Arhive etichetă: indragostit

Îndrăgostit de o frumoasă morăriță

indragostit

Povestește Radu Rosetti în Amintiri din copilărie:

„Când eu eram în al patrulea an al vieții, m-am amorezat pentru întâia oară. Obiectul dragostei mele era frumoasa morăriță Rada, căsătorită cu Neculai Ursul, cel mai mare bețiv din sat.

Văzând odată pe Neculai Ursul maltratând pe Dulcinea mea sub terasa noastră, am sărit jos şi l-am lovit în cap cu puşcuţa cu țeava de tinichea ce o aveam în mână. De beat ce era, a căzut în glodul de o palmă care acoperea drumul, prinzându-mă sub dânsul, iar hainele mele cele noi şi albe s-au făcut de batjocură. Cum Rada m-a luat în brațe şi m-a dus acasă, tata, în loc să mă felicite pentru vitejia ce o arătasem, mi-a administrat o pedeapsă exemplară.

Continuă citirea →

Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră

Ernest Hemingway and Agnes von KurowskyRănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.

Continuă citirea →

Oscar Wilde şi homosexualitatea (ultima parte)

oscar wilde si alfred douglas bosieAnul 1891 a fost pentru Oscar Wilde foarte favorabil, pentru că acum a apărut şi a cunoscut un succes răsunător romanul său Portretul lui Dorian Gray şi tot acum a făcut cunoştinţă cu Lordul Alfred Douglas, un tânăr şi entuziast admirator al său, care pretindea că ar fi citit Dorian Gray de nouă ori. Wilde a fost fermecat de frumuseţea lordului de douăzeci şi unu de ani. Până în primăvara anului următor, 1892, cei doi ajunseseră amanţi, iar Wilde i se confesa lui Ross, într-o scrisoare plină de subtexte erotice: „Bosie [porecla lui Douglas] a insistat să ne oprim aici ca să mâncăm nişte sandvişuri. Este aşa un narcis – atât de alb şi de auriu… Parcă ar fi un hiacint, cum stă întins pe canapea, iar eu îl divinizez.”

Douglas era fermecător, strălucitor, nepăsător şi, dacă este să-l credem pe parodistul Max Beerbohm, „vizibil nebun (ca toată familia lui, cred eu)”. Wilde era îndrăgostit peste măsură.

Pasiunea lor nu s-a vrut niciodată monogamă. Douglas i-a oferit iubitului său favorurile unor tineri care puteau fi cumpăraţi cu câteva lire şi cu promisiunea unei mese – practică pe care Wilde a numit-o mai târziu „ospăţ cu pantere”. Se înţelege că era un obicei mai mult decât riscant, pentru că postura asumată de Wilde era vulnerabilă, deci expusă şantajului. Unul dintre acei băieţi de ocazie, Albert Wood, a reuşit să pună mâna pe câteva scrisori ale lui Wilde către Douglas, iar Wilde a fost obligat să plătească pentru a-i fi înapoiate.

Continuă citirea →

Un divorţ domnesc (I)

Gheorghe BibescuÎn anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase: Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Movrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi.

Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs.

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Suferind din dragoste

isaac_asimovPovesteşte Isaac Asimov: “La facultate, din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută. În condiţiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural.

Fata era foarte drăguţă şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puţin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în faţa incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învăţat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuţ, după ce m-a prevenit, cu multă blândeţe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziţia Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Christinel Cottescu. Începutul idilei

Mircea Eliade si sotia sa Christinel

În 1948, Mircea Eliade a cunoscut-o pe Christinel Cottescu, cu care s-a împrietenit. Cu câţiva ani mai tânără decât Eliade, ea reuşise să părăsească România cu ajutorul cumnatului său, Ionel Perlea, care dirija atunci orchestra de la Scala din Milano. Astfel, ea a putut să se alăture familiei  care locuia în Italia şi Franţa. Aceasta număra, pe lângă mama ei, Maria Şendrea, al cărei nume avea o rezonanţă aristocratică, două surori: Sibylle, profesoară într-un colegiu catolic din Paris, şi Lisette, care locuia în Italia şi care se căsătorise cu Ionel Perlea, cel mai cunoscut dirijor român după Celibidache.

Mircea Eliade se va ataşa atât de Christinel, cât şi de familia ei. El însuşi descrie pe larg începutul idilei sale cu Christinel ca pe un episod romantic şi intens: „Uneori, mă întrebam prin ce miracol regăsisem naivitatea şi entuziasmul adolescenţei fără ca să mă strivească sentimentul ridicolului. Într-adevăr, mă purtam ca un licean îndrăgostit.”

Continuă citirea →

Îndrăgostit de poezie

Alexandru Macedonski portretul poetuluiDacă nu te lăsai condus de impresia, de comandamentul epocii, care voia ca Alexandru Macedonski să fie un tip ridicol sau direct detestabil, dacă erai convins de talentul imens al acestui om, de importanţa lui în literatura ţării, dacă ai fi cunoscut calvarul vieţii lui, calvar care îi absolvea multe din micile-i ciudăţenii, dacă te familiarizai cu vocea lui stridentă, pornită din cerul gurii şi spartă de dintele unic, lung, care-i tremura sub mustaţa cănită, unsă cu pomadă şi răsucită ţepos la vârf după clasicul sistem maghiar, dacă te apropiai de Macedonski nu cu ostilitate, dar cu înţelegere şi căldură, şi dacă voiai să-l asculţi cu gândul să-ţi placă, atunci felul cum acest om straniu, îmbrăcat în redingote, jiletci şi plastroane mirobolante, când îşi recita rondelurile sau Noaptea de decembrie sau Noaptea de mai, te impresiona, te captiva, te transporta în lumi de poezie, în depărtate epoci de romantism şi de boemă pariziană, pe care aveai impresia că le trăiseşi cândva tu însuţi.

Era în vocea lui Macedonski o vibraţie venită din adânc, o durere care se zbătea fastuos, ca o imensă aripă rănită, o nostalgie şi un extaz care te răscoleau, te transpuneau în zone de patetic sentimentalism. Omul acesta urât, care, prin dorinţa şi sforţările de a se înfrumuseţa, devenise caricatural, se transfigura oficiind pe altarul poeziei. Îl ilumina o credinţă de sacerdot, elanul unui adolescent, inspirarea unui mag asiatic.

Continuă citirea →

Prima dragoste a lui Hemingway

hemingway

Milano, 17 iulie 1918. Ernest Hemingway, cu picioarele ciuruite de schije, este internat în spitalul Crucii Roşii americane. Aici o cunoaşte pe infirmiera Agnes von Kurowski de care se îndrăgosteşte.

Cine era Agnes? O fotografie făcută cu ea în halat de infirmieră, după obiceiul epocii, ne-o arată cu capul puţin aplecat şi surâsul suav, care era socotit obligatoriu la doamnele de pe atunci. Era o şatenă cu ochi gri-albăstrui şi năsucul în vânt, plină ca şi Hemingway de energie, prefera turele de noapte şi se supunea cu disciplină regulamentului Crucii Roşii, care interzicea infirmierelor să iasă fără o însoţitoare, cu cei ce le făceau curte. Agnes făcea excepţie pentru căpitanul Enrico Serena.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operaţii la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei şi se proceda la extragerea schijelor, pe care uneori, când apăreau la suprafaţă, Hemingway şi le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Continuă citirea →

Zola îndrăgostit

Emile Zola si Jeanne

„Era fermecătoare, cu trupul ei înalt şi subţire, cu picioarele lungi ca nişte fusuri, cu bustul ei plăpând şi energic, cu sânii rotunzi, cu gâtul rotund bine înfipt, cu braţele mlădioase. Avea mult farmec, un trup suplu şi viguros. Şi mai ales o piele strălucitoare, ca o mătase albă şi fină, drăguţă, adorabilă.”

În primăvara anului 1888, Emile Zola lucrează la Medan. I-a crescut burta. Gâfâie la cel mai mic efort. Uneori aţipeşte pe hârtie.

În camera cu albituri a doamnei Zola, cântă o voce foarte tânără. Uneori stă şi-o ascultă. Zâmbeşte. Apoi zâmbetul dispare. Zola se vede mai bine decât într-o oglindă. „Sunt săptămâni, chiar luni, când sufletul mi-e cuprins de vijelie, o vijelie de dorinţe şi regrete.” Jocurile s-au făcut. Se va îngrăşa mai tare, până ce va crăpa, lângă Alexandrine şi câinii săi. Cu fruntea dezgolită, ridată de-a curmezişul, încreţită, cu privirea obosită şi plictisită, îmbătrâneşte urât. O fotografie ni-l înfăţişează în cămaşă de noapte, umflat, diform, cu lornionul de aur atârnându-i lamentabil la capătul şnurului.

Peste un an şi jumătate, obiectivul fotografic prindea un bărbat întinerit cu vreo zece ani, care-şi mai tăiase din barbă, cu un barbişon cuceritor, al cărui pântec dispăruse, purtând nişte costume bine croite, cu mănuşi de culoare deschisă şi umbrelă elegantă. Mai dispăruse şi din chelie, din cauza pieptănăturii, cu tot părul dat pe spate. În perioada când a fost cel mai gras, scriitorul avusese 100 de kilograme, măsurând 114 centimetri peste burtă. S-a pus pe slăbit. Scăderea a fost vertinginoasă. S-a stabilit spre 75 de kilograme.

Care a fost cauza acestei transformări neaşteptate? Zola era îndrăgostit! Prietenii au fost uluiţi să-l vadă plimbându-se foarte sprinten pe Champs-Elysees  cu o femeie înaltă cu părul negru ondulat, aranjat cochet într-un coc, cu mijloc subţire, cu mers elastic, cu ochi de gazelă, cu obraji rotunzi, cu ţinută decentă, senzuală şi visătoare. Într-o zi au fost văzuţi pe bicicluri. Ea pedala la marginea trotuarului; el, galant, cu capul sus,  o apăra de primejdiile circulaţiei.

Continuă citirea →

Primele iubiri ale lui Byron

Byron

Senzualitatea lui Byron, ca şi sensibilitatea, erau precoce şi intense. Avea doar opt ani când a cunoscut fetiţa unui fermier, în prezenţa căreia încerca o emoţie dulce, vie. O dragoste de copil. Cea pe care o iubea se numea Mary şi avea părul lung, cu bucle aurii.

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său. Amintirea primei iubiri trebuie sa-l fi urmărit mult timp pe Byron, de vreme ce, aproape opt ani mai târziu, când mama lui îl anunţă că Mary Duff s-a căsătorit, ştirea îl tulbură pe adolescent şi-i pricinuieşte o criză de disperare.

Continuă citirea →

Nebunul cu părul roşu

În 1873, Van Gogh lucra la sucursala din Londra a firmei Goupil; locuia cu chirie la doamna Loyer şi era îndrăgostit de fiica acesteia, Ursula. Spre marea lui dezamăgire, află că aceasta este logodită. Iată momentul în care Vincent îşi mărturiseşte dragostea şi este respins, în versiunea lui Irving Stone, în cartea Bucuria vieţii.

” Vincent încercă să spună ceva drăguţ, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care şi-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula îşi întoarse faţa spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminiţe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feţei conturându-se prin întuneric, şi buzele roşii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simţi că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se aşternu o tăcere plină de înţelesuri. O simţea parcă aplecându-se spre el, aşteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Îşi umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul uşor ridicat şi se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr.

Continuă citirea →

De ce avea nevoie Rafael pentru a-şi continua munca?

Marele artist Rafael adora femeile. Dar, ca mulţi bărbaţi, era prins între două tipuri de femeie, virgina şi prostituata. Era logodit cu Maria Bibbiena, nepoata unui cardinal, care a murit cu câteva zile înaintea lui, la vârsta de 18 ani. În acelaşi timp, era îndrăgostit de modelul lui foarte docil, pasionala La Fornarina, pe care a redat-o adesea foarte sumar îmbrăcată.

Continuă citirea →

Van Gogh îndrăgostit de propria-i verişoară

Într-o duminică, la Amsterdam, unchiul lui van Gogh, care era pastor, l-a invitat la cină, unde a cunoscut-o pe verişoara sa Kee Vos. Era înaltă şi suplă, avea părul blond cu reflexe roşcate şi ochi la fel de albaştri ca ai mamei lui. Când s-au sărutat, obrajii ei s-au îmbujorat. Dar apoi, spre marea lui surpriză, a apărut Christoffel, soţul fetei.

Familia Vos l-a invitat pe la ei. I-a vizitat de mai multe ori şi a rămas profund impresionat de relaţia pe care o aveau aceştia. „Se iubesc cu adevărat”, scria el. „Când îi vezi stând unul lângă celălalt seara, în lumina blândă a lămpii din sufragerie, chiar lângă dormitorul băieţelului lor, care se trezeşte din când în când şi îi cere mamei câte ceva, ai senzaţia că ai în faţă o imagine idilică”.

Numai că van Gogh îşi dorea cu ardoare să facă parte din acest tablou, să nu fie doar un simplu spectator. Până la urmă imaginea lui Kee a început să-l obsedeze şi a început să se gândească la sinucidere.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Octavian Goga

În anii căsătoriei cu Hortensia, tinerii soţi Goga au stat mai tot timpul despărţiţi, el făcând dese drumuri la Bucureşti, prin Ardeal, apoi a fost condamnat şi închis o vreme la Szeged. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că „dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră”. „Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are nici un rost, că sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta. Mai aşteaptă puţin de tot, puţin dragule, şi rabdă să mai încercăm odată cu viaţa ce ni se arată. Eu am să-mi dau silinţa să-ţi fac pe plac. Dacă voi reuşi, bine, dacă nu…”. Iar doi ani mai apoi lucrurile nu se amelioraseră, Hortensia aproape implorându-l pe Octavian Goga să se gândească la ea măcar „cu prietenie”, după ce toate scrisorile ei de până atunci exaltau de pasiune, de dor.

Continuă citirea →