Cina la romani (prima parte)

cina romana - convivium

În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate. Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă, membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile importante şi neimportante, aşa cum sunt convobirile într-o familie. Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau invitati şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ).

Conviviumul descris de Cicero

Se înţelege cât de mult se însufleţeau discuţiile în acest caz şi ce atmosferă se crea, mai ales dacă la ospăţ luau parte oameni agreabili, între care se puteau angaja discuţii interesante. Atât de plăcute erau momentele petrecute la astfel de ospeţe, încât Cicero, în plină dictatură a lui Caesar, când suferea amarnic că republica sucombase, scrie lui Paetus, unul dintre prietenii săi, dându-i sfaturi să-şi ducă viaţa în comunitate cu oamenii de treabă, plăcuţi şi care ţin la el, pentru că nimic nu poate să procure mai temeinic fericirea decît o astfel de viaţă. Pentru Cicero, fericirea, în acele momente, n-o aducea plăcerea, ci „comunitatea vieţii şi a traiului şi destinderea gândurilor, care se produce mai ales într-o convorbire prietenească, atât de dulce la ospeţe, aşa cum le-au numit cu mai multă înţelepciune străbunii noştri decât grecii. Grecii le numeau symposia sau syndeipna, adică „reuniuni pentru a bea împreună“ sau „reuniuni pemru a cina împreună”, pe când noi le numim „convieţuiri“, pentru că mai ales atunci se trăieşte în comunitate.

Este interesant să urmărim ce se petrecea între zidurile diferitelor case romane la vremea cinei, când oamenii se strângeau în jurul unei mese. Trebuie spus că acest moment al zilei se diferenţia după categoria socială, după avere şi, mai ales, după gradul de civilizaţie. În funcţie de toate acestea – buna dispoziţie sau scrâşnetul din dinti erau extremele.

Cât de gurmanzi erau romanii?

Înainte de a face această călătorie îmaginară, să ne amintim că romanii luau cina într-o încăpere special amenajată – triclinium – numită astfel deoarece în jurul unei mese pătrate se aflau trei paturi, pe care comesenii şedeau tolăniţi, sprijinindu-se pe cotul stâng, pentru ca să aibă mâna dreaptă liberă, cu care să se poată servi. Latura a patra a mesei rămânea neocupată şi pe acolo sclavii aduceau bucatele.

Meniul unei cine romane – la cei înstăriţi, se înţelege – era foarte bogat. Se începea prin gustatio sau promulsis (aperitiv) la care se mâncau scoici, lăptuci, ouă, crustacee şi se bea vin amestecat cu miere. Aceasta era prima parte a cinei. A doua parte, cea principală, consta din două până la şapte feluri de mâncare. Se serveau tot soiul de fripturi, pregătite în variate chipuri, la care se beau vinuri mai alese. Când se începea partea a doua a cinei, se făceau libaţii zeilor şi se arunca pe altar făină amestecată cu sare. În partea a treia a cinei se serveau prăjituri şi, în general, articole de patiserie, precum şi brânză, fructe, vin. Dintre fructe se mâncau, mai ales, merele, de aici proverbul ab ovo ad male (de la ou la mere) adică de la începutul până la sfârşitul unui lucru.

Calitatea ospeţelor sau, mai bine zis, amploarea destinderii la un ospăţ depindea de comunitatea de sentimente şi idei a comesenilor. Cicero se simţea mai bine la ospeţe, fiindcă se afla între prieteni care aveau, mai ales, aceleaşi idei politice. Se întîmpla însă ca, la unele ospeţe, să nu se creeze acea plăcută atmosferă care l-a făcut pe Cicero să spună că, în timpul unui convivium, se trăieşte cel mai intens.

Astfel de ospeţe erau acelea oferite de parveniţi, care, în epoca imperială, mai ales, au oferit material de observaţie şi discuţie prozatorilor şi poeţilor, cum au fost Petroniu, Marţial şi Iuvenal. Parvenitul era un fost sclav sau un om liber din păturile inferioare care, prin diferite mijloace, de cele mai multe ori reprobabile, ajunsese să-şi facă o mare avere. Ospăţul pentru el era un minunat prilej de a-şi etala bogăţia. Aceasta însă era în contrast cu incultura şi manierele lui.

Invitaţii, în aceste cazuri, erau sau oameni de aceeaşi categorie socială, sau „clienţi“, pentru că, în dorinţa de a părea un om la fel cu cei din aristocraţie, el îşi avea „clienţii“ lui, oameni adesea cu mult mai inteligenţi şi cu mai mult bun simţ. Clienţii săraci erau mulţumiţi când primeau o invitaţie la masa câte unui bogat, în nădejdea de a se înfrupta din bunătăţi pe care sărăcia lor nu le îngăduia să şi le procure. Dar decepţia lor era, de multe ori, mare. Parvenitul, pe lângă bădăranie şi incultură, dovedea şi o meschinărie care revolta pe clienţii famelici.

sursa: Magazin istoric, Anul I, Nr.8, noiembrie 1967

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: