Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

În jurul amiezii, criminalii erau executaţi în public, ca avertisment pentru restul lumii, fiind adesea arşi pe rug sau daţi pradă fiarelor. Uneori, criminalii erau aduşi în grupuri mari, cu arme simple, spunându‑li‑se să se omoare între ei. Alteori, imaginaţia romanilor născocea pedepse inedite, potrivite cu delictul săvârşit. Unii prizonieri au fost executaţi întruchipând cele mai macabre mituri: Hercule cuprins de flăcări, Icar prăbuşindu‑se din cer, Hipolit târât de cai, Acteon preschimbat în cerb şi sfâşiat de câini. Toate acestea ofereau învăţături preţioase cu privire la planurile misterioase ale zeilor.

Adevăratul spectacol începea abia după‑amiaza, când intrau în arenă gladiatorii. Aceştia proveneau din rândurile criminalilor, sclavilor şi prizonierilor de război, dar erau instruiţi în şcoli speciale, ludi, ca să ofere cel mai bun spectacol cu putinţă. Unele lupte erau doar înscenarea unor bătălii între o sută de gali şi o sută de arabi, astfel încât soldaţii romani să ştie la ce se pot aştepta la hotare; de cele mai multe ori însă, gladiatorii luptau unu la unu, pentru ca publicul să le poată savura măiestria fără să‑i fie distrasă atenţia.

Luptele începeau cu verificarea autenticităţii armelor de către editor (organizatorul jocurilor). Armurile gladiatorilor erau făcute în aşa fel încât să reducă riscul rănilor mărunte, favorizând uciderea directă: protejau braţele şi faţa, lăsând expuse pieptul şi gâtul. Coifurile cu vizor ascundeau chipul gladiatorilor, ceea ce făcea ca moartea în arenă să fie anonimă şi impersonală.

Luptătorii erau costumaţi ca barbari sau ca luptători mitici, având arme şi armuri caracteristice: de pildă, existau Samnitul şi Tracul, numiţi după triburile vrăjmaşe. Gladiatorul căruia i se spunea secutor lupta cu o spadă şi un scut dreptunghiular gros, iar braţul înarmat avea o apărătoare ca o mânecă (manica). Aşa‑numitul retiarius se folosea de un trident şi o plasă în lupta cu un murmillo, care avea o armură în formă de solzi şi un coif în formă de peşte, într‑o ingenioasă punere în scenă a luptei lui Neptun cu un monstru marin.

Când un gladiator îşi scotea din luptă adversarul, publicul hotăra din tribune soarta învinsului printr‑un gest făcut cu policarul. Adesea, dacă mulţimea era convinsă că luptătorul învins a făcut tot ce i‑a stat în puteri, îi cruţa viaţa. De fapt, pe pietrele funerare ale gladiatorilor de succes erau scrise adesea statistici – în câte lupte a învins, câte au fost la egalitate şi în câte a pierdut –, de unde se poate deduce că o înfrângere nu era întotdeauna o catastrofă care să pună capăt carierei. S‑a estimat că numai 20% dintre luptele din epoca lui Augustus s‑au încheiat cu moartea, pe când în timpul unora dintre împăraţii de mai târziu 50% dintre lupte se încheiau cu moartea.

Evenimente rare, dar speciale, erau munera sine missione (spectacole fără graţiere), o serie de înfruntări în urma cărora un singur luptător rămânea în viaţă. La începutul secolului I d.Hr., Augustus a interzis această practică, pentru că i se părea o cruzime să nu‑i dai unui luptător viteaz şansa de a fi graţiat, dar împăraţii de mai târziu au reintrodus‑o pentru fascinaţia sa plină de dramatism.

Sfârşitul

Gladiatorii erau antrenaţi să moară cu eleganţă. Luptătorul învins trebuia să‑şi ofere gâtul pentru lovitura finală, fără prea multe lamentaţii stânjenitoare, fără a cere îndurare ori a încerca să fugă.

După fiecare luptă care se încheia cu moartea, slujitori travestiţi în zei ai lumii subpământene ieşeau în arenă şi se asigurau că învinsul nu simulează că‑i mort. Mercur, ale cărui coif şi sandale erau prevăzute cu aripi, îl împungea pe cel învins cu un fier înroşit în foc, ca să vadă dacă tresare. Charun, un demon etrusc cu urechi ascuţite şi cioc de vultur, îl izbea în frunte pe cel căzut cu un ciocan de lemn. Apoi, sclavii duceau leşul de acolo şi presărau nisip curat peste bălţile de sânge.

Departe de ochii lumii, la morga arenei, slujitorii, supravegheaţi cu străşnicie de un funcţionar, despuiau cadavrul de armura valoroasă şi spintecau beregata luptătorului mort, ca să fie siguri că nu e o înşelătorie.

Dat fiind că gladiatorii erau sclavi şi criminali, de obicei trupurile lor erau aruncate la gropile de gunoi, dar unul dintre privilegiile gladiatorilor de succes era perspectiva înmormântării decente, plătită de suporterii sau sponsorii recunoscători ori de luptătorii care puneau laolaltă bani în asociaţii ce se ocupau de înhumare.

Cu noroc, iscusinţă sau charismă, un gladiator de succes putea să‑şi încheie cariera viu şi liber. Gladiatorii retraşi din activitate deveneau adesea antrenori sau luptători profesionişti foarte bine plătiţi. Alţii erau angajaţi ca asasini, gărzi personale sau portărei.

Întrucât pentru romani compasiunea însemna slăbiciune, filozofii lor s‑au opus rareori luptelor din asemenea considerente. În unele dintre scrierile sale, Cicero deplângea jocurile de efect, pe care le socotea vulgare şi sadice, dar le aproba pe cele bine jucate, care ilustrau valorile romane tradiţionale – forţa şi onoarea. Fireşte, cei mai abominabili împăraţi (bunăoară, Caligula şi Commodus) se bucurau văzând bărbaţi care se hăcuiesc unul pe altul, şi uneori se prindeau şi ei în joc, dar până şi împăraţii cu reputaţie mai bună au manifestat setea de sânge proprie romanilor. Împăratul Claudius poruncea adesea scoaterea coifului celui învins când i se dădea lovitura finală, ca să poată privi suferinţa pe chipul muribundului. Pe de altă parte, Marcus Aurelius nu agrea aceste spectacole şi a încercat să organizeze lupte cu arme lipsite de vârf şi cât mai puţine omoruri cu putinţă.

Creştinii timpurii se împotriveau luptelor de gladiatori, care nu doar că erau un ritual religios rival, dar martirizaseră câteva mii de creştini în primele trei veacuri ale erei noastre. Luptele şi‑au pierdut din popularitate după ce imperiul a devenit creştin, iar compasiunea a devenit o virtute. Constantin a încercat să abolească luptele de gladiatori printr‑un edict din anul 325 d.Hr., dar abolirea a fost pusă în vigoare sporadic. După ce invadatorii germanici au distrus Imperiul Roman de Apus, n‑a mai fost însă nevoie ca romanii să se călească privind cum mor oamenii. În general, noii regi barbari au pus capăt luptelor de gladiatori de îndată ce au preluat puterea. Ultima luptă din Colosseum care apare în documente a avut loc în jurul anului 435 d.Hr., însă luptele cu animale au continuat să se desfăşoare aici încă aproape un veac.

Prima parte AICI


sursa: Matthew White, Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade, trad.: Dana Ligia Ilin, Humanitas, București, 2016

Un răspuns

  1. FFF INTERESANT Multumesc .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: