Carol cel Mare (I)

Carol cel Mare

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.

Când Pepin a murit, în 768 d.Hr., teritoriul său a fost împărţit conform obiceiurilor france, între Carol cel Mare şi fratele său, Carloman. Aproape imediat, rivalitatea dintre cei doi fraţi a ameninţat unitatea regatului franc. În căutarea unui avantaj faţă de fratele său, Carol a format o alianţă cu Desiderius, regele longobarzilor, luând-o de soţie pe fiica regelui, pentru a pecetlui o înţelegere care ameninţa echilibrul delicat stabilit în Italia prin alianţa lui Pepin cu papalitatea. Moartea lui Carloman, în 771 d.Hr., a pus capăt crizei, iar Carol cel Mare, fără a ţine cont de drepturile moştenitorilor lui Carloman, a preluat controlul asupra întregului regat al francilor.

Epoca lui Carol cel Mare

Carol cel Mare a urcat pe tron într-un moment când forţele puternice ale schimbării îi afectau regatul. Prin tradiţia francă, era un rege războinic, de la care era de aşteptat să îşi conducă supuşii în războaie care să extindă hegemonia francilor şi să aducă bogăţii supuşilor. Predecesorii săi merovingieni fuseseră mari cuceritori, însă victoriile lor au dus la formarea unui regat alcătuit din diverse popoare, care erau tot mai greu de condus de către o domnie unificată. Pentru regii merovingieni, situaţia a fost complicată atât de pofta insaţiabilă a aristocraţiei france de bogăţie şi putere, cât şi de divizarea constantă a teritoriului francilor, rezultând din obiceiul de a trata regatul ca un patrimoniu care se împarte
între toţi moştenitorii de sex masculin în viaţă ai fiecărui rege.

Până la începutul sec. VIII d.Hr., aceste forţe au redus conducătorii merovingieni la nişte regi „de nimic”, aşa cum i-au numit succesorii lor carolingieni. Puterea reală a fost asumată de o dinastie aristocratică, numită mai târziu carolingiană, după Carol cel Mare, care, în sec. VII d.Hr., a ajuns la poziţia dominantă utilizând funcţia de majordom al palatului pentru a prelua controlul asupra administraţiei şi a resurselor regale şi pentru a se înconjura de susţinători suficient de puternici pentru a ţine la distanţă familiile france rivale ce doreau aceeaşi putere. În secolul VIII d.Hr., majordomii carolingieni ai palatului, Charles Martel (714-741 d.Hr.) şi (înainte de a deveni rege) Pepin III (741-751 d.Hr.), au întreprins diferite acţiuni ce aveau scopul de a împiedica fragmentarea politică a regatului franc. Carol a fost astfel moştenitorul unei lungi tradiţii în care regele era apreciat în funcţie de succesul în război, care, în schimb, îl obliga să conceapă mijloace de guvernare capabile să menţină controlul asupra unei populaţii din ce în ce mai poliglote.

La mijlocul sec. VIII d.Hr., noi forţe au început să complice rolul tradiţional al regalităţii france. Ca rezultat al sprijinului acordat lui Pepin de către autoritatea ecleziastică pentru a legitima detronarea dinastiei merovingiene şi uzurparea poziţiei regale, carolingienii au devenit, în termenii epocii, conducători „prin voia lui Dumnezeu”, un rol care le-a adus puteri şi atribuţii noi, dar nu clar definite. Asumarea noii sarcini a venit într-un moment în care renaşterea religioasă căpăta avânt, adăugând o nouă dimensiune forţelor care defineau, conduceau şi susţineau comunitatea creştină.

Sec. VIII d.Hr. a fost martorul unor mişcări intelectuale şi artistice în întreaga creştinătate apuseană, care au avut scopul de a restabili contactul cu trecutul clasic şi patristic ca o cerinţă esenţială pentru renaşterea societăţii creştine. Peste sistemul social franc, bazat pe legături de rudenie, pe legături între şefii războinici şi camarazii lor de arme, precum şi pe etnie, se suprapuneau legături sociale create atunci când un individ îşi lăsa soarta în mâinile altora, acceptând astfel o condiţie de dependenţă care implica prestarea de servicii superiorilor în schimbul unor recompense materiale. În plus, lumea de dincolo de Imperiul Franc era în plin proces de reconfigurare politică şi economică, din cauza declinului Imperiului Roman de Răsărit, avansului triumfal al arabilor şi al religiei islamice către lumea mediteraneeană, precum şi din cauza ameninţării reprezentate de invadatorii nou-veniţi din Scandinavia, de lumea slavă şi de Asia Centrală.

Semnul distinctiv al domniei lui Carol cel Mare a fost efortul său de a respecta obiceiurile străvechi şi cerinţele domniei unui rege franc ripostând, în acelaşi timp, în mod creativ noilor forţe care influenţau negativ societatea. Calităţile personale l-au ajutat să facă faţă acestei provocări.

Conducător războinic ideal, Carol avea o prezenţă fizică impunătoare, o energie extraordinară, curaj şi o voinţă de fier. Prefera viaţa activă – campaniile militare, vânătoarea şi înotul -, dar se simţea în largul lui şi la curte, dăruia cu generozitate, era un tovarăş plăcut la petreceri şi preţuia mult prietenia. A fost mereu legat de numeroasa lui familie: a avut cinci neveste, câteva concubine şi cel puţin 18 copii, de ale căror interese se preocupa îndeaproape. Deşi nu învăţase mai deloc carte, Carol cel Mare poseda o inteligenţă nativă extraordinară, curiozitate intelectuală, dorinţa de a învăţa de la alţii şi o sensibilitate religioasă – atribute care i-au permis să înţeleagă puterile care remodelau lumea în jurul său. Aceste faţete ale personalităţii sale au făcut din el un personaj demn de respect, de loialitate şi de afecţiune; a fost un conducător în stare să ia decizii cu multă chibzuinţă, capabil să aplice acele decizii şi priceput în a-i convinge pe alţii să îl urmeze.

cantecul lui roland

Campaniile militare

Primele trei decenii ale domniei lui Carol au fost dominate de campanii militare, determinate de o varietate de factori: necesitatea de a-şi apăra teritoriile de duşmanii externi şi separatiştii interni, dorinţa de a cuceri şi de a prăda, un simţ acut al oportunităţii, oferit de schimbările de putere, precum şi dorinţa de a răspândi creştinismul. Succesele sale pe câmpul de luptă i-au adus faima de rege războinic în tradiţia francă, o forţă care putea să-i transforme pe franci într-o mare putere în lumea ce se aflase cândva în Imperiul Roman.

Cele mai solicitante acţiuni militare ale lui Carol s-au îndreptat împotriva saxonilor, duşmani de mult timp ai francilor, pentru a căror cucerire a fost nevoie de peste 30 de ani de campanie (772-804 d.Hr.). Această luptă îndelungată, care a dus la anexarea unui teritoriu mare dintre fluviile Rin şi Elba, a fost marcată de jafuri, armistiţii încălcate, luare de ostatici, asasinate în masă, deportare a rebelilor saxoni, măsuri draconice pentru a obliga acceptarea creştinismului şi înfrângeri ocazionale ale francilor. Frizonii, aliaţii saxonilor care locuiau de-a lungul Mării Nordului, la est de Rin, au fost şi ei forţaţi să se supună.

În acelaşi timp cu războaiele de cucerire a Saxoniei, Carol a întreprins şi alte campanii. De îndată ce a devenit rege unic, în 771 d.Hr., el a repudiat-o pe soţia sa longobardă şi a renunţat la alianţa cu tatăl ei, regele Desiderius. La scurt timp după aceea, în 773-774 d.Hr., a răspuns cererii de ajutor făcute de papa Adrian I (772-795 d.Hr.) şi a condus o expediţie victorioasă în Italia, care s-a încheiat cu preluarea coroanei longobarde şi cu anexarea nordului Italiei. În timpul acestei campanii, Carol a plecat la Roma pentru a reafirma apărarea populaţiei de către franci şi pentru a confirma drepturile papale asupra teritoriilor recunoscute de tatăl lui. Au fost însă necesare campanii suplimentare pentru a încorpora pe deplin regatul longobard în teritoriul francilor. În 781 d.Hr. s-a făcut un pas important în acest proces, când Carol a creat un subregat al Italiei, iar fiul său, Pepin, a devenit rege al acestui ţinut.

