Arhive etichetă: lectura

Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:

Fără serviciul militar, dar veteran

„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)

Supravieţuind

„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)

Înaintea modei

„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)

Educaţia

„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)

Inocenţa

„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.

Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.

Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)

Viciul

„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?

Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.

La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)

Sărăcia

„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua  El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)

Din nou despre viciu

„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)

Recomandare de lectură: Teodor Baconschi – „Facebook: fabrica de narcisism”

teodor baconsky - Facebook fabrica de narcisismInternetul
– este un cerc a cărui circumferință nu se află nicăieri și al cărui centru se găsește pretutindeni;
– a schimbat deja peisajul umanității; tot ce putem face e să medităm la impactul său și la viitorul nostru cu el;
– o lume care absoarbe timpul vieților noastre, făgăduindu-le paradisul artificial al unui spațiu fără constrângeri morale, sociale, intelectuale.

Facebook

– pânza de păianjen în care intrăm de bunăvoie;
– orice pagină de facebook este o mini-editură de autor, cu producție continuă, tiraj fatalmente limitat și posteritate nulă;
– flatează vanitatea umană și nevoia de comuniune atât de sever contrariată de singurătatea metropolei moderne.

Aceste idei care mi-au atras atenția, dar și multe altele la fel de interesante, pot fi găsite în cartea lui Teodor Baconschi – „Facebook: fabrica de narcisism”, București, Humanitas, 2015

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Cărțile care mor

cryreadingCam toate cărţile care ne trec prin mână au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm, pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicând, până într-atât de stearpă le-a fost lumea lor lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atât mai tristă cu cât cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintând în vârstă, putința de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărât destinul, le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decât exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorâm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei până acolo încât ne jurăm că nu vom publica nimic decât atunci când vom fi siguri că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi al fantasmelor noastre, preschimbându-se, în schimb, în simptomele unei vocaţii răposate.

Continuă citirea →

La ce sunt bune cărţile?

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart.

În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută!

Nicolae Manolescu