Arhive etichetă: Henric VIII

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (VI) Catherine Parr

Catherine_ParrDupă toate aceste rateuri, Henric încă nu se săturase de sexul opus. După ce a fost executată Catherine, a organizat „o mare cină” în compania a douăzeci şi şase de doamne la propria masă – şi încă treizeci şi cinci la o masă alăturată. Una, în special, i‑a picat cu tronc – Anne Basset: „o făptură tânără şi drăguţă, suficient de isteaţă ca să ajungă la fel de rău ca şi celelalte, dacă i s‑ar fi dat ocazia”, a remarcat ambasadorul Franţei.

Cu toate acestea, femeile deja se cam fereau de Henric – cele două divorţuri şi cele două execuţii constituiau un avertisment de luat în seamă. „În ce condiţie dificilă ajungeau acestea dacă regele, după ce le‑ar fi primit în patul său, ar fi menţionat, din greşeală, că nu fuseseră neprihănite”, se spunea în epocă.

Nu după multă vreme, Henric a căzut pradă disperării. S‑a gândit chiar să o accepte din nou în pat pe Anne de Cleves. Bârfe josnice de acest gen au început să circule de‑a lungul şi de‑a latul continentului, dar sfetnicii regelui şi‑au dat seama în curând că aceasta nu era o soluţie viabilă. Dacă, printr‑o minune, ar fi reuşit să conceapă un moştenitor cu Anne, succesiunea ar fi ridicat câteva insurmontabile probleme de natură constituţională.

În cele din urmă, în loc să‑şi asume riscul alegerii încă unei neveste tinere, Henric şi‑a îndreptat atenţia către o femeie în cazul căreia nu era nevoie să se pună problema virginităţii, fiind vorba de o văduvă care îngropase deja doi soţi.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (V) Catherine Howard

Howard CatherineÎncă o dată, a trebuit să fie emisă o dispensă oficială pentru mariajul regelui cu Catherine Howard, pentru că Henric avusese o relaţie carnală cu verişoara primară a acesteia, Anne Boleyn. De cum hârtia a fost obţinută, regele, ajuns acum la cincizeci de ani, s‑a însurat cu amanta sa în vârstă de nouăsprezece ani.

Ceremonia a fost organizată într‑o oarecare grabă, deoarece, aşa cum a notat ambasadorul Franţei, Catherine era deja enceinte – adică însărcinată. Dar al cui copil era acela? Regele, în pofida faptului că nutrea dorinţe tinereşti, era gras, bolnav şi chel. Circumferinţa taliei lui măsura nu mai puţin de 135 de centimetri, iar Catherine deja îşi manifestase preferinţa pentru bărbaţi mai tineri şi mai supli.

La scurt timp, Curtea s‑a umplut cu partenerele de joacă din adolescenţa lui Catherine, printre care Joan Bulmer şi Katherine Tylney. Din păcate, una a fost omisă – Mary Lassels. Aceasta fusese una dintre domnișoarele aflate în serviciul ducesei de Norfolk şi locuise în dormitorul comun al lui Catherine din Lambeth. Îndemnată de fratele ei protestant, care căuta să pună capăt influenţei catolice a familiei Howard, Mary i‑a povestit arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, despre indiscreţiile tinereşti ale lui Catherine. Sub tortură, atât Manox, cât şi Dereham au recunoscut întâlnirile pasionale cu Catherine, iar cel din urmă a dezvăluit şi faptul că Thomas Culpepper, un gentilom din Privy Chamber, „i‑a succedat în preferinţele afective ale reginei”.

Culpepper era un fel de favorit al regelui. După spusele ambasadorului francez, acesta fusese crescut de mic în preajma regelui, cu care „împărţea patul în mod frecvent”. Se pare că „dorea să împartă patul şi cu regina”, a adăugat intrigantul ambasador.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (IV) Anne de Cleves

Anne de ClevesDupă ce emisarii Angliei au ajuns la Cleves, au constatat că atât faţa Annei, cât şi a surorii sale, Amelia, erau acoperite – astfel încât tinerelor nu li se putea vedea nicio trăsătură. Atunci când delegaţia a încercat să protesteze, cancelarul din Cleves a răspuns: „Ce, vreţi să le vedeţi în pielea goală?”

Holbein a trebuit să picteze portretul sub atenta supraveghere a Curţii din Cleves şi, de aceea, a realizat o versiune flatantă a originalului. Când Henric a văzut portretul, nu a fost dezamăgit, iar detaliile alianţei au fost rapid puse la punct. Regele, s‑a observat, părea „plin de viaţă”. În ciuda gutei de care suferea, Henric s‑a dus călare de la Greenwich la Rochester, nerăbdător să‑şi întâmpine mireasa, dar, de cum a văzut‑o, a rămas consternat.

Nu era deloc frumuseţea sugerată de portret, iar regele a descris‑o în batjocură „o iapă flamandă”. Faptul că mireasa nu vorbea deloc limba engleză complica şi mai mult lucrurile. Apoi aceasta a părut că se plictiseşte în noaptea nunţii. Lordul Russell a spus că nu l‑a văzut în viaţa lui „pe Majestatea Sa mai înmărmurit şi mai stingherit decât cu acea ocazie”. Henric era genul de om care vorbeşte pe şleau, aşa că i‑a spus, franc, lui Cromwell: „Nu îmi place deloc”. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, a înţeles că este vorba de interese politice, iar mariajul a mers mai departe.

Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (III) Jane Seymour

Jane SeymourÎn curând, ceea ce urmărea Henric a devenit străveziu: la 2 mai 1536, Anne a fost arestată sub învinuirile de adulter, incest şi tentativă de omor asupra regelui. Patru presupuşi amanţi – un membru al Privy Chamber, sir Henry Norris, doi valeţi, sir Francis Weston şi William Brereton, precum şi un tânăr şi şarmant muzician pe nume Mark Smeaton – împreună cu fratele Annei, lordul Rochford, au fost arestaţi. Trei au negat acuzaţiile, însă Smeaton a recunoscut adulterul, sub tortură. Norris, Weston, Brereton şi Smeaton au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi de trădare. Împotriva lor nu au existat prea multe dovezi, iar acuzaţii nu au avut dreptul să se apere. Au fost spânzuraţi la Tyburn, castraţi cât încă mai erau vii, evisceraţi şi, la sfârşit, li s‑au tăiat membrele.

Anne şi Rochford au fost judecaţi în Sala Mare a Turnului Londrei. Câteva slujnice ale acesteia au depus mărturie privind „felul în care se distra regina în dormitor”, dar acuzatorul principal a fost lady Rochford, care a pretins că exista o „familiaritate nepermisă” între un frate şi o soră. Lordul Rochford, susţinea cumnata ei, „tot căuta prilejuri să ajungă în dormitorul surorii sale”. De asemenea, lady Rochford a sugerat că, de vreme ce Henric nu era în stare să conceapă moştenitorul pe care şi‑l dorea, Anne a încercat să obţină unul cu amanţii, printre aceştia numărându‑se şi fratele ei.

Ca probă a incestului, aceste afirmaţii erau de‑a dreptul absurde, însă nimeni nu îndrăznea să se opună scenariului ticluit de monarh. Judecătorul, ducele de Norfolk (de altfel, un unchi al Annei), a lăcrimat, se pare, atunci când a trebuit să pronunţe verdictul, ştiind că nu are de ales decât să îi găsească pe toţi vinovaţi. Sentinţa era deja impusă, iar condamnaţii aveau să ajungă fie pe rug, fie pe mâna gâdelui – după cum ar fi găsit de cuviinţă regele.

Henric a arătat puţină clemenţă, lăsându‑i pe condamnaţi să moară rapid şi fără chinuri. Rochford a căzut sub secure pe Dealul Turnului, iar Henric a plătit 24 de lire unui călău expert din Calais ca să o decapiteze pe fosta lui iubită pe Dealul Verde, nu înainte de a fi divorţat de ea. Cu două zile înainte de execuţie, căsătoria a fost anulată pe motiv că Anne îi fusese sortită mai înainte lui sir Henry Percy. Cu toate că aceasta practic anula acuzaţia de adulter, nimeni nu a îndrăznit să‑i menţioneze acest viciu de procedură lui Henric.
Continuă citirea →

Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (II) Anne Boleyn

anne boleyn si henric VIIIAnne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

Continuă citirea →

Şase soţii pentru un moştenitor

Henric VIII si cele 6 sotii ale sale

În toate timpurile prima îndatorire a unui rege a fost să asigure succesiunea familiei dând ţării un moştenitor – preferabil de sex masculin. În secolul al XVI-lea, eforturile regelui Henric al VIII-lea al Angliei de a avea un urmaş au dus la ruptura cu Roma şi la fondarea Bisericii Angliei.

Continuă citirea →

Conflicte în istorie – Thomas Morus împotriva lui Henric al VIII-lea

Anglia, 1528. Regele Henric al VIII-lea hotărăşte să divorţeze de soţia sa, Caterina de Aragon, sub pretextul că nu i-a dăruit un urmaş la tron, de fapt pentru a se putea căsători cu metresa lui, Anne Boleyn, dama de onoare a reginei.

Continuă citirea →

Câte dintre cele şase soţii ale lui Henric al VIII-lea au fost decapitate la ordinul acestuia?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Câte dintre cele şase soţii ale lui Henric al VIII-lea au fost decapitate la ordinul acestuia?

Răspuns: Două  (Anne Boleyn şi Catherine Howard)

Istoria anglicanismului

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559) şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care, împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church, tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei (biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi susţinătoare a separării Bisericii de stat.

Anglicanismul este organizat într-o comunitate de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii. Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).

Henric VIII şi cele 6 soţii ale sale – caricatura

sursa: paulbaker-caricaturist.com

Testamentul lui Henric al VIII-lea

HENRIC al VIII-lea

– decedat în 1547, la Londra

– ultima dorinţă – să fie îngropat alături de Jane Seymour, una dintre soţiile sale ce şi-a păstrat capul

Henric VIII

Testamentul lui Henric al VIII-lea, cel de-al doilea rege din dinastia Tudor, unul dintre cei mai puternici monarhi pe care i-a avut Anglia, a fost scris pe data de 30 decembrie 1546, cu mai puţin de o lună înainte de moartea acestuia. Pe atunci, Henric emitea mirosuri grele din cauza unor ulcere dureroase şi supurânde, poate chiar sifilitice, ce trebuiau pansate de câteva ori pe zi. Din cauza unei hidropizii cronice (afecţiune numită, în prezent, edem), picioarele regelui erau ca de elefant, iar trupul îi era obez, de peste 180 de kilograme. Irascibil, imobilizat la pat, respirând greu, el a înţeles că i se apropie sfârşitul şi a dictat un testament prolix, de aproape şapte mii de cuvinte.

Deşi Henric se separase de biserica de la Roma, el rămăsese în majoritatea crezurilor sale un romano-catolic. Testamentul său începea cu un preambul pios, în care se declara un creştin exemplar, iar în eventualitatea în care sufletul său era destinat unei opriri în purgatoriu (după părerea lui, nu avea ce căuta în iad!), el a ordonat o serie de recviemuri în memoria sa pentru a i se scurta şederea. De un egoism monstruos, el nu se considera condamnabil pentru executarea celor mai importanţi umanişti şi intelectuali ai Angliei şi nu vedea nici un păcat în gestul care alăturase şi două din cele şase soţii ale sale pe lunga listă a celor ce-şi aşezaseră capul pe butuc pentru acuze inventate de trădare.

Către sfârşit, el ajunsese un bărbat zdruncinat, patetic, care se plângea că viaţa blestemase un suflet atât de binevoitor ca al lui cu nenumărate nenorociri – în principal, afecţiuni cronice şi soţii care au suferit avorturi spontane. După cum era de aşteptat, el nu a luat nici o dată în considerare posibilitatea ca sarcinile dezastruoase ale soţiilor sale să fie rezultatul presupusului său sifilis.

Dovezile existenţei acestei boli venerice sunt circumstanţiale:

  1. Prima sa soţie, Caterina de Aragon, i-a născut o fiică moartă şi un fiu care a supravieţuit doar şapte săptămâni. Apoi, ea a mai avut patru sarcini, nereuşind să ducă la termen nici una dintre acestea; l-a umilit cu un al doilea fiu născut mort, iar în final i-a dăruit un singur moştenitor supravieţuitor, o fiică pe nume Maria, care avea să conducă Anglia sub numele de Maria Tudor sau Maria Sângeroasa.
  2. A doua soţie a lui Henric, Anne Boleyn, a pierdut o primă sarcină la patru luni, însă a produs şi o fiică nelegitimă, Elizabeth, care avea să cârmuiască Anglia vreme de 45 de ani.
  3. După ce a poruncit decapitarea lui Anne sub acuze dubioase de adulter, Henric s-a căsătorit cu Jane Seymour, care i-a oferit un fiu – moştenitor, pe Eduard; însă ea a murit nouă zile mai târziu, probabil din cauza febrei puerperale sau febra lăuziei. Deşi Eduard a ajuns să conducă Anglia vreme de şase ani, el era bolnăvicios, suferea de inflamaţii cronice ale pielii şi de o afecţiune misterioasă ce-i provoca desprinderea buricelor degetelor de la mâini şi picioare.
  4. Rămas văduv vreme de trei ani, Henric a acceptat în cele din urmă o căsătorie motivată politic, însă fără a-şi vedea mireasa înaintea nunţii. Când şi-a zărit logodnica, pe Anne de Cleves, pentru prima dată, el a poruncit ca Thomas Cromwell, omul de stat responsabil pentru aranjarea căsătoriei, să fie decapitat. Căsătoria, neconsumată, a fost desfăcută după câteva luni. Cel puţin ea fusese cruţată de avorturi spontane şi de urmaşi bolnăvicioşi.
  5. Cea de-a cincea soţie, tânăra şi desfrânata Catherine Howard, a fost decapitată pentru infidelitate, înainte de a apuca să rămână însărcinată.
  6. Atunci când s-a căsătorit cu cea de-a şasea sa soţie, Catherine Parr, în anul 1543, monarhul ajunsese bolnav şi obez. Scutind-o de relaţii sexuale, este posibil ca el să o fi ferit de o concepere sifilitică.

Bioistoricii cred că Henric ar fi putut contacta sifilisul pe când era tânar şi ca boala era cronică şi activă, infectându-le cel puţin pe unele dintre soţiile sale, în special pe Caterina de Aragon. Medicul danez Ove Brich inşiruie 13 motive medicale care-i susţin opinia că Henric era contagios cronic. Pe lângă dovada avorturilor spontane, Brinch enumeră: o boală de piele de care regele a suferit pe când avea 22 de ani; o serie de migrene acute ce au debutat la vârsta de 37 de ani; ulceraţiile la picior, care nu se vindecau; o deformaţie dobândidă a părţii drepte a nasului, ce ar fi putut fi o gonă sifilitică, o tumoare cu o consistenţă asemănătoare cauciucului; plus crize şi accese violente de furie.

Henric al VIII-lea stabileşte în testamentul său ca înmormântarea „cadavrului” său să aibă loc cu pompă regală la „colegiul Windsor”. De asemenea, el cere ca osemintele „credincioasei şi iubitoarei noastre soţii, Regina Jane, să fie alăturate”. Istoricii interpretează dorinţa regelui de a fi reunit în moarte cu Jane Seymour drept dovada faptului că ea a fost soţia lui preferată.

După ce lasă o parte semnificativă a averii sale enorme unor acte de caritate, el abordează problema succesiunii, complicată de căsătoriile sale numeroase. El porunceşte ca succesorii săi să fie bolnăviciosul Eduard, fiul lui Jane Seymour, şi copiii lui Eduard; apoi, Maria Tudor şi moştenitorii acesteia; iar în cele din urmă, bastarda Elisabeth, fiica lui Anne Boleyn. Prin boală, moarte şi intrigi, Eduard, Maria şi Elisabeth s-au succedat toţi trei pe tronul Angliei.

Vă cred, dar…

Henric VIII, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

Henric al VIII-lea – Portret neconvenţional

regele henric VIII

Era doar la vârsta de 18 ani când a ajuns la tron. Unii spun că ar fi fost chipeş pe atunci. Ce nu spun oamenii ca să le facă pe plac suveranilor! 🙂 Greu de crezut, dar nu imposibil. Oricum, a ajuns aşa cum îl cunoaştem: un individ solid, gălăgios, cu ochi mici, faţă de cal şi bărbie dublă, cum ştim din chipul pe care l-a zugrăvit Hans Holbein. Ce să-i faci, se mai schimbă omul! 🙂

caterina

Henric era dornic să se facă popular şi ţinea la spectacol şi parade. Şi englezilor le plăcea. S-a stârnit deci mare bucurie când s-a căsătorit cu prinţesa Caterina şi când ambii au fost încoronaţi. Regele a luptat în turniruri din care a ieşit mereu victorios: curtenii aveau grijă de asta.

Henric avea o mare calitate: ştia să-şi aleagă sfetnicii. Cel mai puternic dintre ei a fost Thomas Wolsey, fiul unui respectabil măcelar din Ipswich, pe care Papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Era un om vesel ce ştia de glumă, cântec, joc şi băutură, şi acestea erau căile spre inima regelui Henric, mai mare sau mai mică, atât cât era.

cardinal wolsey

Wolsey ştia o mulţime despre învăţăturile bisericii din acel timp, mare parte constând în aflarea unor scuze şi pretexte meştesugite pentru aproape orice greşeală şi în a face din negru alb sau alte nuanţe, după plac. O atare învăţătură îi era pe plac monarhului.

Avea o avere imensă, aproape egală cu cea a regelui. Avea, de asemenea, o mare autoritate civilă şi ecleziastică. Nu avea însă deloc scrupule. Ca să înfiinţeze la Oxford Colegiul Cardinal şi să atragă admiraţia asupra generozităţii sale, Wolsey n-a şovăit să despoaie mănăstirile.

Henric s-a folosit cât s-a folosit de el, apoi s-a plictisit şi l-a îndepărtat. Nu înainte de a-l acuza de înaltă trădare. Asta i-a grăbit moartea cardinalului. Ultimele lui cuvinte au fost:

“De mi-aş fi dat atâta osteneală spre a-L servi pe Dumnezeu cât mi-am dat spre a-l sluji pe rege, acesta nu m-ar fi trădat la bătrâneţe.”

martin luther

Trăia pe vremea aceea în Germania un cărturar prea învăţat pe nume Martin Luther, ce ştia totul despre oameni, căci fusese preot, ba chiar şi călugăr la viaţa lui. Luther, aflând spre marea lui surpriză într-o bună zi că există cu adevărat o carte intitulată Noul Testament, pe care preoţii nu te lăsau să o citeşti şi în care erau scrise adevăruri pe care ei le suprimau, s-a ridicat extrem de viguros împotriva clanului ecleziastic din vârf şi până la bază, adică de la papă în jos. Regele Henric, apărător al papei, indignat de astfel de idei, a scris (cu ajutorul unui prieten) o carte despre asta.

Consecinţele au fost imediate. Papa a fost atât de mulţumit încât l-a numit apărător al celor credincioşi. Luther a fost atât de nemulţumit încât l-a numit pe rege nătărău.

Nimic nu durează veşnic, nici măcar relaţia cordială dintre rege şi papă. Henric, care se plictisise de prima lui soţie, Caterina, dorea să scape de ea. Papa, după ce-şi dăduse aprobarea la această căsătorie, nu voia însă cu nici un chip să aprobe şi divorţul. Nerăbdător, Henric a trecut peste formalităţi şi s-a căsătorit cu Anne Boleyn. Supărat, papa l-a excomunicat. Prietenia se sfârşise.

Oricât de necrezut ar părea, căsătoria lui Henric cu Anne Boleyn s-a celebrat în taină, în jurul datei de 25 ianuarie 1533, mai înainte ca să fi fost pronunţată desfacerea căsătoriei precedente. Legal, regele a fost bigam timp de câteva săptămâni.

Anne Boleyn era mai tânără şi mai drăguţă decât Caterina. Era ambiţioasă şi găsea mereu soluţii pentru a-şi atinge scopurile. Era foarte spirituală şi iute la răspuns. Ceea ce este în regulă un timp, dar rareori dă rezultate pe termen lung.

Anne era departe de a fi o tânără naivă. Avusese o legatură (platonică sau nu, cine ştie?) cu poetul Thomas Wyatt.

Avea o părere foarte bună despre Henric. Asta pentru că nu-şi dăduse seama că regele, care se purtase atât de crud şi fără urmă de credinţă faţă de prima soţie, putea să fie la fel de infidel, ba chiar şi mai crud în cazul celei de a doua.

O întâmplare ar fi trebuit să-i dea de gândit. În vremea când era îndrăgostit de ea, Henric se comportase cu laşitate şi egoism, fugind speriat de casa şi tovărăşia ei, când o boală periculoasă s-a abătut pe acolo. Unii membri ai familiei sale au pierit. Ea a scăpat atunci. Nu pentru mult timp însă. În 1533 a dat naştere reginei Elisabeta şi apoi a fost decapitată cu paloşul de un călau foarte elegant. Din ordinul soţului ei.

Nu ştim dacă regelui i-a părut rău de această crimă. Cert este însă că imediat s-a căsătorit cu Jane Seymour.

Ca soţ, Henric lăsa oarecum de dorit. A fost foarte criticat pentru că şi-a decapitat două din cele şase soţii. Orice om care procedează astfel trebuie să se aştepte la puţină vorbărie. În favoarea lui trebuie spus însă că pe unele le-a lăsat în viaţă, pentru că acelea erau vremuri ale galanteriei, când cavalerismul era în floare!

Henric, cu toată reputaţia lui, cultivată cu grijă chiar de el însuşi – de mare amator de femei, nu era prolific: în afară de Henric Fitzroy, nu i se cunoaşte nici un bastard. Şi problemele sale nu se opreau aici. Se ştie că regele nu a fost în stare să consume căsătoria sa cu cea de-a patra soţie, Anne de Cleves.

Oricum, o altă soţie, a cincea cred, a fost decapitată pentru acte de “înaltă trădare” comise cu doi domni. Când a auzit de trădare, Henric a izbucnit în lacrimi. Pur şi simplu nu avea noroc în dragoste.

A şasea – şi ultima – soţie a regelui a reuşit o performanţă surprinzătoare: i-a supravieţuit. N-a fost nici ea scutită de emoţii: între ei au apărut discordii pe teme religioase, încât într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote!

Catherine Parr era o femeie cu experienţă. Mai ales în îngroparea soţilor.A fost iniţial căsătorită cu un anume Sir Edward Borough, după moartea căruia s-a recăsătorit cu un alt bărbat. Şi acesta a murit curând, în 1543, lăsând-o văduvă pentru a doua oară. Ceea ce ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Henric. Normal, ce putea să aştepte de la cel de-al treilea soţ? Evident, s-o lase…văduvă. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Una dintre cele mai atroce trăsături ale domniei lui Henric a fost aceea că regele oscila mereu între religia catolică şi cea reformată şi prin urmare cu cât se certa mai tare cu papa, cu atât îi ardea de vii pe mai mulţi dintre supuşii săi pentru vina de a nu-i fi împărtăşit părerile religioase. Au căzut victime şi doi bărbaţi importanţi: John Fischer, episcop de Rochester, şi Thomas Morus, un înţelept în felul său.

Primul, om amabil şi în vârstă, s-a făcut vinovat de o faptă gravă: nu l-a recunoscut pe rege drept conducător suprem al bisericii. Consecinţa? A intrat în bucluc şi a fost aruncat în închisoare. Poate că ar fi putut scăpa cu viaţă dacă papa nu s-ar fi gândit, parcă pentru a face în ciuda regelui, să-l ungă cardinal. Atunci suveranul a făcut o glumă crudă zicând că s-ar putea ca papa să-i trimită lui Fischer o tichie roşie – căci aşa se face un cardinal – dar că acesta nu va avea pe s-o poarte. Aşa că l-a trimis la moarte. Tot acolo l-a expediat şi pe Thomas More, unul din marii oameni de cultură ai vremii.

Amandoi fuseseră prietenii săi. Dar a fi prieten cu un atare individ, era aproape la fel de primejdios ca şi a-i fi soţie!