Preocupat de apărarea sudului Galiei de atacurile musulmane şi înşelat de promisiunile de ajutor făcute de conducătorii locali musulmani din nordul Spaniei, care încercau să scape de autoritatea califului omeiad din Cordoba, Carol a invadat Spania în 778 d.Hr. Această acţiune nefericită s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă a armatei france în retragere de către forţele gascone (sau basce), imortalizată trei secole mai târziu în poemul epic Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland).

În ciuda acestui eşec, Carol cel Mare s-a străduit în continuare să întărească frontiera cu Spania. În 781 d.Hr., el a creat marca Aquitania, punându-l rege pe fiul său, Ludovic. De aici, forţele france au iniţiat o serie de campanii, care au stabilit în cele din urmă controlul francilor asupra regiunii Marca Hispanica, teritoriul situat între Pirinei şi fluviul Ebru. În 787-788 d.Hr., Carol a anexat cu forţa Bavaria, ai cărei conducători se împotriviseră multă vreme suzeranităţii france. Această victorie a adus francii faţă în faţă cu avarii, nomazi asiatici care, spre sfârşitul sec. VI şi VII d.Hr., au format un imperiu vast, locuit în mare parte de slavii cuceriţi de pe ambele maluri ale Dunării. În sec. VIII, puterea avară era în declin, iar campaniile francilor din 791, 795 şi 796 d.Hr. au grăbit dezintegrarea acestui imperiu. Carol a strâns multă pradă, şi-a însuşit un teritoriu la sud de Dunăre, în Carinhia şi Panonnia, şi a inaugurat un teren pentru misionariat care a dus la convertirea la creştinism a avarilor şi a foştilor lor supuşi, slavii.

Succesele militare ale lui Carol au lungit tot mai mult frontiera care trebuia apărată. Printr-o combinaţie de forţă militară şi diplomaţie, el a stabilit relaţii relativ stabile cu mulţi inamici potenţial periculoşi, printre care şi regatul danez, câteva triburi slave care locuiau pe teritoriul aflat de-a lungul frontierei de est, de la Marea Baltică înspre Balcani, cu ducatul longobard Benevento din sudul Italiei, cu musulmanii din Spania şi cu gasconii şi bretonii din Galia. Scena italiană a fost complicată de Statele Papale, ale căror frontiere au rămas neclare şi al căror conducător, papa, nu avea un statut politic bine definit, comparativ cu protectorul său franc, care îi devenise vecin, ca rege al longobarzilor. În general, relaţiile lui Carol cu papalitatea, în special cu papa Adrian I, au fost pozitive şi i-au adus un sprijin valoros pentru programul religios şi un elogiu pentru calităţile sale de conducător
creştin.

Prezenţa de durată a francilor în Italia şi în Balcani a intensificat întâlnirile diplomatice cu împăraţii din răsărit, fapt ce a întărit poziţia francă în privinţa Imperiului Roman de Răsărit, slăbit de disensiuni interne şi ameninţat de presiunea musulmană şi bulgară exercitată asupra frontierelor sale de est şi de nord. Carol a stabilit relaţii de prietenie şi cu califul abbasid din Bagdad (Harun al-Rashid), cu regii anglo-saxoni din Mercia şi Northumbria şi cu conducătorul regatului creştin Asturias, în nord-vestul Spaniei. El s-a bucurat şi de un rol secundar ca apărător al comunităţii creştine din Ierusalim. Combinând cu îndrăzneală şi ingeniozitate rolul tradiţional de rege războinic cu diplomaţia agresivă bazată pe o bună cunoaştere a realităţile politice actuale, Carol i-a asigurat regatului franc o poziţie dominantă în lumea europeană.

Partea a doua AICI

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 231-233

3 responses

  1. lungggggg

  2. Salut Horia, pe DoQ este la noapte la 0,oo despre evul mediu in care,printre multe si interesante amanunte istorice,se povesteste ca acest Carol cel Mare e nepotul Charles Martel (Carol Ciocanul ) care a oprit inaintarea musulmanilor in nordul Frantei si apoi a ajuns imparat. E o informatie corecta?

    1. Bună seara,
      Carol cel Mare a fost nepotul lui Carol Martel (cel care a salvat Europa creștină de invazia arabă) și primul împărat de la căderea Romei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: