Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Romanii au făcut din aceste lupte o parte integrantă a vieţii publice, oferind un spectacol ce călea spiritul cetăţenesc la vederea sângelui şi a durerii, eliminând totodată surplusul de prizonieri de război şi de criminali. Romanii, un popor războinic, cu duşmani în toate zările, trebuiau să se obişnuiască de la o vârstă fragedă cu moartea violentă. Luptele îi învăţau, prin exemple concrete, cum să înfrunte moartea cu  vitejie şi demnitate şi întăreau ideea apartenenţei la Roma, arătând cum sunt sfâşiaţi sclavii, criminalii şi străinii dispreţuiţi.

Luptele erau organizate, de obicei, în cinstea unui roman faimos şi de neam mare. Cineva de rang înalt plătea pentru lupte şi le oferea spectatorilor intrarea liberă. Publicul era triat şi aşezat după rang: în vecinătatea lojei imperiale stăteau, în primele rânduri, senatorii, apoi veneau cetăţenii liberi ai Romei, iar femeile ocupau rândurile din spate, sus de tot.

În primul joc care apare în documente, au fost trei lupte între şase sclavi, în cinstea lui Brutus Pera, după o bătălie din anul 264 î.Hr. Cu timpul, amploarea întrecerilor a crescut. Peste un secol, Titus Flamininus a oferit 74 de lupte, iar în anul 65 î.Hr. Iulius Caesar a plănuit o înfruntare între 320 de perechi.

Aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile care devin prea populare, rostul iniţial s‑a estompat. Când republica a intrat în declin, luptele au devenit mai degrabă distracţie decât ritual, iar politicienii ambiţioşi se întreceau să ofere publicului spectacole cât mai fastuoase. Ei trăgeau nădejde că, la vremea votului, alegătorii îşi vor aminti de acele spectacole pe cinste.

Iulius Caesar era un politician iscusit şi se pricepea de minune să facă pe plac mulţimii. Uneori, îi dota pe luptători cu arme din alte ţări sau cu armuri aurite. A organizat lupte care imitau bătălii din trecut, dar în care vărsarea de sânge era reală, inclusiv o reconstituire a căderii Troiei. A fost unul dintre primii sponsori care au sprijinit reconstituirea unor lupte navale pe lacuri artificiale şi primul care a prezentat la Roma o girafă.

De obicei, arena era cea mai mare construcţie din orice oraş roman, iar importanţa luptelor în viaţa romanilor a fost ilustrată, în anul 80 d.Hr., de edificarea la Roma a celei mai mari arene care a existat vreodată – Amfiteatrul Flavian, sau Colosseumul. În Colosseum, cel mai vizibil şi mai reprezentativ simbol al măreţiei romane, puteau încăpea până la şaizeci de mii de spectatori. O echipă de marinari desfăşura un fel de baldachin uriaş, ca să facă umbră mulţimii. În subteran existau tuneluri, camere şi mecanisme care adăposteau şi ridicau la vedere animale, echipament şi elemente de decor. Când luptele se sfârşeau, publicul din Colosseum era îndrumat să părăsească arena într‑un mod eficient, prin şaptezeci şi şase de ieşiri.

Până să apară lagărele naziste ale morţii, Colosseumul s‑ar putea să fi fost locul în care s‑au săvârşit cele mai multe omoruri pe metru pătrat din istorie, depăşind în această privinţă orice câmp de luptă sau închisoare.

Partea a doua AICI


sursa: Matthew White, Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade, trad.: Dana Ligia Ilin, Humanitas, București, 2016

Reclame

Un răspuns

  1. FFF INTERESANT ! Nu stiam aceste lucruri !Multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: