Arhive etichetă: rascoala

Viața Ecaterinei cea Mare (II)

empress_catherine_the_great_circa_1845_george_christoph_groothPrimii ani de domnie

În ciuda slăbiciunilor personale, Ecaterina a fost o adevărată conducătoare. Dedicată întru totul ţării sale adoptive, a plănuit să transforme Rusia într-un stat puternic şi prosper. De la sosirea în Rusia visase să instaureze o domnie a ordinii şi a justiţiei, să răspândească educaţia, să creeze o curte care să rivalizeze cu Versailles şi să dezvolte o cultură naţională care să fie mai mult decât o imitaţie a modelelor franceze. Proiectele sale erau prea multe pentru a fi îndeplinite, chiar dacă nu s-ar fi concentrat decât asupra lor.

Problema practică de maximă urgenţă era reumplerea trezoreriei de stat, goală la moartea Elisabetei; acest lucru l-a făcut în 1762 prin secularizarea proprietăţilor clerului, care deţinea o treime din pământurile şi iobagii Rusiei. Clerul rusesc a fost redus la un grup de funcţionari plătiţi de stat, pierzând puţina putere ce îi mai rămăsese după reformele lui Petru cel Mare.

Întrucât lovitura ei de stat şi suspiciunile privind moartea lui Petru cereau atât discreţie, cât şi statornicie în relaţiile cu alte ţări, a continuat să păstreze legături de prietenie cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, cât şi cu aliaţii tradiţionali, Franţa şi Austria. În 1764 a rezolvat problema Poloniei, regat care nu avea graniţele bine definite şi era râvnit de trei puteri vecine, prin instalarea pe tronul acestei ţări a unuia dintre vechii ei amanţi, Stanislaw Poniatowski, un bărbat slab, complet devotat Ecaterinei.

Continuă citirea →

Skanderbeg. Un erou al luptei antiotomane

Skanderbeg

Cavalcada în noapte

În noiembrie 1443, armatele creştine ungare şi transilvane conduse de Ioan de Hunedoara treceau Dunărea şi Morava îndreptându-se spre Niş.

Era o noapte friguroasă de toamnă târzie. Pe nesimţite, 300 de călăreţi părăsesc, cu arme şi bagaje, tabăra turcă, îndreptându-se spre sud-vest. Gonesc zi şi noapte, aproape fără popas, până în sangeacul [unitate administrativă a Imperiului Otoman; mai multe sangeacuri formau un vilaet] Arvanit şi, aşa obosiţi şi prăfuiţi, intră în Dibra. Populaţia albaneză, în loc să fugă, îi aclamă. În mijlocul lor, un om de ordine scurte: Gheorghe Castriota, zis Skanderbeg. Însoţitorii lui sunt albanezi, din trupele de cavalerie ale sultanului.

Continuă citirea →

Ultimul rege al Romei

Tarquinius Superbus - ultimul rege al Romei

Potrivit tradiţiei, Tarquinius Superbus a fost al şaptelea rege al Romei (534-510 î.Hr.); la fel ca în cazul altor suverani amintiţi de tradiţie, este posibil ca unui sâmbure de adevăr istoric să i se fi suprapus în timp, în tradiţia populară şi literară, numeroase legende: atât în ceea ce priveşte distingerea sa de Tarquinius Priscus, nu întotdeauna clară, astfel încât unele acţiuni militare îi sunt atribuite când unuia, când celuilalt rege, cât şi referitor la alungarea sa din Roma, pe care tradiţia încerca poate să o învăluie într-o aură de legendă, prin povestea Lucreţiei, pentru a da o justificare poetică faptului istoric al căderii monarhiei. În plus, nu este exclus ca Tarquinius să fi fost doar un apelativ comun membrilor dinastiei suveranilor etrusci care au domnit în Roma, legat de numele oraşului datorită asonantei cu acesta.

Cea mai cunoscută tradiţie consemnată de analiştii antici cu referire la Tarquinius — cu excepţia frecventelor relatări ale acţiunilor sale războinice, care au constituit o sursă continuă de cruzime şi aroganţă şi i-au adus regelui apelativul ce l-a făcut celebru – este legată de matroana Lucreţia, soţia vărului său Tarquinius Collatinus, care, violată de fiul regelui, Sextus, s-a sinucis.

Continuă citirea →

Cine a fost Spartacus?

Spartacus

Spartacus (?-71 î.Hr.), conducătorul marii răscoale a sclavilor din Italia (73-71 î.Hr.). Originar din Tracia, adus ca prizonier de război în Italia, Spartacus evadează din şcoala de gladiatori din Capua împreună cu 70 de celţi şi traci, refugiindu-se pe muntele Vezuviu. După ce reuşeşte să-şi ralieze sclavii din împrejurimi, Spartacus înfrânge trupele trimise împotriva sa, conduse de propretorul C. Claudiu Glaber, apoi de pretorul P. Varinius. După aceste succese, răscoala se extinde în Campania şi Lucania, rândurile armatei lui Spartacus sporind la 40000, apoi la 60000 de oameni. În anul 72 armatele celor doi consuli, C. Cornelius Lentulus şi P. Gellius Poplicola, sunt înfrânte succesiv, Spartacus înaintând spre nord, probabil cu intenţia de a părăsi Peninsula Italică şi a permite mozaicului etnic de sclavi întoarcerea în regiunile de baştină. Dezbinarea din rândul răsculaţilor duce la desprinderea, apoi înfrângerea grupării conduse de celtul Crixus. Ajunşi în nord, după ce înfrâng la Mutina armata proconsulului C. Cassius Longinus, răsculaţii îşi schimbă planul din motive rămase necunoscute, revin spre sud şi străbat, asemenea lui Hannibal, întreaga peninsulă până la Thurioi, înfrângând din nou, în Picenum, armatele celor doi consuli.

Continuă citirea →

Spartacus, de la istorie la artă

Neînfricatul gladiator trac Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăseşte aproape în toate genurile şi reprezentările artistice care au ajuns până la noi de-a lungul timpului. Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul şi filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decât a făcut arta pentru altă figură din panteonul universal.

Continuă citirea →

Matei Corvin

Să vorbim acum despre Matei Corvin. A fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, foarte priceput, foarte cult, a adus savanţi şi artişti din Italia (e epoca Renaşterii în Ungaria). Pe plan intern, s-a sprijinit pe mica nobilime împotriva magnaţilor (care-i erau ostili, inclusiv propriul său unchi Szilăgyi!) şi a ocrotit într-o oarecare măsură pe ţărani.

Din păcate, prea ambiţios şi însetat de putere, în loc să pornească război împotriva turcilor, s-a luptat cu regele Cehiei, voind să ajungă şi rege al Cehiei, ca pe această cale să intre în Confederaţia germană, iar apoi să ajungă împărat. A purtat război cu împăratul Germaniei şi a ocupat Viena.

Deschid o paranteză. Cer iertare: nu trebuie să spunem „împăratul Germaniei”, împărăţia, până în secolul XIX, se numea „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germanică” — acesta era numele oficial. Nu vorbiţi nici de „împăratul Austriei” — chiar sub Habsburgi — înainte de 1807, când Napoleon dărâmă vechea structură medievală, împărat în Europa numai unul era, şi, din punct de vedere protocolar, el trecea înaintea tuturor suveranilor Europei, chiar atunci când — de pildă — regele Franţei ajunsese un suveran mai puternic.

Matei Corvin îşi iroseşte puterile în lupte sterile împotriva vecinilor săi occidentali, în loc să poarte război cu turcii. Rezultatul a fost că, la 36 de ani de la moartea lui, regatul ungar, pe care ambiţia sa îl voise atât de sus, se prăbuşeşte la un singur atac al turcilor.

Slăbiciunea regatului ungar după Matei Corvin se explică şi prin motive sociale: feudalitatea maghiară, după răscoala de la Bobîlna din 1437, nu numai că nu uşurase asuprirea ţăranilor, dar o şi înăsprise, în parte din cauza neîncetatelor războaie „moderne”, cu armele de foc şi specialiştii mercenari care le mânuiau, şi care costau mulţi bani.

În 1514 a izbucnit în Transilvania şi în Ungaria o nouă mare răscoală antifeudală, sub conducerea unui fruntaş secui, Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy). Ca şi precedenta, răscoala a adunat ţărănime din toate neamurile şi, de asemeni, a fost înecată în sânge.

Ţara a ieşit slăbită de aceste lupte lăuntrice, astfel că, la atacul turcesc din 1526, nobilimea s-a găsit singură în faţa duşmanului.

Încă o dată trebuie remarcat că ne putem uneori pripi judecind istoria: la începuturile dominaţiei otomane în Balcani şi în Europa centrală, s-a putut întâmpla ca ţăranii să fie mai puţin storşi de bani şi apăsaţi de corvoade sub noul stăpân „păgân” decât fuseseră sub stăpânul feudal.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p.92-93