Arhive etichetă: lectura

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Roosevelt

roosevelt presedinteDupă cum se știe, în perioada întâlnirii istorice de la Ialta (februarie 1945), președintele Roosevelt era grav bolnav, fapt greu de admis pentru partizanii și admiratorii săi. Doar câțiva medici apropiați cunoșteau situația reală. Medicul personal al premierului britanic, lord Moran, îl informa pe Churchill: ,,Președintele apare ca un om grav bolnav. Are simptome avansate de arterioscleroză cerebrală. Îi mai dau doar câteva luni de viață. Dar când oamenii nu vor să vadă ceva, se lasă orbiți. Fiica sa nu crede că este realmente bolnav, iar dr. Ross McIntire o susține”.

Alt medic englez ·a fost și mai dur în aprecieri: „Era evident că președintele Roosevelt se afla în stadiul terminal al maladiei sale. Am fost șocați să vedem sosind un muribund. În starea precară de sănătate în care se afla, decizia de a-și asuma responsabilitatea întrunirii de la Ialta a fost o hotărâre eronată, atribuită doar curajului de neînvins al lui Roosevelt și puterii sale de sacrificiu pentru îndeplinirea unor înalte responsabilități”.

Medicul personal al președintelui Roosevelt nu era cel mai calificat în tratarea bolii acestuia, pentru simplul motiv că era specialist… otorinolaringolog! El se îngrijea în special de răcelile și de sinuzita președintelui, iar unele simptome clasice ale hipertensiunii (cefaleele) le punea pe seama sinuzitei. Decât să-i măsoare tensiunea și să-i asculte cordul, îi venea mai la îndemână să găsească o explicație anodină gravelor tulburări respiratorii, datorate, de fapt, unei insuficiențe de cord stâng. Din cartea de memorii pe care a scris-o dr. McIntire, 12 ani la Casa Albă, reiese că, în realitate, niciodată nu-l preocupase în mod serios sănătatea președintelui. Singurul lui merit este că în 1944, în luna martie, a apelat la ajutorul unui cardiolog experimentat, dr. H.G. Bruenn. În urma consultației, dr. Bruenn notează: hipertensiune instalată din 1937, cu valori ale tensiunii arteriale de 186/106 mm, modificări patologice ale electrocardiogramei, o mărire de volum a ventricolului stâng. El indică președintelui tratament cardiotonic cu digitală, regim fără sare, repaus la pat și injecții cu diuretice.

Continuă citirea →

Personalități istorice în lectură medicală: președintele Wilson

presedintele wilsonÎn 1919, în urma semnării Tratatului de pace de la Versailles, președintele Woodrow Wilson se întoarce în țară, urmând să-i convingă pe concetățenii săi și pe oamenii politici de necesitatea intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor. Victimă a hipertensiunii și a arteriosclerozei, el nu este capabil să-și convingă interlocutorii și Senatul se opune intrării Statelor Unite ale Americii în Societatea Națiunilor, lipsind Europa de sprijinul american și lăsând cale liberă revendicărilor teritoriale ulterioare ale lui Hitler.

Boala hipertensivă a președintelui Wilson se instalase cu mult înainte ca el să devină președintele Statelor Unite, în 1912. Încă din 1896, la vârsta de 40 de ani, Wilson suferise de o insuficiență circulatorie cerebrală, manifestată sub forma unei impotențe funcționale a brațului și mâinii drepte, ceea ce îl obliga să joace golf ca un stângaci. În 1908 hipertensiunea se agravează, apar o pareză a brațului drept și hemoragii retiniene. Deci, în 1912, când preia funcția de președinte al S.U.A., Wilson este un mare hipertensiv, un om bolnav.

După întoarcerea de la Conferința de la Versailles, în 1919, și discuțiile stresante din Senat, la 25 august același an, este lovit de o hemiplegie stângă și de afazie (incapacitatea de a vorbi). Medicul lui personal ascunde realitatea și se petrece ceva inimaginabil: soția, doamna Wilson, preia efectiv puterea, se consultă cu miniștrii, impunând secretul absolut.

Continuă citirea →

Cărțile care mor

cryreadingCam toate cărţile care ne trec prin mână au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm, pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicând, până într-atât de stearpă le-a fost lumea lor lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atât mai tristă cu cât cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintând în vârstă, putința de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărât destinul, le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decât exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorâm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei până acolo încât ne jurăm că nu vom publica nimic decât atunci când vom fi siguri că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi al fantasmelor noastre, preschimbându-se, în schimb, în simptomele unei vocaţii răposate.

Continuă citirea →

La ce sunt bune cărţile?

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart.

În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută!

Nicolae Manolescu