Arhive etichetă: cine a fost

Cine a fost Marcel Proust?

Marcel-ProustAstăzi se împlinesc 148 de ani de la nașterea romancierului francez Marcel Proust (10.07.1871, Auteuil, lângă Paris, Franţa – 18.11.1922, Paris).

Născut într-o familie bogată, Proust a făcut studii de drept şi de literatură. Datorită legăturilor sale sociale a devenit un observator obişnuit al celor mai exclusiviste saloane ale nobilimii şi a scris cronici sociale pentru ziarele pariziene. A publicat eseuri şi povestiri, inclusiv colecţia de povestiri Plăceri şi zile (1896).

A suferit de astm încă din copilărie şi, din 1897, a început să se retragă din viaţa socială, pe măsură ce sănătatea i se deteriora.

Fiind pe jumătate evreu, a devenit un susţinător înflăcărat al lui Alfred Dreyfus în afacerea care a transformat antisemitismul francez într-o mare şi controversată problemă naţională.

Afectat profund de moartea mamei sale, în 1905 s-a retras şi mai mult din viaţa socială. Un incident de renaştere involuntară a memoriei în 1909 l-a făcut să se retragă aproape complet, într-o recluziune excentrică în dormitorul său izolat cu plută pentru a scrie În căutarea timpului pierdut (A la recherche du temps perdu, 1913-1927).

Romanul voluminos în şapte părţi este, la prima vedere, un fel de autobiografie, o vastă frescă socială a Franţei în anii dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial şi o meditaţie intensă asupra iubirii şi geloziei şi asupra artei şi a legăturilor sale cu realitatea. Romanul a fost una dintre cele mai mari realizări literare a tuturor timpurilor, i-a adus faimă mondială şi a influenţat întregul climat al romanului sec. XX.


Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 12, P-R, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Cine a fost Ana Pauker?

ana paukerPauker, Ana (născută Hannah Rabinsohn (13.02.1893, Codăeşti, Vaslui, România – 14.06.1960, Bucureşti) – Activistă şi conducătoare neoficială a Partidului Comunist Român după Al Doilea Război Mondial şi ministru de externe la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950.

Născută într-o familie destul de săracă, devine profesoară şi se apropie de mişcarea socialistă, intrând în Partidul Social-Democrat (1915). În 1916 a sprijinit aripa probolşevică din partid, care, în 1921, a ajuns la conducerea partidului şi a înscris organizaţia în Internaţionala Comunistă. Formaţiunea şi-a schimbat numele în Partidul Comunist din România.

Ana Pauker şi soţul ei au devenit figuri importante în partid. Au fost arestaţi în 1922 pentru activităţile lor politice şi, după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil în Elveţia. În perioada 1926-1929, în Franţa, a devenit instructor Comintern şi s-a implicat în mişcarea comunistă din Balcani. După întoarcerea în România, a fost arestată (1935) şi condamnată la zece ani închisoare. Eliberată în 1941, în urma unui schimb de prizonieri politici cu sovieticii, a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut ulterior sub denumirea facţiunea moscovită.

Continuă citirea →

Cine a fost Oscar Wilde?

oscar wildeOscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (născut la 16 octombrie 1854, Westland Row, nr. 21, Dublin, decedat la 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.

Familia

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în ORL, chirurg, anticar și scriitor, a fost înnobilat în 1864 pentru serviciile sale în calitate de consilier medical și comisar asistent la recensământul din Irlanda. A fost un filantrop renumit, dispensarul său pentru în grijirea săracilor orașului, situat în spatele Trinity College, Dublin, fiind precursor al Eye Dublin și Spitalului de urechi, acum situat la Adelaide Road. El mai avea trei copii dintr-o relație precedentă: Henry Wilson, născut în 1838, Emily,1847, și Mary Wilde, născută în 1849.

Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În 1855, familia se mută în Piața Merrion nr. 1, iar în 1857 se naște sora scriitorului: Isola, care la vârsta de nouă ani moare de meningită.

Continuă citirea →

Cine a fost Samuel Colt?

samuel colt revolverColt, Samuel (19.07.1814, Hartford, Connecticut, SUA – 10.01.1862, Hartford). Inventator american.

A lucrat în fabrica de textile a tatălui său înainte de a pleca pe mare în 1830. În timpul unei călătorii în India, a conceput primul revolver, pe care l-a omologat mai târziu (1835-1836). Revolverul său cu şase gloanţe nu a fost însă primit cu entuziasm, iar compania sa din Paterson, New Jersey, a dat faliment în 1842. În 1843 a inventat prima mină navală al cărei explozibil putea fi controlat de la distanţă şi a făcut afaceri cu telegrafia, folosind primul cablu subacvatic.

Militarii s-au declarat satisfăcuţi de performanţele invenţiilor sale, în timpul războiului mexican primind o comandă de 1.000 de pistoale. Colt a redeschis fabrica în 1847. Asistat de Eli Whitney Jr., a progresat în dezvoltarea pieselor interşanjabile şi a liniei de asamblare. Fabrica sa din Hartford a produs revolverele cele mai utilizate în Războiul Civil American şi în colonizarea Vestului, incluzând faimosul Colt 45.

Continuă citirea →

Cine a fost Tarquinius Priscus?

Tarquinius Priscus

Tarquinius Priscus. Numele celui de-al cincilea rege al Romei (616-579 î.Hr.), căruia tradiţia îi atribuie calităţi şi fapte în parte legendare, în parte greu de distins de cele atribuite altui rege din aceeaşi familie, Tarquinius Superbus. În orice caz, este atestată istoric existenţa în această perioadă a unor suverani de origine etruscă, Tarquinii, putându-se identifica un sâmbure de adevăr istoric în cadrul complexelor mituri şi legende transmise de povestirile populare privitoare la cei doi Tarquinius.

Tradiţia îl considera pe Tarquinius Priscus fiul lui Demaratus, nobil descendent al familiei Bachiazilor din Corint, care se mutase în Etruria, la Tarquinia. Demaratus a murit aici, lăsîndu-şi imensa avere fiului său Lucumon, căsătorit cu întreprinzătoarea Tanaquil. În pofida bogăţiei sale, Lucumon avea să joace un rol secundar în viaţa cetăţii, pentru că era străin; impulsionat de Tanaquil, s-a mutat la Roma, unde, pe colina Ianiculum, s-a produs un miracol anunţând gloria viitoare a personajului: un vultur s-a apropiat de el, i-a luat boneta şi i-a pus-o înapoi pe cap numai după ce a rotit-o multă vreme în zbor în înaltul cerului. Tanaquil, care potrivit tradiţiei era expertă în arta haruspiciilor, i-a prezis soţului ei un viitor strălucit: într-adevăr, acesta a fost întâmpinat la Roma cu toate onorurile, primind numele Tarquinius, după cel al oraşului de origine. Intrat în graţiile lui Ancus Martius şi ale poporului roman, a fost ales de locuitori ca succesor al lui Ancus.

Continuă citirea →

Cine a fost Servius Tullius?

Servilius Tullius

Al şaptelea rege al Romei menţionat de tradiţie (578-535 î.Hr.), Servius Tullius este un personaj a cărui existenţă istorică reală nu ridică semne de întrebare, chiar dacă se menţin dubii în ceea ce priveşte originea lui (romană sau etruscă), identificarea lui cu Mastarna şi unele dintre faptele ce i-au fost atribuite. Se pune în special întrebarea dacă Servius Tullius a fost un suveran latin care s-a instalat pe tronul Romei întrerupînd o perioadă de dominaţie etruscă, sau a fost un etrusc, identificabil cu Mastarna. Tradiţia îl considera autorul constituţiei ce-i poartă numele, Serviana, şi care conţinea importante deschideri spre plebe (socotite de unii istorici doar anticipări literare ale unor inovaţii mai bine documentate din secolul următor); numele său era legat şi de lărgirea graniţelor Romei, care a fost înconjurată cu un zid de apărare (cunoscutele Mura Serviane, asupra atribuirii lor acestui rege existând însă dubii).

Continuă citirea →

Cine a fost Mucius Scaevola?

Mucius Scaevola

Scaevola, Mucius. Personaj celebru aparţinând ginţii romane Mucia, protagonist al unui act de eroism devenit legendar. În timp ce Roma era asediată de regele etrusc Porsenna, el a reuşit să iasă din cetate şi, intrând în tabăra inamică, s-a dus direct la cortul regelui cu intenţia de a-l ucide. Dar, printr-o tragică eroare, l-a ucis pe omul de încredere al acestuia; prins, a fost condamnat de Porsenna să fie ars de viu. Cu o dârzenie ieşită din comun, ca să-şi pedepsească mâna care dăduse greş (dreapta), Mucius Scaevola şi-a ars-o în focul aprins deja pentru un sacrificiu, fără să scoată nici un geamăt, sub privirile regelui stupefiat.

Impresionat de curajul său, Porsenna a renunţat să-l mai pedepsească, îngăduindu-i să se întoarcă la Roma; atunci, din recunoştinţă faţă de regele care-i cruţase viaţa (sau minţindu-l ca să-l sperie şi să-l determine să abandoneze asediul), Mucius Scaevola i-a dezvăluit că la Roma trei sute de cetăţeni nobili se înţeleseseră să-l omoare, încercând fiecare pe rând, prin tragere la sorţi; el nu era decât primul din serie, dar curând avea să vină altul. Pus pe gânduri de ceea ce aflase şi temându-se pentru viaţa sa, Porsenna le-a propus romanilor restabilirea păcii şi a părăsit regiunea.

Continuă citirea →

Cine a fost aprodul Purice?

Stefan cel Mare - caricatura

Aprodul Purice = boier în slujba lui Ștefan cel Mare. În timpul bătăliei de la Şcheia (1486), împotriva turcilor, el a salvat viaţa domnului căzut de pe cal, dându-i calul său. Potrivit cronicarului Ion Neculce, pentru gestul său a fost boierit şi a primit numele de Movilă, întemeind astfel neamul Movileştilor.

Cine a fost Anaxagora?

Anaxagora (Anaxagoras), filosof (Clazomene, Ilonia, aprox. 500 – Lampsacos, 428 î. Hr.).

Fiu al lui Hegesibulos, a venit la Atena la vârsta de 21 de ani pentru a studia filosofia. A fost influenţat de doctrinele şcolii ioniene si în special de Anaximene. El căuta cauza tuturor lucrurilor într-o fiinţă supremă sau, mai degrabă, într-o inteligenţă primară, Nous, care pune în mişcare toate lucrurile, ceea ce prefigurează principiul motor al lui Aristotel.

Continuă citirea →

Cine a fost Woodrow Wilson?

Thomas Woodrow Wilson (Staunton, Virginia, 1856 – Wasghinton 1924) – om politic american. Profesor universitar de drept şi ştiinţe politice, rector al prestigioasei universităţi din Princeton (1902-1910), guvernator în New Jersey din 1910, a beneficiat în activitatea sa reformatoare de sprijinul aripii progresiste a Partidului democrat la alegerile primare din 1912 şi a fost apoi ales preşedinte (primul reprezentant al sudului de la războiul civil), învingându-i pe foştii preşedinţi Th. Roosevelt şi W. Taft.

Continuă citirea →

Problema lui Ştefan cel Mare

Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare?

Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu. Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Oricât de contradictorii sunt aceste două feluri de a înţelege pe Ştefan cel Mare, ele au, amândouă, o parte de adevăr. Desigur, domnul Moldovei n-a fost un cruciat în sensul unei dezlipiri de ţara sa, aşa cum au fost cavalerii din veacurile dinainte. Dar, pe tărâmul solid şi restrâns al ţării sale dintre Carpaţi şi Nistru, a încercat mai mult decât o apărare. Scrisorile sale către Papă, către dogele Veneţiei, către regii vecini, dovedesc că avea o concepţie a unităţii politice creştine, datoare să lupte solidar împotriva turcilor. Când contemporanul său, cronicarul polon Długosz, îl propune pe Ştefan drept căpitan de oaste al întregii creştinătăţi, pentru o nouă cruciată, el ştia, desigur, că un asemenea gând ar fi plăcut domnului, ar fi fost încununarea strădaniilor lui. Dar, pe de altă parte, Ştefan a plătit tribut turcilor în prima parte a domniei, a chemat chiar pe turci în ţară, în ajutor, în vremea luptelor cu polonii, la sfârşitul domniei sale.

A făcut-o, credem, cu durere. Căci, îndată scrie marelui cneaz litvan, Alexandru, cerându-i să se împace cu Ivan cel Mare de la Moscova. E datoria lui s-o facă, scrie Ştefan, să lăsăm certurile, să ne unim împotriva Turcului. Solii lui Ştefan către Ivan III îi spun: „Ion Ştefan voievod ne-a mai poruncit să-ţi vorbim: toţi craii şi toţi domnii creştini, câţi sunt, şi toate părţile Apusului şi toate ţările Italiei se unesc şi se gătesc şi ar dori să meargă împotriva păgânilor. Ar fi bine să ai şi tu pace cu creştinii şi să te scoli, împreună cu toţi domnii creştini împotriva păgânătăţii”.

Această intervenţie diplomatică a domnului Moldovei între două ţări depărtate arată, mai mult ca alte dovezi, o linie de politică internaţională creştină în gândul lui. Am numi pe Ştefan un cruciat realist, om de la sfârşitul Evului Mediu, vreme de burghezi şi de stăpânitori practici.

P. P. PANAITESCU

Cine a fost Cyrus al II-lea cel Mare?

Cyrus cel Mare (cca.590-529 î.Hr.), întemeietorul Imperiului Persan, este primul lider militar influent despre care există date scrise. În secolul al VI-lea î.Hr. el a înfrânt Media, Lydia şi Babilonul, unindu-le într-un singur imperiu, care se întindea de la Marea Mediterană până în India. La fel de eficient în administrarea domeniului propriu, cât şi în campaniile de cucerire, Cyrus a pus bazele unui imperiu durabil, care a prosperat timp de două secole, ajungând la rangul de putere mondială.

Este dificil să separăm mitul de realitate în privinţa copilăriei lui Cyrus, despre care se crede că s-ar fi născut între 600 şi 585 î.Hr. Tatăl său, Cambyses I, făcea parte din dinastia ahemenidă. Mitologia, în special scrierile lui Herodot, arată că Cyrus – pe când era copil – a rămas abandonat în munţi, fiind alăptat de o lupoaică, iar mai târziu a fost crescut de un păstor.

Prima informaţie de încredere despre Cyrus datează din 558 î.Hr., când el a devenit şeful districtului persan Anshan, urmându-i, din câte se pare, tatălui său în această funcţie. Câţiva ani mai târziu, el a declanşat rebeliunea împotriva stăpânirii imperiului mezilor. După un război de trei ani, Cyrus a obţinut victoria, tratându-i însă cu milă pe cei înfrânţi şi încorporând Media în imperiul său; a preluat apoi multe legi din Media, precum şi proceduri administrative.

Următoarea măsurare de forţe l-a opus pe Cyrus lui Cresus, regele Lydiei din Asia Mică; acesta din urmă a invadat Persia în 546 î.Hr. După ce i-a oprit pe atacatori, tânărul rege i-a urmărit până în Lydia, angajând o bătălie decisivă pe câmpia Thymbra. Cyrus şi-a dispus armata, inferioară numeric, într-un patrulater, arcaşii urmând să împiedice pătrunderea lydienilor. În timp ce adversarii săi şi-au dispersat forţele pentru a înconjura patrulaterul, Cyrus şi cavaleria au contraatacat, lovind decisiv formaţiunile inamicului, care se aflau izolate una de alta. Ulterior, l-a urmărit pe Cresus – după ce acesta a încetat lupta şi s-a retras spre capitala sa Sardes (lângă Izmir, în Turcia de astăzi) – pentru a-şi definitiva victoria. Lui Cresus i-a fost cruţată viaţa, iar tratamentul aplicat lydienilor înfrânţi a pus capăt ostilităţii acestora, care, în cele din urmă, i s-au alăturat.

În 539 î.Hr., Cyrus şi-a îndreptat armata spre bogatul regat dinspre est al Babilonului. Babilonienii, nemulţumiţi de propriul conducător şi impresionaţi de tratamentul aplicat de Cyrus populaţiilor cucerite, s-au predat fără luptă. O dată cu Babilonul, tot fără vărsare de sânge, au fost cucerite Palestina şi Siria.

Conducerea generoasă a lui Cyrus a rămas o constantă a domniei sale. Pe lângă lipsa de brutalitate faţă de supuşii din teritoriile ocupate, Cyrus a îndreptat multe greşeli existente înainte de cuceririle sale; semnificativă a fost permisiunea întoarcerii evreilor pe pământurile natale, de unde babilonienii îi deportaseră în urmă cu 50 de ani.

De acum, Imperiul Persan se întindea de la graniţa de est, pe fluviul Indus, cu India, înspre nord până la Lacul Aral, Marea Caspică şi Marea Neagră, iar la vest, până la Marea Mediterană. Devenise centrul politic şi cultural al lumii civilizate. Cyrus, cunoscut de acum drept  „cel Mare”, şi-a ales un titlu mult dorit: „rege al Babilonului, Sumerului, Akkadului şi al celor patru colţuri ale lumii”.

Deşi imperiul era vast, bogat, paşnic, fără ameninţări din exterior, Cyrus a dorit să îl extindă. În 530 î.Hr., a pornit să-i cucerească pe massageţi, un grup de triburi nomade care locuiau la est de Marea Caspică, în Asia Centrală. Perşii au câştigat primele lupte din războiul ce a urmat, dar Cyrus a fost ucis în luptă, iar soldaţii săi nu au mai reuşit să-i găsească trupul. Se spune că regina massagetilor a luat capul lui Cyrus, l-a pus într-o piele de animal pe care a umplut-o cu sânge, spunând că astfel conducătorul persan avea tot sângele pe care şi-l dorise.

Nici moartea regelui şi nici bătălia pierdută nu au ameninţat Imperiul Persan. Cyrus a lăsat în urmă o armată foarte disciplinată, cu o structură de comandă bine definită, care au permis urcarea pe tron a fiului său, Cambyses al II-lea. Acesta i-a condus pe perşi la victoria împotriva massageţilor, a recuperat trupul tatălui său şi l-a adus în capitala imperiului, Pasargadae, pentru a-l înmormânta.

Cucerind mai târziu şi Egiptul, Cambyses al II-lea a reuşit să păstreze respectul pe care tatăl său îl impusese vecinilor pentru a menţine pacea.

Cyrus şi-a câştigat imperiul prin forţa armelor şi prin abilitatea de a-i integra pe cei înfrânţi. Conform cronicilor, a fost un lider remarcabil care ştia cum să ridice moralul armatei pentru a înfrânge forţe mai numeroase. A arătat, de asemenea, un talent remarcabil pentru a guverna poporul său şi pe cei cuceriţi. Tratamentul moderat aplicat celor cuceriţi şi tolerarea religiilor şi obiceiurilor locale au transformat pe foştii săi inamici în aliaţi. Ca urmare, Imperiul Persan a supravieţuit şi prosperat mai mult de două secole de la moartea întemeietorului său. Până la Alexandru cel Mare, nici o parte a imperiului nu a fost cucerită de o forţă externă. Chiar şi după aceea, rămăşiţele vastului imperiu al lui Cyrus au rămas sub influenţa perşilor mai bine de 12 secole.

Deşi în cursul istoriei s-au edificat şi alte imperii care au exercitat o influenţă mai puternică asupra dezvoltării lumii, Imperiul Persan deţine întâietatea pe scara timpului; el însă nu ar fi atins dimensiunile sale, sau poate nu ar fi existat deloc, fără personalitatea şi faptele lui Cyrus. Acesta a ramas peste veacuri un erou persan şi un lider important al istoriei militare universale.

sursa: Michael Lee Lanning – 100 de personalităţi militare ale lumii