Arhive etichetă: Anglia

Elisabeta I a Angliei: boală și viciu

Elisabeta I a AnglieiPe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:
— Eu nu pot să fiu decât rege!

Continuă citirea →

Cine este dușmanul de moarte ?

regele georgeAflând de moartea lui Napoleon Bonaparte, lordul Castlereagh, intrând în cabinetul regelui George al IV-lea al Angliei, i-a spus acestuia:

Sire, aduc Majestății Voastre vestea că și-a pierdut dușmanul de moarte !

– Cum? a strigat regele, în culmea fericirii, să fie oare cu putință? Nevastă-mea a murit? 🙂

Continuă citirea →

Războiul de 100 de ani

batalia de la Poitiers

Războiul de 100 de ani (1337-1453). Conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, având drept obiect drepturi teritoriale şi problema succesiunii la tronul Franţei.

A început în 1337, când Eduard III a invadat Flandra pentru a-şi impune pretenţiile asupra coroanei Franţei. Eduard a obţinut o victorie răsunătoare în bătălia de la Crecy (1346); după ce fiul său, Eduard Prinţul Negru, a reuşit să-l captureze pe Ioan II în bătălia de la Poitiers (1356), francezii au fost nevoiţi să cedeze mari teritorii, prin tratatele de la Bretigny şi Calais (1360). Ioan II a murit în captivitate, iar fiul său Carol V a refuzat să respecte tratatele şi a reiniţiat conflictul, silindu-i pe englezi să se apere. După moartea lui Carol V în 1380, ambele ţări au fost preocupate de conflictele interne, iar războiul s-a încheiat cu o pace nesigură.

Continuă citirea →

Războiul celor două roze

razboiul celor doua roze

Războiul celor Două Roze (1455-1485). Serie de războaie civile dinastice între casele de Lancaster şi York, pentru tronul Angliei.

Denumirea a fost inspirată de blazoanele celor două case, trandafirul alb al casei de York şi cel roşu al casei de Lancaster. Ambele aveau pretenţii la tron, invocând descendenţa după Eduard III.

Casa de Lancaster ocupa tronul din 1399, dar sub domnia lui Henric VI ţara a fost la un pas de anarhie, astfel că în 1453, în timpul uneia dintre crizele de nebunie ale lui Henric, ducele de York a fost numit protectorul regatului. În 1455, Henric şi-a recâştigat autoritatea, iniţiind astfel lupta pentru tron. În 1461, reprezentanţii casei de York au reuşit să-l încoroneze pe Eduard IV, dar războaiele au continuat, iar în 1471 Henric VI a fost ucis în Turnul Londrei.

Continuă citirea →

Care a fost prima regină a Angliei?

Maria I, regina Angliei

Care a fost prima regină a Angliei?

a. Elisabeta I

b. Maria I

c. Matilda

d. Victoria

Răspuns: b. Maria I  

Numită şi Maria Tudor, a fost prima regină care a condus Anglia (1553-1558) cu drepturi depline. A mai fost cunoscută sub numele de Maria cea Sângeroasă (Bloody Mary) din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva protestanţilor, în încercarea zadarnică de a restabili romano-catolicismul în Anglia.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Bătălia pentru Anglia – dicţionar de termeni istorici

batalia Angliei

Bătălia pentru Anglia (iunie 1940-aprilie 1941) – O serie de raiduri împotriva Angliei, întreprinse de aviaţia germană în Al Doilea Război Mondial. Atacurile aeriene, care aveau scopul de a netezi calea către invazie a Germaniei, erau îndreptate împotriva porturilor britanice şi a bazelor RAF (Royal Air Force). În septembrie 1940, Londra şi alte oraşe au fost atacate într-un „război-fulger”. Bombardamentele au continuat timp de 57 de nopţi la rând, fiind urmate de raiduri intermitente, până în aprilie 1941. Deşi trupele RAF erau mai puţin numeroase decât cele ale inamicilor lor, totuşi au reuşit să blocheze atacurile aviaţiei germane datorită tacticilor superioare de luptă, apărării antiaeriene foarte bune, precum şi pentru că au reuşit să decodeze codurile germanilor.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 1, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 186

Victoria, regina cu cea mai lungă domnie din istoria Angliei

Victoria (1819-1901), regină a Marii Britanii şi a Irlandei (1837-1901). Domnia Victoriei, cea mai lungă din istoria Angliei (64 de ani), a coincis cu apogeul puterii naţionale.

Continuă citirea →

Războiul de 100 de ani. Cauze, desfăşurare, consecinţe

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.

Continuă citirea →

Bătălia Angliei

Bătălia Angliei a avut loc între august şi septembrie 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, între aviaţia britanică (Royal Air Force, RAF) şi germană (Luftwaffe).

Scopul lui Hitler era de a slăbi rezistenţa engleză prin bombardamentul masiv al obiectivelor militare şi civile şi de a neutraliza aviaţia britanică în vederea invadării Angliei. Gravele pierderi suferite (Luftwaffe a pierdut 1733 de avioane faţă de cele 915 ale RAF) i-au făcut pe germani să suspende ofensiva.

Moartea lui William Cuceritorul (a doua parte)

William a fost dus intr-o suburbie a oeasului Rouen, unde a zacut cinci saptamani in chinuri cumplite. Suferintele i-au fost sporite de caldura puternica din luna iulie, de umezeala din atmosfera, de „muste si de nenumaratele zgomote ale orasului”. Alaturi de el, se aflau episcopii si fratii sai, fratele sau vitreg Robert (ce avea sa devina in scurta vreme regele Normandiei), si fiii sai cei mici, Henry si William Rufus (ce avea sa conduca partea britanica a regatului). Atunci cand caldura vremii ajunsese sa-i ameninte viata, William a fost mutat intr-o manastire racoroasa si umbrita de pe un deal din vestul orasului. Insa peritonita acuta i-a deteriorat rapid starea de sanatate. In dimineata zilei de 9 septembrie, inconjurat de un grup de nobili, regele si-a impreunat mainile a ruga si a intrat in coma.

Nobilii, temandu-se de anarhia ce s-ar fi declansat in urma anuntarii decesului lui William, au fugit de la manastire pentru a-si proteja domeniile. Trupul regelui a fost incredintat calugarilor, insa inainte ca acestia sa ajunga sa-i acorde ultima impartasanie, cadavrul fusese „curatat” de toate obiectele de valoare, iar incaperea fusese jefuita, bunurile personale ale regelui fiind de negasit.

Ceremonia de inmormantare a lui William a fost tinuta intr-o zi caniculara. In momentul in care cadavrul a fost ridicat de pe catafalc si asezat intr-un sicriu facut la comanda, s-a descoperit ca acesta nu incapea decat fortat. Descompunerea post-mortem provocase putrezirea si umflarea abcesului, balonand cadavrul si sporindu-i diametrul burtii. Un grup de episcopi au incercat sa apese pe abdomenul regelui pentru a impinge cadavrul in sicriu, insa trupul nu s-a miscat decat cativa centimetri; capacul tot nu putea fi inchis. Ei au apasat din nou, iar peretele abdominal, supus deja unei presiuni interne considerabile, a plesnit. Puroiul si materia putrezita au acoperit vesmintele mortuare ale regelui si s-au infiltrat in tot sicriul. Cei prezenti au fost coplesiti de duhoare, astfel ca cei mai multi dintre ei, acoperindu-si nasul cu mainile, s-au precipitat catre iesire. Episcopii, reusind sa inchida doar partial capacul sicriului, au tinut o slujba pe fuga si au trimis cadavrul pentru a fi ingropat cat mai repede.

Regele a fost inhumat la biserica St. Stephen, construita chiar din ordinul lui la Caen. Oasele sale au fost lasate sa se odihneasca in pace pana in anul 1562, cand hughenotii, intr-o manifestare inutila de ura, le-au excumat si le-au imprastiat in tot cimitirul.

Trist final pentru un rege mare!

Moartea lui William Cuceritorul (prima parte)

Decedat in 1087, la varsta de 59 de ani

Cauza mortii: abcese interne purulente in urma unui accident de calarie

Locul de odihna: Biserica St. Stephen din Caen; mormantul a fost ulterior pangarit, iar osemintele imprastiate

Aflat in drum spre o statiune pentru o cura de slabire, regele obez al Angliei a avut un accident de calarie. El a facut un abces intern ce a supurat, l-a ucis, iar la inmormantare l-a facut sa explodeze, duhoarea maruntaielor putrezite punandu-i pe fuga pe cei adunati la biserica. Aceasta scena teribila face cu adevarat parte din istoria Angliei, fiind modul in care William Bastardul, ducele Normandiei, si-a gasit rusinosul sfarsit.

Continuă citirea →

William Cuceritorul – Portret neconvenţional

Duce de Normandia, era fiul nelegitim al ducelui Robert şi al fiicei unui tăbăcar. Fusese recunoscut de tatăl său şi-i urmase la tron.

Era un micuţ foarte viteaz care se certa şi se bătea mereu şi-i dobora la pământ pe ceilalţi copii. Uneori mai împrăştia nişte otravă prin jur, pe-acolo pe unde era mai mare nevoie de ea. 🙂

Baronii i-au făcut la început viaţă grea suveranului, care era în acelaşi timp minor şi bastard. William a trecut atunci printr-o perioadă grea de ucenicie; din această încercare a ieşit nu numai stăpân pe ducatul său, dar l-a şi mărit. Normandia a devenit, sub conducerea lui, paşnică şi înfloritoare. Cel puţin aşa spunea el.

William era un bărbat cu o voinţă tenace care, în caz de neizbândă, ştia să-şi ascundă dezamăgirea şi să aştepte. Dar nu prea mult.

Când s-a hotărât să o ia de soţie pe Matilda, fiica lui Balduin, conte de Flandra, şi când papa interzise căsătoria din cauza unei oarecare înrudiri care o făcea ilegală din punct de vedere religios, William răbdă cât răbdă, apoi îşi impuse voinţa de a se căsători. E adevărat că, pentu a obţine iertarea papei, a fost nevoit să construiască două biserici în Caen, dar a meritat efortul.

Când s-a hotărât să cucerească Anglia, William s-a bazat pe sprijinul papei şi pe drepturile sale la coroana statului insular.

Papa l-a ajutat mult. I-a dat dreptate în privinţa succesiunii la tronul Angliei şi, în semn de binecuvântare, i-a trimis un steag de război sfinţit şi un inel cu un fir de păr despre care garanta că ar fi crescut pe capul sfântului Petru. Cu aceste ajutoare, William nu avea cum să nu învingă! 🙂

Care erau drepturile lui William la coroana Angliei? Adversarii săi spuneau deschis şi sincer: nici unul. 🙂

Ducele Normandiei nu avusese rude comune cu regele Angliei şi, apoi, era bastard. William avea însă două argumente solide.

Primul era că Eduard Confesorul, regele Angliei, ce îmbătrânise şi nu avea copii, făcuse un testament numindu-l pe ducele de Normandia moştenitor. Aici era însă o mică problemă: Eduard promisese coroana tuturor celor care ar fi putut s-o pretindă şi nu avea dreptul s-o promită!

Al doilea era legat de o obligaţie asumată de singurul lui concurent periculos, Harold, cumnatul lui Eduard. Acesta, navigator priceput, căzuse prizonier după ce vasul lui a fost împins de furtună pe ţărmul francez, aproape de Ponthieu. Conducătorul acestui ţinut, un om ospitalier şi cu spirit creştinesc, l-a întâmpinat cu bucurie. Îi plăcea compania lui Harold şi nu dorea să-i mai dea drumul. Poate doar în schimbul unei sume mari de bani.

Ducele William, aflând această întâmplare, tare s-a mâniat. Imediat, Harold a fost eliberat şi rugat să vină, însoţit de o escortă, la Rouen, unde William se afla atunci şi unde îl primi ca pe un oaspete distins. Mai mult, foarte generos, i-a oferit-o în căsătorie pe fiica sa, Adele. Pentru că Harold părea nedumerit, ducele l-a făcut să înţeleagă că este liber, dar cu o singură condiţie, aceea de a presta omagiu lui William şi a deveni, în sens feudal, “omul său”. Neavând prea multe opţiuni şi nedorind să abuzeze de ospitalitatea ducelui, Harold a trebuit să depună un jurământ despre care nu se ştie nimic precis. Jurase s-o ia de soţie pe fiica lui William sau să susţină drepturile acestuia la tronul Angliei? În orice caz a făgăduit sub jurământ ceva ce a fost invocat apoi împotriva lui. Aşa se întâmplă uneori.

O bună pildă despre superstiţile oamenilor din acele timpuri o constituie faptul că normanzii ascunseseră sub masa juramântului o raclă plină cu oseminte ale unor oameni morţi – oseminte de sfinţi, după cum pretindeau călugării. Se presupunea că aceasta va face jurământul lui Harold mai impresionant şi obligatoriu. De parcă numele lui Dumnezeu putea deveni mai solemn graţie unui os de la încheietura degetelor, a unei măsele sau a unei unghii!

Harold a fost atât de impresionat de jurământul depus încât a doua zi după ce s-a văzut liber a şi uitat de el. După moartea lui Eduard Confesorul, Harold a fost ales rege al Angliei. De William nici nu fusese vorba.

Ducele Normandiei a reacţionat însă imediat. L-a acuzat de trădare pe Harold, a construit repede o flotă – în numai 8 luni – şi a atacat Anglia.

Bătălia de la Hastings din 1066 a adus câte ceva important pentru fiecare dintre cei doi suverani care se confruntau: stăpânirea Angliei pentru William şi sfârşitul vieţii pentru Harold.

William era însă tot nemulţumit. Simţea că trebuie să mai facă ceva. Şi, cum era un om de acţiune, a făcut…ravagii în mai multe comitate, a ars şi jefuit multe oraşe, a pustiit zeci şi sute de sate încântătoare, a distrus nenumărate vieţi.

