Arhive etichetă: Carol cel Mare

Carol cel Mare (III)

carol cel mare imparat roman

Împărat al romanilor

Activitatea prodigioasă a lui Carol din primii 30 de ani de domnie a constituit un preludiu la ceea ce unii contemporani şi mulţi observatori de mai târziu au considerat a fi evenimentul culminant al domniei sale: încoronarea ca împărat roman. În mare parte, acel eveniment a fost consecinţa unei idei modelate de interpretarea dată acţiunilor lui Carol ca domnitor. De-a lungul anilor, unii dintre consilierii politici, religioşi şi culturali ai regelui au devenit convinşi de faptul că o comunitate nouă se forma sub egida regelui şi a poporului franc, pe care, aşa cum mărturisise un papă, „Domnul Dumnezeul lui Israel l-a binecuvântat”. Ei numeau acea comunitate Christianum Imperium, care îi cuprindea pe toţi cei care aderaseră la credinţa proclamată de Biserica Romană. Această comunitate a acceptat dominaţia unui monarh, aclamat ca „noul David” şi „noul Constantin”, apărătorul creştinătăţii şi executantul voinţei lui Dumnezeu.

Preocuparea pentru bunăstarea acestui Christianum Imperium a fost accentuată de pretenţiile exagerate ale împăraţilor eretici din Constantinopol de a pretinde autoritate asupra comunităţii creştine – mai ales după ce o femeie, Irina, a devenit împărăteasă în Bizanţ, în 797 d.Hr. Într-un sens mai larg, evoluţiile în sec. VIII d.Hr. au creat în lumea carolingiană percepţia că Occidentul latin şi Orientul grec erau divergente în moduri care negau afirmaţiile universaliste ale împăraţilor răsăriteni.

Apoi, în 799 d.Hr., a apărut o ameninţare şi mai mare la bunăstarea imperiului creştin. Competenţa papei de a conduce poporul lui Dumnezeu a fost pusă la îndoială atunci când papa León III a fost atacat fizic de o bandă de romani, printre care funcţionari din curia papală, care credeau că se face vinovat de tiranie şi comportament imoral. Leon a fugit la curtea protectorului său, al cărui rol de rector al creştinătăţii era acum clar recunoscut. Carol i-a oferit o escortă care l-a readus pe Leon III la reşedinţa papală, apoi, după consultări intense în Francia, a mers la Roma, la sfârşitul anului 800 d.Hr., pentru a se confrunta cu o problemă delicată, judecarea vicarului bisercii Sf. Petru şi restabilirea ordinii în Statele Papale. După o serie de deliberări cu clericii franci şi romani şi cu magnaţii laici, s-a ajuns la concluzia ca, în loc să fie judecat, papa să rostească public un jurământ care să îl purifice de acuzaţiile împotriva sa; unele sugestii din documentele istorice dau de înţeles că aceste deliberări au dus şi la decizia de a redefini poziţia lui Carol.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (II)

carol cel mare charlemagne

Curtea şi administraţia

În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.

Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (I)

Carol cel Mare

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.

Continuă citirea →

Cântecul lui Roland – Adevăr şi legendă

Lăsat la comanda ariergărzii, în timp ce Carol cel Mare se retrăgea din Spania, viteazul Roland şi-a dat viaţa rezistând unui atac al musulmanilor – sau cel puţin aşa se spune într-un poem compus la multă vreme după eveniment.

Carol cel Mare (Charlemagne), regele francilor, a luptat împotriva invadatorilor musulmani ai Spaniei vreme de şapte ani, până când doar un singur oraş, Zaragoza, mai rămăsese sub controlul lor. Apărătorul acestuia, regele Marsiliun, nu crede că poate rezista atacurilor creştinilor şi îşi convoacă nobilii la sfat. Blancandrin, cel mai înţelept dintre ei, propune un şiretlic. „Spune-i lui Carol cel Mare că doreşti să te converteşti la credinţa lui“, îl sfătuieşte el pe rege. „Dacă se retrage din Spania, tu îl vei urma în Franţa ca să te botezi la biserica sa din Aix.“ Marsiliun aprobă planul şi îl trimite pe Blancardin în tabăra franceză cu propunerea.

Continuă citirea →

Care papă l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care papă l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat?

Răspuns: Leon III

Carol cel Mare şi pasiunea pentru scris

Unul dintre admiratorii lui Carol cel Mare – rege al francilor (768-814) şi fondator al Imperiului Carolingian –  l-a numit cel mai mare intelect al Evului Mediu.

Nu era chiar aşa, dar a încercat totuşi să înveţe să scrie şi să citească. Deşi a ajuns până la urmă să stăpânească cititul la un nivel elementar, n-a fost niciodată în stare să scrie altceva în afara propriului său nume, pe care-l trecea cu iniţiale.

Dormea cu creionul şi hârtia sub pernă, în caz că ar fi simţit pe timpul nopţii naşterea vreunei abilităţi speciale, dar asta, din păcate, nu s-a întâmplat niciodată. 🙂