O crimă declanșează cruciada
Dintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.
Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.
Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.
Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)
Măcelul
În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.
Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)
Asediul
Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.
Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.
Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.
Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.
Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.
Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (IV) Furtunile mării și lanțurile sclaviei
Conform aceloraşi izvoare „clasice“, Inocenţiu a sprijinit Cruciada copiilor numai atât cât ea și-a jucat rolul de „deşteptător” al celor maturi. Venirea micilor pelerini în Peninsula Italică a marcat sfârșitul înscenării: de o veritabilă expediție nu putea fi vorba, întrucât ea ar fi antrenat mari cheltuieli și s-ar fi soldat inevitabil cu un răsunător eșec. Așadar – relatează cronicarii – papa și-a luat mâna protectoare de deasupra nevârstnicilor combatanţi.
Cârmuitorii Genovei au refuzat să-i primească pe „cruciați“ între zidurile orașului, silindu-i să-și improvizeze o tabără la malul mării. Dar cum apele ei se încăpăţânau să nu lase niciun loc de trecere copiilor, aceştia au pornit mai departe, spre sud. Câteva sute au rămas, însă, în împrejurimile portului, fiind adoptați în cele din urmă de o seamă de familii genoveze, înduioşate de trista lor soartă.
Ceilalți au trecut succesiv prin Piacenza, Modena și Livorno, sosind după două săptamâni la Pisa. Aici, două nave comerciale, care urmau să plece în Asia Mică, s-au oferit să ia la bord un număr de peste o mie de „cruciați“, pentru a-i transporta în Palestina. La începutul lunii octombrie, corăbiile au ridicat ancora şi, cu pânzele umflate de un vânt puternic, s-au făcut nevăzute în larg. De atunci, nu s-a mai știut nimic despre ele. Au naufragiat în cursul unei furtuni? Au fost capturate de pirați ? Cert este că la destinaţie nu au mai ajuns.
Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (III) Părintele inchiziției
Înainte de a relata mai departe versiunea „clasică” a uimitoarelor evenimente, să amintim câteva date referitoare la perioada în care se desfășurau aceste întâmplări.
Scaunul pontifical al Vaticanului era 0cupat pe atunci de Inocențiu III. Giovanni Lotario, conte de Segni, fusese ales papă la 0 vârstă neobișnuit de tânără – 38 ani. Izvoarele istorice ni-l înfățișează pe Pontif ca pe un personaj pe care problemele de doctrină ale catolicismului îl preocupau infinit mai puțin decât lupta pentru acapararea puterii pe cuprinsul întregului continent.
Considerându-se rex et sacerdos – deci întâi rege și apoi preot – el nu a ezitat să proclame, într-una din Epistolele sale, „că papalitatea este deasupra tuturor suveranilor, mai presus de toate popoarele şi de toate regatele“. Folosind fără niciun scrupul cele mai josnice procedee de la șantajul cu excomunicarea până la trimiterea de spioni și asasini plătiți la curțile adversarilor săi -, recurgând la forța armată ori de cite ori i se părea necesar, jertfind cu o disprețuitoare indiferență viețile a zeci de mii de oameni, Inocențiu și-a atins cele mai multe din țeluri: l-a umilit și supus pe regele Filip al Frantei; a readus Anglia lui loan-fără-de-Țară sub dominația bisericii catolice; şi-a impus voința lui Frederic II, aflat pe tronului Sfântului Imperiu Romano-German; a obținut declarații de vasalitate din partea Suediei, Danemarcii și Poloniei ; a obligat Portugalia să-i plătească tribut…
Tot lui i se datoreşte iniţierea şi crearea uneia dintre cele mai sinistre instituții ale evului mediu, care a servit tot ca unealtă a supremației papale. E vorba de Sfântul Oficiu al Inchiziției, ale cărui tribunale au terorizat timp de secole întreaga lume catolică.
Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (I) Un rege lipsit de entuziasm
Luna mai a anului 1212: un mic păstor în vârstă de 12 ani, pe nume Etienne, lansează o chemare către copiii Franței pentru a porni la eliberarea Locurilor Sfinte, căzute în mâinile musulmanilor. Câteva săptămâni mai târziu, un băiețaş de țăran, Klaus, adresează la Koln un apel asemănător celor de o vârstă cu el din principatele şi ducatele germane. Cei doi „predicatori“ reuşesc să strângă o mulțime numărând în total 50 000 copii, care ajung – în Franta și Italia – la ţărmul Mediteranei. Traversarea mării nu va fi o problemă: proorocii vestesc că apele se vor despica în două, lăsând un culoar de trecere pentru mărunții combatanţi.
Aşa începe, în linii mari, unul dintre cele mai bizare episoade ale întunecatului ev de mijloc: Cruciada copiilor. Cronicarul englez Matthew Paris 0 socoteşte drept „o greşeală de necrezut a istoriei“. Mulţi dintre confrații săi de mai târziu vor fi şi mai severi, punând la îndoială însăși autenticitatea relatărilor. Disputa continuă şi astăzi.
Realitate incontestabilă, până şi în privinţa amănuntelor… Sâmbure de adevăr învăluit într-o legendă care-l exagerează mult proporțiile… Născocire pură și simplă a cronicarilor vremii… Iată principalele poziții pe care se situează istoricii zilelor noastre față de fantastica (sau presupusa) înlănțuire de evenimente din cel de-al doilea deceniu al secolului XIII. În revista italiană „Storia ilustrata“, Paolo Maltese evocă modul cum s-a produs halucinantul episod, fără a uita să sublinieze că, dacă numeroși autori moderni şi contemporani îl socotesc doar ca absurdă fantezie a unor cronicari în goană după subiecte „tari“, alții îi admit existența istorică tratându-l ca pe un capitol din lunga şi crâncena luptă angajată de papalitate pentru a-şi asigura supremația în Europa. Fără a ne pronunța într-un sens sau altul, să vedem care este versiunea cronicărească a celor întâmplate.
Prima cruciadă
Răspunzând la apelul papei Urban II s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. (Nici una nu avea în frunte un rege – căci la data când papa predicase cruciada, atât împăratul Germaniei Heinrich IV, cât şi Filip I al Franţei şi Wilhelm II al Angliei erau excomunicaţi de Biserică).
Armata lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, era condusă de ducele Godefroy de Bouillon (însoţit de fratele său Baudoin de Boulogne, (viitorul cel dintâi rege al Ierusalimului). A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei. A treia, formată din cavaleri provensali care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse. Iar a patra armată, o formau cavaleri normanzi din sudul Italiei (care invadaseră deja de două ori Imperiul bizantin), în fruntea cărora se afla Contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, având alături pe nepotul său Tancred.
Cruciada săracilor
În 1074, când turcii seldjucizi au invadat Imperiul bizantin şi Siria, masacrând populaţia, distrugând sau profanând bisericile şi luând în sclavie mii de creştini, papa Grigorie VII şi-a exprimat intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberarea Ierusalimului, făcând apel la principii creştini.
Zece ani mai târziu, papa Urban II a lansat la Conciliul din Clermont (7 nov. 1095) apelul ca episcopii şi abaţii să predice cruciada şi „să-i convingă pe toţi, oricărei clase sociale aparţineau, cavaleri sau pedestraşi, bogaţi sau săraci” să pornească să elibereze Ţara Sfântă; „aici, ei erau necăjiţi şi săraci; acolo, ei vor fi fericiţi şi bogaţi”. Urban II a continuat să predice cruciada în mai multe oraşe din Franţa. Totodată, a numit ca şef (nu militar, ci spiritual) al expediţiei pe episcopul Adhémar de Monteil.
Spiritul de cruciadă. Itinerariile. Călătoria
Spiritul de cruciadă
Fenomenul cruciadei nu era un fenomen nou, ci „rezultatul unui ansamblu de idei şi de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente“. Astfel era, de pildă, „locul din ce în ce mai important pe care îl lua Ierusalimul în spiritualitatea Occidentului medieval. Încă din primele secole ale creştinismului numele Ierusalimului a fost încărcat cu diverse interpretări simbolice şi alegorice“. Încât, încă din secolul al IV-lea s-a manifestat dorinţa creştinilor din Occident de a vizita pentru a vedea cu ochii lor locurile în care a trăit şi a pătimit Iisus. Reîntorşi din lunga lor călătorie, pelerinii aduceau cu ei – începând chiar din sec. V – numeroase şi felurite relicve, a căror veneraţie nu făcea decât să sporească şi mai mult dorinţa miilor de credinţioşi de a vizita Locurile Sfinte.
După anul 980, valurile de pelerini s-au succedat într-una, din ce în ce mai numeroase; unele luând forma unor adevărate expediţii organizate, – cum a fost pelerinajul din 1025-1026, care a reunit nobili şi ecleziastici din vestul Franţei şi din regiunile rhenane; altele – îndată după 1054 – erau expediţii formate din mii de pelerini, mulţi din ei înarmati şi trebuind uneori să poarte adevărate lupte contra musulmanilor, cum a fost cazul expeditiei din 1054, însumând peste 3000 de pelerini comandaţi de episcopul de Cambrai; în îndeosebi pelerinajul colectiv – numărând între 7000 şi 12.000 de persoane, după mărturiile contemporane – întreprins în 1064-1065 organizat şi condus de un grup de episcopi germani, în frunte cu episcopul Gunther din Bamberg.
Cruciada împotriva albigenzilor
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Bătălia de la Nicopole. Cruciaţii împotriva lui Baiazid (I)
Cruciaţii sărbătoreau căderea Vidinului, a cărui garnizoană turcă se predase după câteva zile de asediu. Ofiţerii vârstnici şi cu experienţă nu făcuseră mult caz de această ispravă militară, pe care o socoteau de minimă importanţă. Apărătorii turci fuseseră puţini la număr, iar rezistenţa lor, mediocră. Tinerii cruciaţi, care-şi făcuseră cu acel prilej botezul focului, se ambalaseră, lăsându-se cuprinşi de o adevărată isterie războinică. Printre ei ― majoritatea cruciaţilor abia dacă depăşiseră 20 de ani ― domnea un entuziasm indescriptibil.
Mircea cel Batran
Am spus despre Marco Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă n-am vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân.
De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost alţi domnitori cu numele „Mircea”, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân” (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr.
Richard Inimă de Leu – Portret neconvenţional
În anul 1189, Richard Inimă de Leu a urmat la tron regelui Henric al II-ea, a cărui inimă părintească făcuse atât de mult ca să o frângă. În anii ce urmară, Richard a fost flatat de afirmaţia că-n piept i-ar fi bătut o inimă de leu. Cred că mai bine ar fi avut o inimă umană.
Richard fusese un răzvrătit încă din copilărie, dar din clipa în care deveni un rege împotriva căruia se puteau ridica alţii, află că răzvrătirea e o mare ticăloşie. În urma acestei descoperiri, îi pedepsi aspru pe cei ce-l ajutaseră împotriva tatălui său. Îl puse de asemenea în lanţuri pe vistiernicul defunctului său tată şi-l zăvorî într-o temniţă din care a fost eliberat doar după ce a renunţat, de bună voie, nu numai la întregul tezaur al coroanei, ci şi la toţi banii pe care îi deţinea personal. Probabil ajunsese la concluzia că banii nu aduc fericirea. Oricum, cu sau fără inimă de leu, Richard şi-a luat partea leului din această afacere.
Poet şi trubadur, războinic şi aventurier, Richard dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. Vitejie, fidelitate, onoare, curtoazie – iată doar câteva dintre elementele ce defineau un cavaler. În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai evului mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. O pildă desăvârşită a unei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă însuşi Richard.
