Arhive etichetă: Filip II

Legenda lui Don Carlos

Invincibila armada – Greşeli fatale în istorie

invincibila armada - lupta cu Anglia

A fost cea mai mare forţă navală alcătuită vreodată şi cu ajutorul ei regele Filip al II-lea al Spaniei a intenţionat să o înlăture pe regina Elizabeta I de pe tronul Angliei şi să readucă regatul la catolicism. A făcut o greşeală fatală.

Ducele era îngrozit de misiunea pe care i-o încredinţase regele Filip al II-lea al Spaniei. După moartea marchizului de Santa Cruz – la 9 februarie 1588 – regele îl desemnase pe el să comande expediţia împotriva Angliei. „Sănătatea mea nu poate face faţă unei asemenea călătorii“, îl implora ducele pe monarh în scrisoarea de răspuns, „întrucât ştiu din experienţă că ori de câte ori am ieşit în larg am suferit întotdeauna de rău de mare şi am răcit… Cum nu am nici experienţa mării, nici pe cea a războiului, nu cred că ar trebui să comand o acţiune atât de importantă“.

Continuă citirea →

Igienă

– În acest pat a dormit regele Filip al II-lea… Dar ce, domnule, nu credeţi?

Continuă citirea →

Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului său Don Carlos? (II)

Don Carlos, fiul regelui Spaniei Filip al II-lea

Un moştenitor debil

Ca înfăţişare, Don Carlos era departe de a fi un moştenitor impozant al celui mai puternic tron din lume. Mic de statură (la 18 ani nu cântărea decât 35 de kilograme), cu un umăr mai ridicat care îi dădea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire care a trebuit sa fie remediat tăindu-i-se ligamentul limbii, este puţin probabil ca prinţul să fi fost îndrăgit de vioaia Elisabeta de Valois.

Continuă citirea →

Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului sau Don Carlos? (I)

Filip II, regele Spaniei, şi fiul său, Don Carlos

Fiul împotriva tatălui

Un fiu rebel îndrăgostit de tânăra şi încântătoarea soţie a tatălui său; stăpânul despotic a jumătate din lume, vinovat de moartea moştenitorului său – aceasta este imaginea cea mai cunoscută a prinţului Don Carlos şi a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Faptele însă spun altceva.

La 18 ianuarie 1568, spre miezul nopţii, Filip al II-lea, regele Spaniei, mergea în fruntea unui cortegiu care înainta discret pe coridoarele întunecate ale palatului sau din Madrid, îndreptându-se spre apartamentele fiului şi moştenitorului său, prinţul Don Carlos. Zăvoarele de la uşi fuseseră scoase în prealabil, iar armele pe care prinţul le ţinea la capul patului înlăturate. Avându-i ca martori pe membrii consiliului de coroană, Filip şi-a trezit fiul şi i-a vorbit nu ca tată, ci ca rege. Don Carlos era pus sub arest.

Continuă citirea →

Cine a comandat construcţia palatului Escorial?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a comandat construcţia palatului Escorial?

Răspuns: Filip al II-lea

Campania lui Filip al II – lea la Dunărea de Jos (339 î. Hr.).

În cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr., pe eşichierul politico-militar al Peninsulei Balcanice s-au produs schimbări majore în ceea ce priveşte raportul de forţe, înregistrându-se ascensiunea fulgerătoare a Macedoniei, mai ales când, pe tronul acesteia s-a urcat Filip al II-lea (359 – 336 a. Chr). Foarte bun organizator şi, nu în ultimul rînd, foarte bun cunoscător al firii umane, calităţi dublate de o abilitate diplomatică, dar şi de o recunoscută iscusinţă militară, Filip al II-lea a ridicat statul macedonean la rangul de mare putere în lumea greacă. În timp ce lumea greacă încerca să-şi revină de pe urma unor convulsii interne care nu deseori au degenerat în războaie intenstine, condusă de Filip al II – lea, Macedonia a regăsit resursele necesare nu numai pentru a se redresa, ci şi pentru a deveni, în foarte scurt timp, arbitrul necontestat al întregii lumi greceşti. În timpul domniei sale, politica macedoneană s-a dezvoltat pe trei coordonate: consolidare pe plan intern, extindere în Peninsula Balcanică pentru a pune stăpânire pe strâmtori şi expansiune în Asia.

