Tag Archives: Polonia

Ar fi fost un rege măreț dacă…

fryderyk_augustSe spune că „nu a lăsat nicio petală neîntoarsă”. Friedrich Augustus, elector al Saxoniei și rege al Poloniei, este presupus a fi tatăl a peste 300 de copii, inclusiv al lui Maurice de Saxa, mareșal al Franței (1696-1750). Armurile sale minunate erau mărturie atât a gusturilor sale catolice, cât și a vitalității sale fenomenale.

Cu excepția soției sale, Eberdine din Bayreuth, a cultivat favorurile unui adevărat stol de concubine – oficiale, confidențiale și ultrasecrete. Maurice de Saxa a fost fiul contesei suedeze Aurora de Konigsmark; fratele său vitreg, contele Rotowski, a fost fiul Fatimei, o turcoaică pe care a capturat-o la Buda; sora sa vitregă, contesa Orzelska, a Henriettei Duval, fiica unui comerciant de vinuri din Varșovia. Pe lista oficială, contesa d’Esterle a fost urmată de Madame Teschen, Madame Hoym,  Madame Cosel, Maria, contesă Denhoff etc.

Continue reading →

Recunoştinţă

tradare

În 1683, Viena a fost salvată de pericolul turcesc de intervenţia armatei polone conduse de regele Ian Sobieski. Peste 100 de ani, Austria participa la împărţirea Poloniei, contribuind la dispariţia acesteia ca stat!

Domnita Ruxandra (III) – legende istorice

Dacă răsăritul avea pe Timuş de stăpân, şi apusul avea eroul său, însă acesta se deosebea de cel dintâi prin o figură gingaşă de FătFrumos. El era polon şi se numea Coribut. Nobil, bogat, june şi înflăcărat, el culese multe izbânzi în câmpul războaielor şi mai multe în câmpul amorului. Şi unele şi altele umplură lumea cu numele lui.

Lucruri mari se povesteau de dânsul. Se zicea între altele că el avea o pavază fărmecată, primită moştenire de la străbuni, că un înger îi sfinţise sabia, că un drac era ascuns în calul său şi că de aceea în bătălii plumbul şi oţelul nu se lipeau de trupul lui; se mai zicea că domniţele, crăiesele şi împărătesele, când îl vedeau, nu-şi puteau lua ochii de pe el, aşa era de frumos în hainele sale de oştean călare pe calul fărmecat.

Coribut auzise de domniţa Ruxandra şi hotărî să o ceară de soţie. Însă el nu vroi să se arăte sub strălucirea numelui său, sigur fiind de-o prea uşoară izbândă; de aceea el luă un nume străin, se îmbrăcă în haine simple de călător, şi sosi la Curtea lui Vasile Vodă amestecat în ceata unui polon cu numele Calinowschi, care venea ca sol din partea regelui Poloniei.

El vroia să învingă inima fecioreasă a domniţei numai prin puterea frumuseţei şi a amorului său.

Domniţa Ruxandra îl văzu, îl deosebi dintre toţi, dar rămase răce.

Toată fiinţa ei era zdruncinată din ziua în care văzuse pe străinul cu ramura verde.

Vorbele amoroase ale junelui polon răsunau gol în urechile ei, şi, ostenită de a-l întâlni mereu în cale-i, ea căuta chipuri de a-l încunjura. Într-una din zile ea îi zise:

— Cunoşti pe Coribut?

— Negreşit îl cunosc.

— Şi eu îl cunosc, adaose ea, l-am văzut, l-am ghicit!…

Coribut nu ştiu ce să răspunză: tot sângele îi biciui faţa.

— Dar l-am gâcit, căci un suflet ales ca a lui nu se poate ascunde sub haine de rând.

Coribut era gata să se arunce la picioarele ei.

— O, ce figură are el! Parcă-l văd şi acuma dinaintea mea, ameninţător ca ceriul în tunete.

Coribut nu răspunse nimic; un fior rece îi cutremură tot trupul.

— Şi cine putea să fie altul decât Coribut, străinul care mi-a dat ramura verde?

— Ramura verde?

— Da! Ramura verde pe care o păstrez şi acuma, căci nu ştiu ce mă face să nu pot uita nici acuma spaima ce simţii în acel moment.

La aceste cuvinte, Coribut fu atins ca de un fulger. El înţelese că de acum înainte s-a sfârşit cu amorul său şi că, din toate fericirile ce visase, nu-i rămase nici măcar dreptul de a spera. Dar, mai crudă decât însuşi pierderea speranţei, era umilinţa de a vedea că rivalul său purta în închipuirea domniţei aureola numelui său.

Tot sângele strămoşilor lui se revoltă în el.

Ce feli? unui necunoscut i-a fost de-ajuns o clipă de întrevedere pentru ca să răpească inima domniţei, şi eu, Coribut, adevăratul Coribut, gândea el, să mă văd după atâta timp de şedere la Curtea Moldovei respins cu însuşi numele meu!…

De astă dată lovirea atinse direct mândria sa polonă. A fost un moment în care Coribut era cât pe ce să se descopere ei, însă, făcând asupra-şi silinţe, el se opri.

Şi oare cu numele meu, îşi zise el, robit-a străinul pe domniţa, el care n-a spus din ce părinţi şi ţară este?…

Nu!… Ce face numele când îl poartă un nevrednic? E ca haina frumoasă pe un trup urât. Dar eu cu un alt nume nu mai sunt nimic?… Nu mai sunt vrednic să sărut nici urmele picioarelor unei femei?… Numele m-a făcut pe mine mare sau eu pe dânsul?… A! oricine ar fi acest nou Coribut care s-a furişat în inima domniţei, jur pe umbra strămoşilor mei că-mi va plăti cu viaţa cutezanţa de a se face deopotrivă cu mine

Din acea zi Coribut încetă de a mai vorbi domniţei cuvinte de amor, încredinţat fiind că ea iubeşte pe un altul, iar domniţa, mulţămită că a scăpat de prigonirile lui, frământa în mintea ei gânduri secrete ce nu mai avusese pănă atuncea şi care o duceau la melancolie.

A iubi era ceva necunoscut pentru dânsa; singură ideea o spăria, şi negreşit că trebuie să fie spărioasă, pentru o inimă tânără, această simţire puternică care se anunţă ca începuturile furtunei.

Ziua, fugind de Curtea domnească unde era prea mult vuiet, ea rătăcea singuratică în aleele întunecoase ale grădinei şi acolo asculta cu drag ciripitul păserilor ce se jucau prin crengi, urmărea zborul flutirilor, privea cu aţintire la verdeaţa ierbei şi, când auzea vreun pas omenesc, tresărea, ca şi când ar fi surprins-o săvârşind vreo faptă rea.

Ea purta în inima ei o taină, o comoară ascunsă, pe care n-ar fi destăinuit-o oamenilor cu preţul vieţii, dar care era prea grea, pentru a nu o spune vântului şi florilor.

Noaptea, pănă a nu adormi, ea cugeta la mii de lucruri fără şir, precum la stele, la războaiele părintelui ei, la furtunele de pe mare, la stafii şi, în fine, la străinul cu ramura verde.

Dar ce idee?… Un străin ieşit din fundul pământului, cu o figură posomorâtă ca zilele înnourate, putea să atingă inima de înger a junei domniţe?… Nu!… Negreşit, nu!… Ea se înroşea numai gândind la una ca aceasta şi, de frică, închidea ochii, spre a nu-l mai vedea. Dar… cu ochii închişi îl vedea şi mai bine. Figura îndărăpnică şi nedespărţită tovărăşiţă a căpătâiului ei de noapte lua fel de fel de forme fantastice în închipuirea ei, până când, ostenită de a o alunga, domniţa adormea surâzându-i.

Cine ar fi socotit că asemene înfrăţire de inimă s-ar fi putut întâmpla în aşa scurt timp între Ruxandra şi Timuş, între dulce şi aspru, între frumos şi urât, între ceri şi iad?

Astfel trăia domniţa de la vederea străinului, singuratică, gânditoare şi cuprinsă de un dor neînţeles, care s-ar fi prefăcut în suferinţe, dacă n-ar fi fost ades răcorit de roua lacrimilor, căci lacrimile izvorăsc din dor, spre a-l alina, când iată că într-una din zile la Curtea domnească sosi un cazac călare pe un cal negru înspumat, cu o scrisoare de peste Don. De grăbit ce era cazacul, el intră la domn acoperit cum era cu colbul de pe drum, şi-i dădu scrisoarea, care zicea:

Prealuminate voievod, domn ţării Moldovei, de la plaiuri pănă la mare!

Eu, Timuş, fiul lui Bogdan Hmelniţki, singur stăpân pe şesurile Ucrainei şi ale Donului, de a cărui poruncă ascultă 50.000 suflete de voinici încălecaţi pe cai sălbateci şi înarmaţi cu biciuri plumbuite în mâna stângă şi cu suliţi lungi de 18 picioare în mâna dreaptă, robit de frumuseţea fiicei tale Ruxandra,cer mâna ei de la tine. Oastea mea aşteaptă pe malul stâng al Nistrului, să treacă ca nuntaşi sau ca duşmani pe pământul măriei-tale.

O mare jale căzu pe curtea lui Vasile Vodă la primirea acestei scrisori. Se ştia cine e Timuş şi oastea lui. Războiul cu el era război de pustiire.

Domnul chemă pe fiica sa şi-i zise:

— Pe ţărmurile Donului trăieşte un om jumătate sălbatic, cu numele Timuş. Hrana lui e sângele, bucuria lui e prada. Poporul său n-a învăţat să brăzduiască pământul, ci rătăceşte prin pustiuri, adăpostit sub corturi, şi trăieşte din munca altor neamuri. Voieşti tu să-l iei de soţ?

— Care este voia ta, părinte?

— Voia mea nu este.

— Atunci mă supun ţie.

Domnul îşi simţi inima uşoară şi dădu în ţară veste de război, iar domniţa îşi simţi inima grea şi începu să plângă.

Chemarea la război, trâmbiţată prin mii de guri, se preumbla de la un capăt al ţării pănă la celălalt ca un vânt de gheaţă şi, la glasul ei, cete numeroase de oameni, părăsindu-şi vatra şi familia, plecară de prin târguri, de prin sate, de prin munţi, cu sineaţa pe umere şi cu merinde în traistă.

Ei cântau din frunze de răsunau văile şi codrii, căci mergeau cu sete de vitejie şi cu dor de acasă.

Patruzeci de mii de oşteni domnul întruni sub steagurile sale, şi porni spre Nistru, pentru a pedepsi pe Timuş de cutezarea ce avuse de a cere mâna fiicei sale.

Două neamuri aveau a se ciocni şi din lovitura lor era să izvorască un râu de sânge, şi pământul să se acopere cu hoituri.

Şi Dumnezeu a voit ca aceasta să se întâmple din cauza frumuseţei domniţei Ruxandra!

Coribut, care se găsea încă la Curte în centrul tuturor pregătirilor de război, ştia tot ce se petrecea. El înţelese că Timuş este fericitul său rival şi jură pe umbra strămoşilor lui să-l omoare.

Nicolae Gane