depinde în mare măsură de pretenţia lui exacerbată de a nu fi doar virtuos, ci cel mai virtuos om al vremii sale. De ce nu a fost acoperită de ridicol şi infamie această pretenţie atunci când slăbiciunea şi viciile sale au devenit un fapt bine cunoscut tuturor?

Rousseau a fost un bărbat, spunea el, născut pentru a iubi. Să vedem cât de  bine şi-a exprimat el dragostea faţă de aceia pe care natura i-a plasat cel mai aproape de el!

Moartea mamei sale l-a lipsit, de la naştere, de o viaţă de familie normală. Nu avea cum să aibă vreun sentiment faţă de ea, din moment ce nu a cunoscut-o niciodată. Nu a aratat însă nici o urmă de afecţiune, sau de interes, faţă de ceilalţi membri ai familiei sale.

Tatăl său nu însemna nimic pentru el, iar moartea acestuia nu a reprezentat decât ocazia de a-l moşteni. În acel moment, grija lui Rousseau pentru fratele dispărut a reînviat până într-acolo încât l-a declarat mort, astfel încât banii familiei să-i revină numai lui.

Şi-a privit familia în termeni de bani lichizi. În „Confesiuni”, Rousseau descrie ceea ce el numeşte ”una dintre aparentele mele contradicţii – uniunea dintre o avariţie aproape dezgustătoare şi cel mai mare dispreţ faţă de bani”. În viaţa lui nu prea există însă dovezi ale acestui dispreţ.

Dacă aceasta a fost atitudinea sa faţă de familia sa naturală, cum a tratat-o pe femeia care a devenit, în fapt, mama sa adoptivă, Madame de Warens? Răspunsul este: rău. Ea îl salvase de numai puţin de patru ori de la sărăcie, dar atunci când, mai târziu, Rousseau a prosperat, iar ea a dat de greu, a făcut prea puţin pentru ea. Conform propriilor sale mărturisiri, i-a trimis ceva bani atunci când a moştenit averea familiei, dar a refuzat să-i trimită mai mult, căci ar fi fost pur şi simplu luaţi de şarlatanii care o înconjurau. Nu era decât o scuză! Apelurile ei ulterioare de ajutor au rămas fără răspuns; şi-a petrecut ultimii doi ani de viaţă ţintuită la pat şi moartea ei ar putea să se fi datorat malnutriţiei!

Era oare Rousseau capabil să iubească o femeie fără puternice rezerve egoiste? Conform propriei sale relatări, „prima şi singura dragoste a vieţii mele” a fost Sophie, Comtesse d’Houdetot. Poate că a iubit-o, dar spune că „a luat măsurile de prevedere”, scriind scrisorile de dragoste adresate acesteia astfel încât să facă publicarea lor la fel de dăunătoare pentru ea, ca şi pentru el.

Despre Therese Levasseur, spălătoreasa de 23 de ani pe care şi-a făcut-o amantă în 1745 şi care a rămas cu el 33 de ani, până la moartea lui, Rousseau a spus că „nu a simţit niciodată nici cea mai mică licărire de dragoste pentru ea … nevoile senzuale pe care mi le satisfăceam cu ea erau pur sexuale şi nu aveam nimic de-a face cu ea ca individ”.

Dintr-un anumit punct de vedere a dispreţuit-o pe Therese, considerând-o o servitoare comună, analfabetă, şi s-a dispreţuit pe sine pentru a se fi unit cu ea. Afirma că Therese nu numai că nu ştia să scrie şi să citească, dar mai era şi incapabilă de a spune cât era ceasul şi nu ştia în ce zi a lunii era. Nu a scos-o niciodată în lume şi, atunci când invita oameni la masă, ei nu i se permitea să stea jos, alături de ei.

Este pur şi simplu şocant să descoperi ce le-a făcut Rousseau propriilor săi copii! Primul a fost născut în iarna din 1746-1747. Nu cunoaştem sexul copilului. Nu a primit niciodată un nume. Cu „cea mai mare dificultate din lume” (spune el) a convins-o pe Therese că bebeluşul trebuie abandonat pentru „a-i salva onoarea”. Ea s-a supus. El a pus un cartonaş cu iniţiale în îmbrăcămintea copilului şi i-a spus moaşei să lase ghemotocul la Spitalul Copiilor Găsiţi.

Patru alţi copii dăruiţi de Therese au avut exact aceeaşi soartă, excepţie făcând faptul că, în cazul lor, nu s-a mai obosit să pună un cartonaş cu iniţiale. Niciunul nu are un nume. Este puţin probabil ca vreunul dintre ei să fi supravieţuit prea mult. Două treimi dintre copiii acestei instituţii mureau în primul an de viaţă. Circa 14% supravieţuiau până la vârsta de şapte ani, iar dintre aceştia cinci ajungeau la maturitate, majoritatea devenind cerşetori şi vagabonzi. Acesta era omul Jean Jacques Rousseau!

sursa: Paul Johnson, Intelectualii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Jean Jacques Rousseau – O viaţă surprinzătoare

Jean Jacques Rousseau, celebrul filozof francez de origine geneveză, a fost unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului.

A influenţat hotărîtor, alături de Voltaire şi Diderot, spiritul revoluţionar, principiile de drept şi conştiinţa socială a epocii.

Viaţa lui prezintă însă şi unele aspecte surprinzătoare.

A avut o ereditate nevropatică încărcată. Până la a patra generaţie, strămoşii săi au fost negustori de vin şi în acelaşi timp şi mari băutori.

Mama sa s-a căsătorit la vârsta de opt ani, iar tatăl sau afirma că are idei care-i cad de pe lună! A fost de meserie ceasornicar, dar voia să dea lecţii de dans.

Jean Jacques a citit mult, fără nici un discernământ.

La optsprezece ani a plecat de acasă, ducând cu el o fântâna a lui Heron, spunând că îşi va câştiga existenţa arătând-o oamenilor în pieţe; a practicat pe rând toate profesiile: ceasornicar (meserie pe care o învăţase de la tatăl sau), scamator, maestru de muzică, gravor, pictor, servitor, si a făcut pe rând, după împrejurări, medicină, muzică, teologie, botanică, meditând ziua, în plin soare torid, cu capul descoperit.

Îndrăgostit la unsprezece ani, va spune mai târziu, că timp de zece ani şi i-a petrecut într-un continuu delir. Se credea urmărit de entuziasmul oamenilor, apoi că e persecutat de toţi; de Rusia, de Anglia, de Franţa, de regi, de femei, de preoţi.

Pleca brusc din hanuri abandonându-şi bagajele şi spunea că duşmanii săi l-au mituit pe frizer, pe hangiu şi pe brutar să nu-l mai servească.

A fost refuzat să fie primit în închisoare atunci când a solicitat acest lucru.

Distribuia pe stradă trecătorilor, ce nu i se păreau suspecţi şi ostili un memoriu în care îşi justifica ideile persecutorii.

În cele din urmă i-a scris lui Dumnezeu o scrisoare foarte tandră şi familiară, pe care a depus-o sub altarul din catedrala Notre Dame din Paris.

Masochist şi exhibiţionist, Jean Jacques, în ciuda tuturor excentricităţilor, a fost un mare scriitor, ba chiar un geniu!

O eroare istorică

Una din legendele revoluţiei franceze din 1789 spunea că Maria Antoaneta, auzind că poporul suferă din lipsa pâinii, a replicat – cinic sau naiv – “Să mănânce cozonac!

Dar expresia circula deja la curtea franceză cu mult înaintea urcării pe tron a prinţesei austriece.

Astăzi se ştie precis că aceste cuvinte nu au pornit de la Maria Antoaneta.

În “Confesiuni”, scriitorul francez Jean Jacques Rousseau aminteşte că expresia a fost folosită de o “mare prinţesă” atunci când a aflat că ţaranii nu au pâine.

Dar volumul fusese scris în 1767, cu trei ani înainte ca Maria Antoaneta să ajungă în Franţa. Când a fost în sfârşit publicat, în ultimii ani ai domniei acesteia, cuvintele i-au fost atribuite în mod eronat reginei.