Regele Richard era un bărbat puternic şi fără stare, căruia-i trecea prin cap o singură şi foarte supărătoare idee, de a sparge capetele altora, era tare nerăbdător să pornească în cruciada spre Pământul Sfânt cu mare oaste. Banii necesari au fost strânşi repede, regele folosind două metode care nu pot da greş: zgârcenia şi asuprirea celorlalţi.
La plecare şi-a luat rămas bun de la fratele său Ioan. Acesta nutrea sentimente prieteneşti faţă de expediţie, zicându-şi fără îndoială în gând: “Cu cât mai multă luptă, cu atât mai multe şanse ca fratele meu să fie ucis, iar când va fi mort eu am să devin rege!”
Sfânta cruciadă a fost întreprinsă de regele Angliei împreună cu vechiul său prieten, Filip al Franţei. Au apărut însă repede divergenţe care s-au manifestat atât între cei conducători, cât şi între cele două armate. E adevărat că nu au colaborat foarte bine în acţiunile militare întreprinse, dar ceea ce au făcut împreună au făcut bine. Nu încape îndoială că în privinţa jocurilor de noroc, a băuturii şi certurilor, a tulburării şi ruinei pe care le aduceau în locuri liniştite, merite au ambele armate, fără deosebire.
Totuşi, trebuie să recunoaştem că regele Richard s-a remarcat şi aici în mod deosebit. Pe lângă faptele de vitejie de pe câmpul de luptă, el s-a evidenţiat prin originala măsură de rezolvare a divergenţelor cu sarazinii. Nereuşind să ajungă la o întelegere cu Saladin, Richard a poruncit ca prizonierii sarazini să fie scoşi afară în faţa taberei şi ucişi acolo în văzul tuturor concetăţenilor lor.
Spiritul cavaleresc nu dispăruse însă. Nimeni nu admira renumele de viteaz al regelui Richard mai mult decât însuşi Saladin, un duşman generos şi galant. Când Richard a zăcut bolnav cu febră, Saladin i-a trimis fructe proaspete din Damasc. Mesaje curtenitoare şi complimente se schimbau frecvent între ei, apoi Richard încăleca pe calul său şi omora cât de mulţi sarazini, iar Saladin încăleca pe al său şi ucidea cât mai mulţi creştini cu putinţă.
La întoarcerea din cruciadă Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier de ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea. Anglia a aflat că regele ei este captiv, că suporta voios captivitatea, îmbătându-şi paznicii şi că preţul de răscumpărare ar fi 100000 de livre. Evident, poporul englez a fost dornic să colecteze această sumă pentru răscumpare.
Numai prinţul Ioan nu se bucura prea mult de eliberarea fratelui său. În absenţa lui, încercase să pună mâna pe putere, dar eşuase. “Il iert”, a spus regele, “şi sper să pot uita răul pe care mi l-a făcut, la fel de uşor pe cât ştiu că va uita de îngăduinţa mea.”
Noi necazuri au apărut din nemulţumirile sărăcimii, ce se plângea de biruri tot mai grele. S-a găsit imediat rezolvarea acestei probleme neplăcute. Conducătorul nemulţumiţilor a fost prins şi spânzurat. Moartea era de mult un remediu favorit de reducere la tăcere a apărătorilor poporului.
Aventurile lui Richard s-au oprit după 10 ani de domnie. Asediind un castel în Franţa, a fost rănit mortal de o săgeată. Castelul a fost cucerit şi fiecare dintre apărătorii lui spânzurat, aşa cum jurase regele înaintea asediului. Numai cel care îl rănise a fost capturat viu. Aflat în ultimele clipe ale vieţii, Richard a fost generos, l-a iertat şi a ordonat să fie eliberat. Dar acest ultim ordin nu a fost respectat, ucigaşul regelui fiind jupuit de viu şi apoi spânzurat.
Richard a fost trubadur şi poet. Dacă n-ar mai fi fost şi rege s-ar fi putut să fie un om mai bun şi poate că ar fi plecat de pe lume având de dat socoteală pentru mai puţină vărsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti.
sursa: Will Cuppy – Biografii necenzurate ale unor oameni celebri
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente