Arhive etichetă: boala

Elisabeta I a Angliei: boală și viciu

Elisabeta I a AnglieiPe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:
— Eu nu pot să fiu decât rege!

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Eisenhower

presedinte bolnavÎn cazul lui Dwight David Eisenhower se produce o schimbare în protocolul informării publicului despre starea sănătății președintelui.

Când, la 62 ani, în 1952, fostul comandant șef al Forțelor Aliate din Europa, generalul D.D. Eisenhower, este ales președintele S.U.A., starea sănătății sale este bună. Suferă doar de o hipertensiune moderată, 160/110, dar continuă să fie un mare fumător (60 țigări/zi).

În septembrie 1955, Eisenhower face un prim infarct miocardic și, cu toate reticențele medicului său personal, dorește ca poporul american să afle adevărul despre boala sa. Cu acest prilej, celebrul cardiolog care-l îngrijea, dr. Paul Dudley White, prezintă presei în detaliu evoluția bolii președintelui și profită de ocazie să ofere publicului o serie întreagă de măsuri preventive împotriva coronaropatiilor și a infarctului miocardic, subliniind că tabagismul și colesterolul sunt factori favorizanți.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Sfârșitul regelui Romei. (III) Metternich nu l-a omorât; l-a lăsat să moară

Napoleon II„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.

Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.

Continuă citirea →

A fost asasinat Alexandru Macedon? (I) O cupă de vin – un strigăt de durere

Alexandru cel MarePersonalitatea lui Alexandru cel Mare şi strălucitele lui victorii militare au produs o puternică impresie asupra contemporanilor şi a generaţiilor care au urmat. lstorici din toate timpurile, atraşi de figura cuceritorului macedonean, unul din cei mai mari generali şi oameni de stat ai antichităţii, au scris nenumărate pagini despre acest discipol al filosofului Aristotel.

Dacă scurta şi furtunoasa viaţă a lui Alexandru Macedon a fost descrisă destul de amănunţit, împrejurările morţii lui, la vârsta de nici 33 ani, continuă să fie şi astăzi o enigmă. Vestitul strateg a murit de moarte firească sau a fost victima unui complot? Posteritatea a admis, de cele mai multe ori, prima versiune, care a fost, de altfel, versiunea oficială în toţi cei aproape 2300 de ani, câţi au trecut de la dispariţia lui Alexandru Macedon. Nu toţi istoricii au împărtăşit-o însă.

O cupă de vin – un strigăt de durere

În primăvara anului 323 î.Hr., la Babilon, Alexandru Macedon a început pregătirile în vederea unei noi expediţii. Cu 11 ani mai înainte, armatele sale trecuseră Helespontul (Dardanele de azi) si puseseră stăpânire, în deceniul următor, pe un teritoriu imens. De data aceasta, în primăvara anului 323 î.Hr. cavaleria şi pedestrimea lui Alexandru, formată mai ales din ostaşi greu înarmaţi (celebra falangă macedoneană), urmau a fi reorganizate pentru o expediţie în Arabia. În cursul pregătirilor, însă, regele macedonean s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a încetat din viaţă în 13 iunie.

Continuă citirea →

Demenţa de-a lungul veacurilor. Pedeapsă divină sau unealtă diabolică? (I)

trepanareMaladiile psihice par să existe – în sensul cel mai concret al cuvântului – de când lumea. Craniile australopitecilor şi ale oamenilor de Neanderthal descoperite de antropologi poartă adesea urmele unor trepanaţii. Fireşte, nu poate fi vorba de o intervenţie cu caracter „medical“, ci, aşa cum se presupune, de o portiţă deschisă „duhului rău” din mintea bolnavului, pentru a-l lăsa să iasă de acolo şi a permite însănătoşirea celui chinuit. Din rondelele de os astfel obţinute, se confecţionau amulete.

Mânia zeilor

Specialista în psihologie Michele Ristich de Groote a lucrat în diverse spitale şi clinici de maladii mintale, luând un contact direct cu întunecata lume a demenţei. Pasionată de acest subiect, ea l-a studiat sub aspectul său istoric, consacrându-i volumul intitulat Nebunia în decursul secolelor, apărut în editura franceză Robert Laffont. În cele ce urmează vom spicui câteva din interesantele date consemnate de această lucrare.

O dată cu apariţia primelor civilizaţii şi a religiilor respective, boala – indiferent dacă este fizică sau mintală – apare ca „o consecinţă a mâniei zeilor”. Ideea se întâlneşte la asirieni, ca şi la egiptenii dinastiei memfice, în Africa centrală şi în arhipelagul malaez, în Anzi şi în Grecia antică. Pentru a îmbuna divinităţile susceptibile şi răzbunătoare, oamenii le adresau rugi şi le ofereau sacrificii de natură să le câştige bunăvoinţa.

Treptat, bolile fizice, care se traduceau prin simptome concrete (febră, durere, erupţii etc.), au ieşit de sub „jurisdicţia” dumnezeirii şi au trecut în cea a medicinei laice. Dar maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor şi preoţilor care le foloseau ca mijloace pentru înspăimântarea credincioşilor sau, şi mai prozaic, ca surse de profituri.

Continuă citirea →

Dostoievski. Boala şi moartea

Dostoievski mort

La sfârşitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soţia lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici şi, după ce l-a liniştit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste şi că în situaţia lui actuală emfizemul poate ameninţa viaţa bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subţiri şi de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufleteşti se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preţ astfel de eforturi.

Moştenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale şi învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziţii testamentare speciale a răposatei mătuşi cu privire la proprietăţile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părţi a domeniului ei din Reazan, cu condiţia să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a şi dus la un deznodământ nefericit.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. Agonia

tristete

La începutul lui noiembrie 1943, Eliade merge la Paris însoţit de Nina, care urma să fie examinată într-o clinică din capitala franceză. Cu câteva luni în urmă, fusese operată fără succes la Bucureşti de cancer, însă nu-i dezvăluise soţului, rămas la Lisabona, adevărata natură a bolii sale. Şi la Paris, Eliade rămâne în continuare neştiutor în privinţa bolii care avea să-i răpună soţia. Se bucură că are „norocul” de a face această călătorie deoarece, cum le scrie părinţilor săi, „Parisul a rămas totuşi Capitala Lumii şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală, şi în ceea ce priveşte spectacolele”.

Boala Ninei se agravează brusc în aprilie 1944. Nici acum Nina nu i-a mărturisit soţului că are cancer. La sfârşitul lui iulie, este primită într-un sanatoriu la nord de Lisabona, într-o stare de slăbiciune care nu-i permite să urce scările fără baston. Cele patru luni care vor urma vor fi pentru soţii Eliade o agonie împărtăşită asupra căreia jurnalul lui Mircea, deseori întrerupt, oferă o imagine tulburătoare.

Continuă citirea →

Avea Einstein dificultăţi de vorbire?

Albert Einstein

Există numeroase fabulaţii şi născociri pe marginea aşa-zisei dificultăţi de vorbire a lui Einstein. Este adevărat că a silabisit primele cuvinte abia atunci când a început să meargă. Nereuşitele şcolare erau deseori puse pe seama uşoarei sale dislexii. În orice caz, unii sunt de părere că Einstein nu ar fi suferit deloc de o asemenea boală. Faptul că a început să vorbească ceva mai târziu a constituit o reflectare a timidităţii şi a trăirilor sale interioare. Şi la vârsta maturităţii a păstrat tendinţa de introvertire, iar trăsătura respectivă pare să fi fost o constantă încă din copilărie.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (II)

,,Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Continuă citirea →

Cum a ieşit John Dalton dintr-o situaţie dificilă

John Dalton a fost primul care a descris, într-o publicaţie din 1794, boala de care suferea el însuşi, cunoscută astăzi sub numele de discromatopsie sau daltonism, care se caracterizează prin confundarea culorilor sau absenţa vederii în culori, culorile fiind percepute ca diferite tonuri de gri. Faptul că el nu distingea culorile sau le confunda a constituit un mare impediment în experienţele lui de chimie, care presupuneau utilizarea unor reactivi ce-şi schimbă culoarea în contact cu substanţele chimice, ceea ce permite identificarea acestora (precizarea naturii lor) în cazul efectuării analizelor chimice.

Dar boala de care suferea a avut şi o parte bună, scoţându-l dintr-o situaţie dificilă, din care a putut să iasă cu conştiinţa împăcată.

În 1832, primind titlul de doctor al Universităţii din Oxford, pentru a fi prezentat în această calitate regelui William al IV-lea, el era obligat să îmbrace o robă de culoare stacojie, culoare care era interzisă unui quaker (el aparţinea acestei secte religioase). El a acceptat să îmbrace roba, pe care o vedea gri, fără să aibă mustrări de conştiinţă!

Se dovedeşte astfel că nu există situaţie fără ieşire!

Viaţa intimă a lui Carol al II-lea

Copilăria

Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.

Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.

În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.

În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.

În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.

Aventurile

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.

Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

Zizi Lambrino

Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.

După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.

La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.

Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!

Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.

În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”

După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.

Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.

Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.

Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”

Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.

Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”

La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.

 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.

Elena Lupescu

În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.

Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.

S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.

Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România

De ce boală sufereau Cezar, Alexandru cel Mare şi Dostoievski?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: De ce boală sufereau Cezar, Alexandru cel Mare şi Dostoievski?

Răspuns: Epilepsie

Moartea lui Goya, un mister

Francisco de Goya


Cauza morţii – atac cerebral, după ce a suferit o afecţiune virală stranie sau intoxicaţie gravă cu plumb

Locul de odihnă – înhumat într-un singur sicriu împreună cu rămăşiţele pământeşti ale unui prieten, deşi s-a descoperit un singut craniu; biserica San Antonio de la Florida, Madrid

Pe când Goya avea 46 de ani – şi era un pictor talentat, plin de succes şi absolut convenţional – a suferit chinuri groaznice de pe urma unei boli misterioase, ce era la un pas să-i curme viaţa şi care i-a modificat definitiv personalitatea şi arta – aparent, insuflându-i măreţie.

Tablourile sale fuseseră iscusite, fermecătoare, unele excesiv de pitoreşti. Însă acel Goya ce a reapărut după boală, surd şi parţial orb, era un suflet chinuit cu o nouă perspectivă: lucrările sale erau acum, ca într-un coşmar, pline de disperare, vicioase şi crude – toate fiind prezentate într-o manieră originală şi genială. Boala, a cărei natură i-a făcut pe biografii lui să se contrazică, a marcat sfârşitul pictorului convenţional şi debutul unuia revoluţionar.

Declanşarea bolii sale a fost bruscă, lovind spre sfârşitul anului 1792. Pictorul a fost îngrozit de aspectul bizar al simptomelor: ameţeală, greaţă, dezechilibru, confuzie, halucinaţii, convulsii, semipareză pe partea dreaptă, auz şi vorbire diminuate, un ţiuit permanent în urechi şi, faptul cel mai temut pentru un artist plastic, orbirea parţială.

Continuă citirea →

Boala lui John Dalton – Avantaje si dezavantaje

Dalton a fost primul care a descris, intr-o publicatie din 1794, boala de care suferea el insusi, cunoscuta astazi sub numele de discromatopsie sau daltonism, care se caracterizeaza prin confundarea culorilor sau absenta vederii in culori, culorile fiind percepute ca diferite tonuri de gri.

Faptul ca el nu distingea culorile sau le confunda a constituit un mare impediment in experientele lui de chimie, care presupuneau utilizarea unor reactivi ce-si schimba culoarea in contact cu substantele chimice, ceea ce permite identificarea acestora (precizarea naturii lor) in cazul efectuarii analizelor chimice.

Dar boala de care suferea a avut si o parte buna scotandu-l dintr-o situatie dificila, din care a putut sa iasa cu constiinta impacata. In 1832 primind titlul de doctor al Universitatii din Oxford, pentru a fi prezentat in aceasta calitate regelui William al IV-lea, el era obligat sa imbrace o roba de culoare stacojie, culoare care era interzisa unui quaker (el apartinea acestei secte religioase). El a acceptat sa imbrace roba, pe care o vedea gri, fara sa aiba mustrari de constiinta. Se dovedeste astfel ca nu exista situatie fara iesire. 🙂