După toate acestea a obţinut în sfârşit ce merita: să fie regele Angliei. În ziua de Crăciun a anului 1066, William a fost încoronat la Westminster sub numele de William Întâiul, mai bine cunoscut sub numele de William Cuceritorul.

Un mare număr de nobili englezi fuseseră ucişi în bătălia de la Hastings. Regele William le-a confiscat moşiile precum şi pe cele ale tuturor nobililor care luptaseră împotriva lui acolo şi le dădu propriilor săi cavaleri şi nobili normanzi. Multe familii mari din prezent şi-au dobândit astfel pământurile engleze şi sunt foarte mândre de asta!

William nu era deloc lacom. A păstrat pentru sine doar 1422 de domenii şi a trebuit să-şi completeze veniturile impunând unele impozite, taxe şi amenzi. Numărul lor nu se ştie exact.

Perioada de început a domniei n-a fost deloc uşoară. Tot timpul izbucneau revolte, nemulţumiţii apăreau de pretutindeni, astfel încât regele n-avea o clipă de linişte. Aşa că s-a pornit pe o asemenea răzbunare împotriva localnicilor încât tot focul şi sabia, fumul şi cenuşa, moartea şi ruina dinainte fură nimic pe lângă ea. Procedând astfel, fu cât pe-aci să transforme ţara într-un cavou. S-a oprit la timp.

Pe lângă aceste activităţi de rutină care-i umpleau o mare parte a timpului, William se relaxa mergând la vânătoare. Nu, nu de oameni, ci de cerbi şi porci mistreţi. Pentru a-şi asigura distracţia sa favorită, a pus să se planteze aproape de capitala sa, Winchester, Pădurea Nouă. E adevărat că, pentru realizarea acestui proiect, au fost necesare câteva sacrificii. Nu din partea sa, ci din partea populaţiei locale. 60 de sate, câmpii fertile şi biserici au fost distruse, ruinând mii de locuitori.

Pădurile au fost apărate de legi pe care unii le considerau prea aspre. Pe vremea lui William, cui ucidea o căprioară sau un cerb i se crăpau ochii. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat: uciderea unui cerb în pădurea regală atrăgea pedeapsa cu spânzurătoarea.

Pădurea era locul favorit a lui William. Acolo regele îşi uita orice grijă, până şi aceea de a se comporta drept cu supuşii săi.

William avea o singură slăbiciune: soţia sa. Se îndrăgostise nebuneşte de Matilda pentru că era foarte bogată şi descindea din Alfred cel Mare, cel puţin aşa susţinea ea. De fapt, Matilda avea atât de mulţi bani încât putea să fie descendenta oricui ar fi vrut ea.

Viaţa de familie a celor doi pare să fi fost destul de fericită. În anii din urmă, relaţia lor casnică ajunsese cât se poate aproape de ideal. Adică stăteau cât mai departe posibil unul de celălalt. 🙂

Supuşii lui William i-au fost alături până la moarte. În clipa morţii regelui, toţi l-au părăsit, inclusiv cei trei fii ai săi care n-au participat la înmormântare grăbiţi fiind să pună stăpânire pe moştenirea tatălui lor.

Proscrisii

Când moştenitorul de drept al tronului Angliei (după moartea lui George al V-lea, devenit regele Eduard al VIII-lea) în 1936, fu obligat să abdice chiar în acelaşi an, pentru a nu fi voit să renunţe la planul său de a se căsători cu doamna Wallis Simpson, întreaga lume luă partea unui suveran romantic, capabil să renunţe la un tron – al Angliei – pentru femeia pe care o iubea.

După căsătoria lor în1937, Wallis Simpson, cetăţeană americană, de două ori divorţată, avu ocazia să cunoască, împreună cu soţul ei, toată gama umilinţelor la care te poate expune o mezalianţă. Li se refuză titul de Alteţe regale (Eduard devine un simplu „duce de Windsor„), iar la căsătoria lor se opuse formal întreaga curte, de la regina-mamă până la ultimul membru al guvernului Baldwin, inclusiv Winston Churchill şi arhiepiscopul de Canterbury.

O versiune care a circulat însă afirma că un alt motiv important – dacă nu primul al acestei abdicări forţate – ar fi fost simpatia făţişă pe care tânărul suveran ar fi arătat-o Germaniei şi politicii naziste.  Şi asta tocmai în preajma unui conflict pe care toţi îl ştiau inevitabil.

După război, relaţiile cu familia regală au fost la fel de reci, cei de la Buckingham continuând să-i ignore pe proscrişi, până în 1963, când o reconciliere neoficială are loc, cu ocazia unei grele operaţii la ochi pe care fostul suveran trebui s-o facă în patrie.

Până la moartea ducelui, cei doi soţi au trăit în Franţa, într-un exil suportat doar prin puterea sentimentelor ce-i uneau.