Arhive etichetă: crima

O crimă declanșează cruciada

cruciada catariDintre toate persecuțiile crude și lipsite de noimă comise în numele religiei, puține au fost atât de feroce precum cruciada Bisericii medievale împotriva catarilor din sud-vestul Franței, declanșată în ziua de 14 ianuarie 1208 de uciderea reprezentantului papei.

Cuvântul „catar” vine din grecescul katharos (pur), așa cum se străduiau să fie credincioșii. Catarii credeau că lumea materială reprezintă răul și că sarcina omului este să se elibereze de ea. Cei mai devotați dintre ei renunțau la plăcerile vieții, inclusiv la carne și la sex, într-o încercare de a găsi comuniunea cu Dumnezeu. Biserica de la Roma nu putea să găsească vreun cusur unui asemenea ascetism, dar alte doctrine catare erau anatemizate. Catarii refuzau să accepte divinitatea lui Hristos și, mai rău, criticau cu asprime Biserica pentru nepotism, lăcomie și corupție. Probabil că, dintre toate crimele, cea mai îngrozitoare era refuzul catarilor de a sprijini financiar Roma.

Cultul catarilor era deosebit de puternic în jurul orașelor Toulouse și Albi (de unde și denumirea cruciadei, a albigenzilor), iar contele Raymond de Toulouse era un apărător atât de înverșunat al catarilor, încât Roma a trimis un legat papal anchetator, Pierre de Castelnau, ca să-l amenințe cu excomunicarea deoarece nu a reușit să suprime erezia. Fără scandal, contele s-a supus și și-a afirmat sub jurământ loialitatea, așa încât, cu misiunea îndeplinită, Castelnau și-a început călătoria de întoarcere la Roma. Dar când a ajuns la fluviul Ron, un cavaler aflat în serviciul contelui, dar probabil nu la ordinele sale, l-a ucis străpungându-l cu o suliță de vânătoare.

Continuă citirea →

Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (partea a doua)

barbu catargiuDouă împuşcături şi… un pistol ruginit

Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că „voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.

Continuă citirea →

Cine a fost Iulia Agrippina? (II)

Iulia Agrippina, sotia lui Claudius, mama lui NeroNoul împărat avea 17 ani, era căsătorit, dar conducerea treburilor, deocamdată, fu păstrată în continuare de Agrippina, mereu nemulţumită de amestecul unor consilieri politici ai lui Nero. Una dintre primele crime ale domniei a fost uciderea lui Iunius Silanus, strănepot al lui Augustus, bănuit că umblă după domnie. A doua mare crimă, aranjată de Agrippina fără ştirea lui Nero, a fost uciderea lui Narcissus, libertul credincios ca un câine, setos după avere, dar şi risipitor. Jignirile de odinioară aduse Agrippinei îl aruncară în temniţă grea, unde primi porunca de a-şi ridica viaţa.

„ Şi s-ar fi mers mai departe cu crimele — scrise Tacitus (Anale, XIII, 2) — dacă nu le-ar fi ţinut piept Afranius Burrus şi Annaeus Seneca. Aceşti bărbaţi erau îndrumătorii tânărului împărat şi — lucru rar între tovarăşii pentru putere — se înţelegeau între dânşii, având pe căi diferite, însă în egală măsură, înrâurire asupra lui Nero; Burrus, prin cunoştinţele sale în ale războiului şi prin asprimea moravurilor sale, iar Seneca — prin lecţiile sale de elocinţă şi prin purtarea sa curtenitoare, dar demnă”.

Continuă citirea →

Crimă pe treptele altarului

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că la constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe, înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce.

Continuă citirea →

Maria, regina Scoţiei – vinovată de moartea soţului ei?

S-au căsătorit din dragoste, tânăra regină plină de viaţă şi înaltul şi chipeşul ei văr vitreg. La câteva luni de la căsătorie, Maria, regina Scoţiei, era profund dezamăgită. Oare a fost ea vinovată de moartea soţului ei, doi ani mai târziu?

Continuă citirea →

Crimă în catedrală

Anglia, 1154. Devenit monarh absolut, normandul Henric al II-lea Plantagenetul, descendent al lui William Cuceritorul, numeşte arhiepiscop de Canterbury pe saxonul Thomas Becket (cândva tovarăşul său de petreceri şi aventuri) cu intenţia de a-şi atrage simpatia conaţionalilor acestuia (saxonii).

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (I)

Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte şi-a sfârşit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima a fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

Continuă citirea →

Asasin singuratic sau conspiraţie? (II)

Lipsă de probe

Reexaminând probele între 1976 şi 1978, o comisie a Camerei Reprezentanţilor a decis că autopsia făcută la Bethesda Naval Hospital la o zi după asasinarea lui Kennedy nu a fost efectuată după standardele reglementare. Unul dintre medicii participanţi a protestat la acea vreme împotriva faptului că nu li s-a permis să studieze traseul celor două gloanţe prin trupul preşedintelui, din cauza obiecţiilor aduse de „o personalitate de rang înalt“, probabil un demnitar militar. Neputând stabili traiectoria gloanţelor, autopsia nu a avut cum să determine unghiul din care au fost trase, şi anume, dacă ambele proveneau de la fereastra Depozitului de carte şcolară din Texas, sau dacă, eventual, unul fusese tras din altă direcţie. Creierul şi alte probe rămase în urma autopsiei i-au fost redate secretarului lui Kennedy. Când acestea au fost depuse la Arhivele Naţionale în 1966, s-a descoperit că, de fapt, creierul dispăruse. Să fi fost astfel înlăturată o probă importantă?

Continuă citirea →

Misterul morţii lui Olof Palme

În seara zilei de 28 februarie 1986, Olof Palme, popularul prim-ministru al Suediei şi lider al mişcarii internaţionale pentru dezarmare, a fost împuşcat mortal în timp ce ieşea de la un cinematograf din Stockholm împreună cu soţia sa, Lisbet; un al doilea glonţ a atins uşor spatele doamnei Palme.

Trei ani mai târziu, Carl Custav Christer Pettersson, un vagabond în vârstă de 42 de ani, cu o viaţă marcată de consum de droguri şi alcool, violenţă criminală şi tratament psihiatric obligatoriu, a fost acuzat oficial de uciderea lui Palme. Nimeni nu a văzut de unde s-au tras gloanţele, deşi mai mulţi martori – inclusiv doamna Palme – au atestat prezenţa lui Pettersson la locul crimei. Dar după interogatoriile preliminare, acesta a fost eliberat, deoarece nu s-a găsit nici un motiv pentru care Pettersson ar fi putut comite crima. Vreme de mai mult de un an autoritările suedeze au condus cercetările pornind de la premisa că asasinatul avusese un mobil politic. Cum nu s-a putut descoperi nimic în acest sens, poliţia l-a căutat din nou pe Pettersson şi în decembrie 1988 acesta a fost arestat. În urma vizionării unei videocasete, doamna Palme l-a identificat pe Pettersson ca posibilul autor al crimei. „Chipul, ochii şi privirea accea îngrozitoare sunt aceleaşi.”

La 28 iulie 1989, bazându-se în principal pe mărturia doamnei Palme, tribunalul l-a găsit vinovat. Şase juraţi neprofesionişti au votat pentru condamnare; cei doi judecători de profesie au votat pentru achitare. În luna octombrie, curtea de apel anula condamnarea şi îl elibera pe Pertersson. Cum doamna Palme declarase că era sigură că Pettersson era ucigaşul, experţii juridici au atras atenţia că ea nu mai putea depune mărturie vreodată împotriva unui alt suspect în acest caz.

Henric II-lea versus Thomas Becket

Henric al II-lea (1133-1189) a fost Duce al Normandiei şi rege al Angliei (1154-1189), numit şi Plantagenetul după numele casei regale căreia îi aparţinea.

Thomas Becket (1118-1170) a fost arhiepiscop de Canterbury (1162-1170), fiind venerat ca sfânt și martir de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană.

 

Crima

          În Anglia, în secolul al XII-lea, lupta pentru supremaţie între biserică şi puterea laică a adus în prim plan două puternice personalităţi: Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, şi regele Henric al II-lea Plantagenet. Conflictul dintre cei doi a avut un final sângeros: Thomas Becket a fost ucis de patru cavaleri, la ordinul regelui Henric al II-lea.

         Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în catedrală alături de arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit. Iată relatarea sa asupra acestui tragic eveniment.

         “Atunci când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel despre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le: “Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos într-o fortăreaţă; chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.”

         Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într-adevăr, numai vederea lor a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi: ”Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?” Cum nimeni nu îndrăznea, urlând şi mai tare: “Unde este Arhiepiscopul?”

         Acesta, calm, a replicat: “Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică”. După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară: “Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?”

         Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase şi i-au cerut: “Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.”

         “Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu-i voi absolvi.”

         “Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi”.

         “Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu, Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace”.

          Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizoner şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul din cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i: “Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!”

         Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat: “Nu îţi datorez supunere şi credinţă ţie, care eşti în opozitie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele”.

         Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis.

       Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei. Şi, prin aceiaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus: “În numele lui Isus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea”.

     Şi în timp ce zăcea acolo, cel de-al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla şi coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

         Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră să se adune în faţa Catedralei.  A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia şi vai, ce oribil! – cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele Bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor: “Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de acolo”.

sursa: historia

Mircea Eliade despre clasa politica romaneasca – 1937

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine puterea politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacsisuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că  nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

Să amintim numai câteva fapte si vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã război a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, stiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hărţi, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznaţionalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii….

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbeşti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi svabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizaţi. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!) În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astăzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastră.

Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au fãcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc.

Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic…

Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%.

Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pa-ce, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfâr-situl Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si peste-le acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini –  nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.

Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

sursa: foaienationala.ro