Arhive etichetă: Dumnezeu

Dacă Dumnezeu l-ar fi consultat…

regele si sistemul solarPasiunea pentru astronomie l-a costat tronul pe regele Alfons al X-lea al Castiliei.

Într-un conciliu de episcopi catolici, el a afirmat că sistemul nostru planetar este prea complicat şi că el ar fi propus un sistem mult mai simplu dacă, la facerea lumii, Dumnezeu l-ar fi consultat. 🙂

Continuă citirea →

De ce îi mulțumea Mark Twain lui Dumnezeu

twain markMark Twain: „Nimeni nu ar putea trăi cu un om care spune mereu adevărul; mulţumesc lui Dumnezeu că pe niciunul dintre noi nu ne paşte acest pericol ! 🙂

Naşterea lui Hristos

1. În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea.

2. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.

3. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.

4. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David.

5. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.

Continuă citirea →

Dumnezeu în legendele populare româneşti

DUMNEZEU NĂSCUT DINTR-UN VÂRTEJ…

Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vârtej de spumă şi din acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată, chiar din aceeaşi spumă, şi-a sucit Dumnezeu o lumânare, căci era întuneric peste tot.

FLUTURELE ŞI VIERMELE

Dintru-ntâi şi-ntâi, era numai apă şi întuneric. Pe apă plutea o grămăjoară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, el, negru, cu coarne şi coadă: Necuratul. Dumnezeu l-a trimis pe Necuratul în mare, să ceară o palmă de pământ în numele său şi tocmai a treia oară i s-a dat, când a cerut în numele lui Dumnezeu.

sursa: Legende populare româneşti, Ed. Litera International, 2002

Ideea de Dumnezeu în opera lui Emil Cioran

Dumnezeu este o temă frecvent tratată de către artişti. Relaţia artistului cu spiritualitatea este transpusă în opera creată, ea însăşi privită ca har divin. Dumnezeu a fost definit, de-a lungul istoriei, ca Absolut ori metamorfozat, ca parte umană. Sub această contradicţie se găsesc ideile filozofice ale eseistului Emil Cioran.

 

Există o neputinţă în a afla adevărul, care chinuie şi care – datorită imposibilităţii în faţa căruia este pus gânditorul – se transformă, treptat, în negativism. Acest negativism este determinat de latura „demonică” a omului ce se luptă cu raţiunea: „Curios ce obositoare este ideea asta de Dumnezeu. Prezenţa ei în conştiinţă este un surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu destructiv” (Lacrimi şi sfinţi).

După o mărturisire proprie (într-un interviu de Gabriel Liiceanu), Emil Cioranu „s-a mişcat tot timpul între nevoia de credinţă şi imposibilitatea de a crede.” Rezultatul la care ajunge nu este unul singur, concret, eseistul oscilând în păreri şi afirmaţii. El este „învinsul” ce „pleacă în căutarea marelui POATE” (Fr. Rabelais). El deţine orgoliul învinsului: „Mi se pare mai uşor să te crezi tu însuţi Dumnezeu, decât să crezi în Dumnezeu.” (Mărturisiri şi anateme)

Încercarea de a crede, credinţa în sine, este un proces lung, obositor, care cere timp şi care, până la urmă, nu duce la nimic. Este aceeaşi frică cu care nu accepţi moartea: „Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa” (Lacrimi şi sfinţi). Dorinţa de a muri este diferită de moartea în sine („Doreşti dorul de moarte şi nu moartea”), căci „suntem superiori morţii doar în dorinţa de a muri.” (Amurgul gândurilor)

Odată cu experienţa de viaţă a scriitorului, sensul vieţii în plan spiritual capătă noi valenţe. Urmând acelaşi tipar contradictoriu, Cioran analizează rolul vieţii şi al morţii: pe de o parte, „Viaţa nu există iar moartea este o stare de vis” (Lacrimi şi sfinţi), pe de alta – „Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia”, Dumnezeu fiind „modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă” (Amurgul gândurilor).

Influenţa religiei asupra umanităţii e evidenţiată de constatarea „pentru fiecare om Dumnezeu este întâia amintire” (Lacrimi şi sfinţi). Există o energie divină ce planează asupra acestei lumi. Trăim, parcă, cu sentimentul „sufocării” ce ne-o provoacă această prezenţă: „În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu”  (Amurgul gândurilor). Şi cum „Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem” (Silogismele amărăciunii), putem spune că la baza lumii nu a stat cuvântul, ci ideea, Ideea de Dumnezeu, care este „cea mai practică şi mai periculoasa (…). Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.” (Lacrimi şi sfinţi)

Eseistul se află în imposibilitatea de a-l concepe pe Dumnezeu prin suflet: „Toate căile merg de la mine spre el, niciuna de la el la mine” (Amurgul gândurilor). În lipsa credinţei, Cioran încearcă să-l cucerească pe Dumnezeu prin efort: „Acel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” (Lacrimi şi sfinţi). Această cucerire se face pentru sine, Cioran optând pentru un Dumnezeu individual: „În lumea în care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.” (Amurgul gândurilor)

Dumnezeu este perceput ca „un abis privit de jos”. Cioran, la fel ca şi Pascal, a pariat pe Dumnezeu: „Cine a înţeles că lumea aceasta nu întrece condiţia amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios salvându-se din lume, sau să salveze lumea distrugându-se” (Cartea amăgirilor). Scriitorul optează pentru a doua variantă, de autodistrugere în schimbul salvării lumii, căci „omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge.” (Amurgul gândurilor)

Omul nu e consecinţa unei intenţii speciale. Numai noi, oamenii, am inventat ideea de scop. Universul în care trăim este unul plin de contradicţii, în care oamenii sunt îngeri şi demoni. Pascal sesiza că „nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea”. Aflăm în el justiţiarul şi viermele, adevărul şi greşeala, creatorul şi distrugătorul.

sursa: art-business.ro

Speranta

S-ar zice că, de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană, pînă la teoria catastrofei, de la „marginile“ disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate), pînă la „culmile“ ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă.

Speranţa ne apare, cînd vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decît „cu motiv“ sau „în anumite condiţii“. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: „sînt curajos, numai dacă mi se dau garanţii de imortalitate“, sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun“. A-ţi pierde speranţa cînd circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic…

Definită corect, speranţa nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipseşte nimic, problema speranţei nu se pune: ce vom mai şti despre speranţă, în clipa cînd vom intra în Paradis? Absenţa speranţei poate fi, aşadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, şi în cheie diurnă, ca speranţă împlinită, ca suficienţă a îndestulării. Prezenţa speranţei, în schimb, e de negîndit fără experienţa simultană a lipsei, a precarităţii, a unei ambianţe dezesperante. Speranţa e, în definitiv, un corelativ al carenţei. Ea îşi dă întreaga măsură, sau cel puţin măsura ei de virtute creştină, cînd nici un „motiv“ lumesc nu o mai justifică. Întrucît temeiul speranţei (ca şi al credinţei) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate dizloca. Cînd speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranţe“ (cf. Romani, 4,18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce.

Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curînd felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranţa fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e şi el rar. Există însă, uneori, o evidenţă a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut şi dă speranţei adevărate şansa de a se manifesta. Speranţa refuză să considere evidenţa răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranţa e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat.

Mi se va spune că mă complac în abstracţiuni. Şi că frigul de pildă, deşi subminează speranţa, nu e fals deloc! E tăios, substanţial, de nesuportat. Aşa e. Dar speranţa nu e o virtute nătîngă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig sau că frigul e bun. Ea îşi poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă şi, în orice caz, să dîrdîie. A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dîrdîi. Dîrdîi şi speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existenţa acută a frigului, el induce, de pildă, inexistenţa lui Dumnezeu – sau lipsa de sens a vieţii. Omul care speră ia frigul drept frig. Şi socoteşte că ceea ce e esenţial în alcătuirea sa omenească nu atîrnă de această „rece“ constatare…

Potrivit Evangheliilor, salvatorul lumii – speranţa ei ultimă – şi-a făcut apariţia iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară, uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decît a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.

Andrei Plesu

sursa: dilemaveche