Arhive etichetă: Carol II

Vai de ea!

amantaCompetiția pentru atenția regelui putea fi feroce. Nell Gwynne, amanta lui Carol al II-lea, regele Angliei între 1660 și 1685, și-a invitat odată rivala, pe Moll Davis, să împartă un platou de delicatese, peste care Nell presărase un laxativ. În noaptea aceea, când Moll era încătușată în îmbrățișarea amoroasă a lui Carol al II-lea, natura își spuse cuvântul brusc și imperios. Vai de Moll! Regele n-a suportat șocul și a renunțat la ea! 🙂

Continuă citirea →

Regele Carol al II-lea

carol IIsursa: România 50 fotografii, Enciclopedia fotografică, 1938

Spectacolul răzbunării

spanzuratoareCând Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru o ocupa tronul, Oliver Cromwell şi alţi câţiva dintre cei ce luptaseră împotriva monarhiei odihneau sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.

La 30 ianuarie 1661 – aniversarea execuţiei lui Carol I – sicriele lui Cromwell şi a doi dintre susţinătorii săi au fost scoase din mormintele lor şi duse la Tyburn, locul de execuţie al criminalilor de rând. Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate să atârne de funie până seara, apoi decapitate şi înmormântate la picioarele eşafodului.

Spectacolul a avut loc în prezenţa unui numeros public: doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăţi cu plăcuta amintire a unei privelişti interesante. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!

Nell Gwynne, amanta regelui Carol al II-lea

Nell Gwynne a fost cea mai impertinentă şi mai înfumurată dintre amantele regale, o puştoaică cu nasul cârn, păr castaniu strălucitor, cu sâni fermi şi plini şi cu ochi căprui ce priveau cu o francheţe şi o onestitate care o făcuseră faimoasă. Nell era atât de adorabilă, încât regele Carol II a comandat o serie de nuduri ale ei, iar el o contempla în timp ce poza pentru pictor.

Dar Nell şi-a câştigat afecţiunea regelui şi prin firea sa neinhibată şi generoasă; el nu a putut rezista umorului ei plin de vervă şi veseliei care o făcea să pară „un bufon de curte cu diplomă, ce prezida o petrecere de burlaci.” Şi, aşa cum avea să-şi dea seama o dată cu trecerea timpului, Nell era teribil de iubăreaţă şi, în ciuda rătăcirilor sale lipsite de remuşcări, îi rămânea fidelă. Era, de asemenea, o femeie lipsită de pretenţii, care abia dacă îşi putea scrie iniţialele, dar un excelent tovarăş de petrecere de seara până dimineaţa.

Continuă citirea →

Regele Carol al II-lea – Portret subiectiv

Povesteşte Constantin Argetoianu: „Raporturile mele cu Prinţul Carol erau de natură pur politică şi aşa au rămas până la sfârşit. Nu m-am vârât niciodată în intimităţile lui şi am rămas totdeauna străin de porcăriile pe care le-a săvârşit. Dau aceste lămuriri ca să explic cum s-a făcut că n-am fost deloc în curent cu zbuciumările sale sufleteşti din toamna anului 1925.

Continuă citirea →

Începutul vieţii amoroase a lui Carol al II-lea

„Generalul Perticari, fostul guvernator al Prinţului, mi-a povestit debuturile amoroase ale Alteţei Sale. Regele Carol I socotind că vârsta lui nepotu-său cerea anumite iniţieri, se sfătuise cu Perticari asupra modalităţilor de executare, şi amândoi căzuseră de acord asupra lui Alexandru Davila (cumnatul lui Perticari) ca procurist şi specialist. Davila a pus la dispoziţia Prinţului apartamentul său şi o fetişcană curăţică, aleasă printre nenumăratele prietene ale celui mai popular din Don Juanii noştri.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (III)

Totul se termină

Dezamăgit de atitudinea anglo-americanilor, fostul suveran român şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă tabără a Aliaţilor, sovieticii, cu ajutorul cărora spera să poată reveni pe tronul României, reeditând, în alte împrejurări, „restauraţia“ din 8 iunie 1930.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (II)

Pribeag

La Sevilla, Carol II avea să-şi aniverseze cei 47 de ani pe care îi avea în acel moment, „în acest exil şi în acest prizonierat din Spania” (aniversare la care i-au ţinut companie Lupeasca şi câinii săi mult iubiţi).

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (I)

Regele Carol II (1893-1953) a fost, dintre toţi suveranii României, cel mai controversat, provocând în rîndul contemporanilor cea mai largă gamă de sentimente, de la adulaţie la contestare violentă, fiind văzut când ca un salvator, când ca un demon. A fost o fire complexă, un caracter greu de surprins într-o portretizare, rămânând şi astăzi aproape o taină, un personaj misterios, graţie vieţii tumultuoase şi pline de contradicţii pe care destinul i-a hărăzit-o.

Continuă citirea →

Cât de mult am iubit viaţa!

„Mama răniţilor“ şi „soacra Balcanilor“

Nepoata ţarului Rusiei Alexandru II şi a reginei Angliei, Victoria, Maria ar fi putut guverna peste „maica Rusia“ sau „ceţosul Albion“. Însă o căsătorie dinastică, impusă de calcule politice, a adus-o, la nici 18 ani, în mica şi îndepărtata Românie. Pe acest pământ, regina Maria a dobândit gloria, dar a adus şi ţara ei adoptivă la cel mai glorios moment din istoria ei.

Continuă citirea →

Gloanţe la Sinaia. Asasinarea lui I.G. Duca

Încheind un şir de personalităţi, I. G. Duca (1879-1933), care şi el fusese unul dintre făuritorii României Mari, ca secundant credincios al lui Ion I. C. Brătianu şi, totodată, cel care a consemnat în amintirile sale sfârşitul a doi regi şi a principalilor conducători ai partidului său, avea să aibă unul dintre cele mai tragice sfârşituri.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Carol al II-lea

Copilăria

Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.

Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.

În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.

În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.

În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.

Aventurile

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.

Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

Zizi Lambrino

Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.

După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.

La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.

Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!

Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.

În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”

După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.

Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.

Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.

Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”

Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.

Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”

La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.

 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.

Elena Lupescu

În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.

Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.

S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.

Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea (15 iulie 1940)

Maiestate!

Evenimentele şi unele întrevederi şi discuţii în legătură cu ele, îmi permit numai astăzi să vă exprim opiniile mele despre propunerile pe care Majestatea Voastră mi le-a comunicat.

Trebuie să vă rog să admiteţi că situaţia extraordinară şi pericolele pe care le prezintă constituie explicaţia absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim. L-am informat pe Duce despre această scrisoare.

Pentru rezolvarea problemelor care îngrijorează pe Majestatea Voastră şi întreaga Românie, există două posibilităţi:

1. O abordare tactică, aceasta însemnând să se încerce a se salva ceea ce poate fi salvat printr-o adaptare cu abilitate la împrejurări, pe măsură ce se produc.

2. Calea unei decizii fundamentale — în căutarea unei soluţii definitive — şi îndeplinirea acestei [decizii], chiar cu riscul unor sacrificii.

În privinţa primului mod de a proceda, Majestate, sunt absolut incapabil să afirm ceva. Întreaga mea viaţă am fost un om al deciziilor fundamentale şi numai de la acestea aştept succese decisive. Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră trebuie să dea şi va da negreşit un eşec. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu — şi poate în foarte scurt timp — ar putea fi chiar distrugerea României.

După mine nu rămâne decât urmarea celei de a doua căi. Nu tăgăduiesc dificultăţile politice interne şi externe, peste care trebuie să se treacă. Îmi închipuiesc că pe această cale se poate a obţine cel puţin pentru viitor, mai întâi o pace durabilă şi al doilea o îmbunătăţire crescândă a situaţiei tuturor participanţilor.

A doua cale, singura pe care o pot propune Majestăţii Voastre, este înţelegerea loială cu Ungaria şi Bulgaria. Numesc ambele state, fiindcă aş considera drept o eronată concluzie de a crede că prin acordarea de concesii unuia, am depăşi cele două state, putând rezista mai uşor celui de al doilea. Prin aceasta, Majestate, s-ar putea obţine cel mult un scurt câştig de timp. Este însă cu totul clar că din aceasta ar rezulta o nouă criză. Această ocazie nu va lipsi şi ea va fi adusă, în mod fatal, în timpul cel mai scurt tocmai prin amânarea soluţiei. […]

Dacă România, Ungaria şi Bulgaria socotesc că nu se pot înţelege, atunci, după convingerea mea, o asemenea atitudine nu va răsplăti pe nici unul din cele trei state, ci le va pedepsi. În acest caz, menirea mea nu este să împiedic o astfel de consecinţă. Situaţia militară a Reich-ului s-a dezvoltat atât de favorabil încât ne simţim în stare — deşi aceasta ar fi legată cu siguranţă de sacrificii — să putem renunţa la livrarea petrolului. […]

Orice raţiune dreaptă trebuie să ducă la recunoaşterea că o revizuire nu poate fi evitată la infinit şi că acesta va fi cu atât mai mult în avantajul său cu cât va fi făcută mai repede. Numai atunci când va interveni o reglementare raţională a problemelor deschise între România, Ungaria şi Bulgaria, va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse şi pentru acesta să preia în aceste condiţii obligaţii mai largi.

Dacă însă Majestatea Voastră crede că nu poate adera la aceste înşiruiri de idei ale mele, nu voi face uz de ele, ci voi comunica numai Guvernului Ungar, respectiv Bulgar, că Germania, adică Guvernul German în ce îl priveşte nu vede nici o modalitate de a se dedica rezolvării problemei de faţă.

Dacă însă s-ar putea găsi posibilitatea ca printr-o preconizare să se realizeze o înţelegere satisfăcătoare între cele trei state, atunci aceasta va reprezenta mai mult pentru fericirea şi viitorul celor trei parteneri, decât oricare succese momentane presupuse, care mai de vreme sau mai târziu să ducă la noi crize.

Al Majestăţii Voastre devotat
A. Hitler

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

Criza dinastică

Criza dinastică

A. Lege de renunţare a Principelui Carol la succesiunea tronului (4 ianuarie 1926)

Art. unic. — Adunările Naţionale constituante primesc renunţarea A.S. Principelui Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului Familiei Regale, se bucura până astăzi ca Principe Moştenitor al României, şi membru al Familiei Domnitoare.

Pe temeiul art. 77 din Constituţie, Reprezentaţiunea Naţională constată că succesiunea Tronului României revine astfel de drept A.S.R. Principelui Mihai coborâtorul direct şi legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a Regelui Domnitor.

(„Monitorul Oficial“, nr. 4, din 5 ianuarie 1926)

 

B. Legea privitoare la instituirea Regenţei (4 ianuarie 1926)

Art. unic. — Adunările Naţionale Constituante întrunite conform art. 79 din Constituţie primesc Regenţa instituită de M.S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituţie pentru a exercita puterile Regale şi tutela A.S.R. Moştenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul minorităţii sale.

Reprezentaţiunea Naţională primeşte numirea celor 3 persoane care compun această regenţă: A.S. Principele Nicolae, I.P.S.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României şi d-l George Buzdugan, actualul Prim-Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(„Monitorul oficial“, nr. 4, din 5 ianuarie 1926)

 

C. Legea prin care Principele Carol este proclamat rege (8 iunie 1930)

Articol unic — Corpurile legiuitoare întrunite într-o singură Adunare şi constituite ca Reprezentaţiunea Naţională declară anulată:

Legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 13, publicată în „Monitorul oficial“, nr. 4 din 5 ianuarie 1926, prin care s-a primit renunţarea principelui Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutelor Regale, se bucura, ca principe moştenitor şi membru al Familiei domnitoare.

Declară, de asemenea, anulată legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 14 din 4 ianuarie 1926, prin care Reprezentaţiunea Naţională primeşte Regenţa numită de Majestatea sa, regele Ferdinand I.

În consecinţă, pe temeiul art. 77 şi 79 din Constituţie, Reprezentaţiunea Naţională constată că succesiunea Tronului României se cuvine de drept Alteţei sale regale principelui Carol, coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand I.

(„Monitorul oficial“, partea I-a, nr. 124 bis din 8 iunie 1930)

În timpul cărui rege a fost construit Observatorul astronomic de la Greenwich?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: În timpul cărui rege a fost construit Observatorul astronomic de la Greenwich?

Răspuns: Carol II (1675)