Continuă citirea →

Alexandru cel Mare

Copil

Copil fiind, Alexandru Macedon era ca oricare altul. Avea ochi albaştri, un păr roşcat şi cârlionţat şi era cam mic de statură pentru vârsta lui. La 12 ani l-a îmblânzit pe Bucefal, calul său preferat. În acelaşi an l-a împins în joacă într-o groapă adâncă pe Nectanebo, un astronom aflat în vizită, rupându-i gâtul în timp ce acesta ţinea o prelegere destre stele. Nu s-a dovedit niciodată cu certitudine că Alexandru însuşi l-a îmbrâncit pe bătrân. Ceea ce rămâne însă e faptul că stăteau amândoi pe marginea gropii şi, dintr-o dată, Nectanebo n-a mai fost acolo.

Tanar

Suntem în anul 341 la Pella, capitala Macedoniei. Alexandru are 15 ani. În curtea palatului, zarvă generală. Filonicos din Farsala propune regelui Filip al II-lea un cal excepţional pe care vrea să îl cedeze contra unei mari sume de bani. Filip nu se încrede decât în el însuşi pentru a judeca animalul; este acolo împreună cu fiul său, Alexandru. Bucefal – acesta este numele animalului – pare mai degrabă o fiară cu neputinţă de încălecat. Nu suportă pe nimeni în spinare. Zadarnic au încercat grăjdarii cu binişorul sau cu cravaşa; cum sar în spatele animalului, acesta, nechezând, se ridică pe copitele din spate şi îi azvârle la pământ. La început, Filip s-a amuzat, însă treptat se enervează.

Ia-ţi calul, îi strigă el lui Filonicos; o să-mi omoare toţi grăjdarii. Ăsta numeşti tu cal dresat?

– Trebuie să ştii cum să-l iei, stăpâne, răspunse Filonicos, dornic să-l vândă. Trebuie să recunoşti că e un animal de rasă aleasă.

– Tu ce zici Alexandru? întrebă Filip brusc, întorcându-se către fiul său.

Eu zic că grăjdarii tăi chinuiesc un cal frumos, că sunt nişte nepricepuţi. Tată, îngăduie-mi să îmblânzesc calul acesta.

Filip este în toane bune. Acceptă. Alexandru se apropie de Bucefal, apucă hăţurile şi îl întoarce cu faţa spre soare.

Calul acesta, spuse el, se teme de umbra lui.

Apoi îl mângâie şi sare brusc în spinarea fremătătoare. Genunchii ţin atât de strâns animalul, încât acesta îşi simte stâpânul şi se liniştete, încetul cu încetul. Când îşi dă seama că este aproape învingător, Alexandru porneşte cu Bucefal în galop peste câmpie.

O să-l aduc înapoi obosit, dar îmblânzit.

Şi aşa făcu. Bucefal nu l-a mai părăsit niciodată pe Alexandru şi a rămas împreună cu el toate campaniile. Cât despre macedoneni, o asemenea demonstraţie i-a uluit, şi tânărul prinţ le-a cucerit sufletele.

Spiritual

După o vreme, Alexandru îşi însoţi tatăl într-o expediţie militară împotriva triburilor scite. Bătălia a fost crâncenă şi Filip a fost rănit. Ca urmare, regele rămase şchiop, ceea ce-l exaspera.

Nu te plânge, tată, spunea tânărul prinţ, fiecare pas îţi aminteşte de curajul tău.

 

Razboinic

Alexandru a pus capăt Imperiului Persan, învingându-l pe Darius al III-lea. Trebuie spus însă că armata persană era cam învechită. Avea care de luptă înarmate cu lame pe ambele laturi, capabile să secere la pământ inamicii. Acest tip de arme n-a avut nici un succes, din moment ce Alexandru şi soldaţii săi refuzau cu încăpăţânare să se ducă şi să stea nemişcaţi în faţa lamelor. Darius scăpase din vedere faptul că astfel de care de luptă înarmate cu lame sunt eficiente mai ales împotriva acelor persoane care şi-au pierdut capacităţile locomotorii, iar persoanele în chestiune preferă să stea acasă în pat, mai degrabă decât să poarte bătălii în Asia.

Moartea

La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Mai jos este povestea celor trei dorinţe ale lui Alexandru aflat pe patul de moarte.

Înainte de a muri a vrut să arate oamenilor că moartea nu alege şi că toţi suntem egali în faţa ei, fie că suntem cerşetori sau împăraţi. Când se întorcea acasă după cucerirea de noi teritorii, Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu moartea privindu-l în faţă şi spunându-i să se pregătească de ultima călătorie, Alexandru a realizat că toate cuceririle sale, armata sa impunătoare, sabia lui ascuţită şi vitejia lui nu aveau nici o importanţă. Tot ce-şi mai dorea era să ajungă acasă să-şi vadă mama şi să-şi ia adio de la ea. Dar a trebuit să accepte faptul că sănătatea sa, care se înrăutăţea tot mai mult, nu-i va permite să ajungă acasă. Aşa că, puternicului cuceritor nu i-a mai rămas decât să stea întins în pat, palid şi slăbit, aşteptând să-şi dea ultima suflare. Şi-a chemat generalii şi le-a spus:

Curând voi pleca din această lume şi am trei dorinţe pe care, vă rog să mi le îndepliniţi întocmai.

Cu lacrimile curgându-le pe obraji, generalii au promis conducătorului că-i vor îndeplini dorinţele.

Prima mea dorinţă“, a spus Alexandru, ”este ca doctorii să-mi ducă sicriul fără a fi ajutaţi de nimeni altcineva.”

După o pauză, el a continuat:

A doua dorinţă este ca atunci când îmi duceţi sicriul spre groapă, drumul spre groapă să fie presarat cu aurul, argintul şi pietrele preţioase pe care le-am adunat în războaie.”

Alexandru s-a simţit epuizat după ce a rostit aceste cuvinte. S-a odihnit puţin şi a continuat:

A treia şi ultima mea dorinţă este ca mâinile să-mi fie lăsate să atârne în afara sicriului.”

Oamenii adunaţi la căpătâiul lui Alexandru s-au mirat auzind aceste dorinţe ciudate. Dar nici unul nu a îndrăznit să-l întrebe ceva. Generalul cel mai iubit de Alexandru s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna, apoi, ţinand-o în dreptul inimii, a vorbit :

Te asigurăm că-ţi vom îndeplini dorinţele. Dar spune-ne, de ce aceste dorinţe ciudate?

La auzul acestei întrebări, Alexandru a tras adânc aer în piept şi a răspuns:

Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele trei lecţii pe care tocmai le-am învăţat. Vreau ca doctorii mei să-mi ducă sicriul pentru ca oamenii să realizeze că doctorii nu pot vindeca orice boală. Ei sunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearele morţii când îi sună ceasul.”

“A doua dorinţă – drumul spre mormânt presarat cu aur, argint şi alte bogăţii – este pentru a aminti oamenilor că nimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. E o pierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii.”

“Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne pe lângă sicriu – e pentru a le arăta oamenilor că am venit cu mâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.”

Cu aceste cuvinte, Alexandru cel Mare a închis ochii. Curând, el a lăsat moartea să se apropie şi să-l ia, apoi şi-a dat ultima suflare.”