Arhive etichetă: democratie

Secolul XX – între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și în Europa. Sinteză pentru bacalaureat

stalin hitlerÎnfruntarea dintre democrație și totalitarism este una din caracteristicile secolului al XX-lea.

 Trăsăturile regimului democratic

  • Separarea puterilor în stat
  • Respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești
  • Egalitatea în fața legii
  • Suveranitatea poporului
  • Pluralism politic
  • Economie de piață
  • Promovează statul de drept (în care nimeni nu e mai presus de lege)

Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism):

  • Conducătorul unic
  • Monopartitism
  • Ideologia unică
  • Partid unic
  • Nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești
  • Promovarea cultului personalității
  • Aplicarea cenzurii
  • Demagogie și propaganda
  • Interesele individului sunt subordonate intereselor statului
  • Regimul este menținut prin teroare și violență cu ajutorul poliției politice
  • Statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viața privată a cetățenilor săi)
  • Oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori (epurare politică)

Continuă citirea →

Anunțuri

Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Idei esenţiale. Pregătire pentru admiterea la Academia de Poliţie

mussoliniFascismul (apărut în Italia în 1919)

Benito Mussolini (conducătorul Partidului Fascist)
– în 1922 a organizat “Marşul asupra Romei”şi a preluat puterea cu ajutorul regelui Victor Emanuel III
– 1926 – Legea Corporaţiilor

Nazismul (apărut în Germania în 1919)

Adolf Hitler (conducătorul Partidului Naţional Socialist)
– autor al lucrării “Mein Kampf”
– a făcut din rasism şi în special din antisemitism componenta esenţială a programului său
– în 1933 devine cancelar al Reich-ului
– în 1934 Hitler devine Fuhrer (conducător)
– în 1934 organizează cu ajutorul trupelor S.S. “Noaptea cuţitelor lungi”
– în 1935, prin Legile de la Nurnberg, au fost retrase evreilor toate drepturile civile din cadrul statului german
– ideologia nazistă justifica expansiunea teritorială prin nevoia de “spaţiu vital”

Comunismul (apărut în Rusia în 1917)

Lenin – conducătorul Partidului Comunist până în 1924; i-a urmat Stalin (1924-1953)
1918-1921 – război civil în Rusia între susţinătorii bolşevicilor (roşii) şi susţinătorii vechiului regim (albii)
1922 – s-a format U.R.S.S.
1936-1939 – “Marea teroare”
1991 – dezmembrarea U.R.S.S.
– poliţia secretă bolşevică se numea C.E.KA. Continuă citirea →

Nicăieri ca în pseudo-democraţie

mincinos politician democratie

Nicăieri ca în pseudo-democraţie, verbalismul, laş ori îndrăzneţ, nu-şi arogă drepturi mai întinse şi mai necontestate. Cetăţenii: victime consimţinde ale exerciţiilor retorice. Toate instinctele, toate pasiunile, toate poftele, toate nebuniile, – trezite, excitate, linguşite, încurajate. Iar opera de guvernare, film sonor, în care vorba umflată dezleagă toate dificultăţile, iar stearpa agitaţie dă tuturor, cârmuitorilor ca şi cârmuiţilor, iluzia marilor acţiuni constructive.

Şi astfel cuvântul, care a fost la începutul începutului, adeseori e şi la începutul sfârşitului.

sursa: C. Banu, Grădina lui Glaucon sau Manualul bunului politician, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p. 18-19

Atena şi Sparta: Viaţa publică şi privată

harta grecia antica

Grecia veche  Grecia a fost vatra unor străvechi civilizaţii. Cu mai bine de două milenii înainte de Hristos, în bazinul Mării Egee s-a născut civilizaţia cretană, numită aşa după insula unde şi-a avut centrul. După aproape un mileniu, ea se stinge în urma intrării în scenă a triburilor indo-europene ale ionienilor şi aheenilor, strămoşii grecilor de azi. Aceştia pun bazele civilizaţiei miceniene, cu centrul în Peninsula Peloponez. Sfârşitul ei coincide venirea ultimului val de războinici indo-europeni, numiţi dorieni, care inaugurează o epocă numită mai târziu „veacurile întunecate ”. În această epocă de mari frământări are loc colonizarea ţărmului Asiei Mici şi a insulelor din Marea Egee şi tot acum sunt create ceramica geometrică şi cele două mari epopei, Iliada şi Odiseea. Şi dacă nu ştim cine a fost Homer, specialiştii sunt de acord că în această perioadă a trăit poetul Hesiod şi tot acum a fost inventat alfabetul grec, din care derivă alfabetul latin.

Colonizarea greacă   În secolele VIII-VI î.Hr., din Grecia şi din lumea greacă a Asiei Mici a pornit marea colonizare, ce a urmat două direcţii principale. Prima direcţie, spre vest, are ca ţintă Sicilia şi Italia meridională (cunoscute mai târziu sub numele de „Grecia Mare”), sudul Galiei şi Spania. Cealaltă direcţie, spre nord, are ca obiectiv colonizarea coastelor Traciei şi ale Pontului Euxin. Cauzele colonizării au fost puse pe seama unei explozii demografice, dar şi a proceselor sociale din Grecia, unde aristocraţia gentilicã îşi însuşeşte importante fonduri funciare, ce provoacă ruina în masă a membrilor de rând ai comunităţilor gentilice. Coloniile, cu un caracter agrar precumpănitor la început, au jucat un rol esenţial în evoluţia raporturilor dintre lumea greacă şi comunităţile celtice şi tracice din bazinul Mediteranei. Coloniştii au preluat de la indigeni produse agricole şi materii prime pentru a le trimite către cetăţile-mamă. În direcţie inversă, ei au difuzat în lumea celtică şi tracică produse superioare greceşti, monedă şi tehnici de construcţie.

Continuă citirea →

Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu

Stalinizarea ţării.  După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre instaurarea comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi măreşte numărul de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi populist în care termeni ca „dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent. Comuniştii deveneau campionii luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de Armata Roşie şi pentru realizarea reformei agrare.

Continuă citirea →

Despre partide şi politicieni

Partidele politice în general sunt forme de asociere liberă a cetăţenilor pentru promovarea interesului general. Partidele politice româneşti în special au un spirit de castă cu mult mai accentuat decât în Occident. Mentalitatea democratică de după 1989 nu le-a afectat prea tare. Se manifestă fără rezerve spiritul de partid, exclusiv şi intolerant, virulent şi însufleţit de electricitatea intereselor comune pentru victoria guvernării şi înfrângerea opoziţiei.

Continuă citirea →

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, „dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul „Ducele” în ltalia şi „Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict –„războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi „lumea liberă„, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Istoria Atenei

Atena – capitala Greciei, situată în Atica.

– a fost un oraş-stat important al istoriei Greciei antice.

– în jurul centrului din Atena şi-a avut originea, în epoca miceniană târzie, unirea centrelor mai mici din Atica, atribuită prin tradiţie regelui Tezeu.

Atena arhaică şi aristocratică. După o fază arhaică sub regim monarhic, a urmat în sec. VIII î.Hr. un sistem de guvernare aristocrat, care, la început, şi-a exercitat funcţiile de conducere prin intermediul arhonţilor. După o tentativă eşuată a lui Kilon (636 î. Hr.) de a răsturna aristocraţia şi de a instala tirania, în 624 î.Hr. a fost elaborată legislaţia lui Dracon, primul codificator al dreptului atenian.

Continuă citirea →

Despre autoritate şi democraţie în istoria României

Moartea lui Ionel I.C. Brătianu,cum afirma cu regret Constantin Argetoianu, „a schimbat toată situaţia politică din România. Ionel Brătianu ajunsese un fel de dictator ocult, care, sub forme constituţionale, avea ţara în mână”. Într-adevăr, moartea marelui lider liberal lăsa un gol autentic în politica românească. Se întâmpla în 1927 ceea ce se întâmplase în 1866, când a plecat domnitorul Cuza, şi criza politică a lăsat ţara timp de trei luni fără conducere. Şase decenii după moartea lui Brătianu, dispariţia lui Nicolae Ceauşescu produce aceeaşi debandadă. Ce răspuns putem da unui astfel de colaps al autorităţii, prin dipariţia unui om?

Liderii autoritari de tip Cuza, Brătianu, Ceauşescu (cu toate marile deosebiri între ei), au reuşit să concentreze puterea în mâna lor de o manieră care „a înghiţit autoritatea”, politicienii, birocraţii şi populaţia canalizandu-şi speranţele şi respectul către ei, ca sursă unică a puterii. Experienţele zilnice ale cetăţeanului în contact cu aparatul birocratic l-au făcut pe individ să înţeleagă faptul că la conducerea ţării se află o personalitate paternală, singura capabilă să rezolve problemele şi de care se leagă orice speranţă socială. Statul birocratic pe care l-a avut şi îl mai are România, nu putea evolua decât prin voinţa şi opera luminată a unui conducător sau prin proiecţia falsă în rândurile populaţiei a imaginii lui de lider luminat.

A fost şi cazul lui Carol II. În ciuda defectelor lui evidente şi a trecutului infamant, populaţia l-a aclamat mult timp. Asta, până s-a trezit fără apărare militară şi cu ţara sfâşiată teritorial. Acelaşi simptom s-a înregistrat şi în cazul arestării lui Ion Antonescu. Ţara nu i-a acordat nici măcar un oftat.

Iată de ce, caracterul improvizat şi nesigur al sistemului democratic în România a putut produce căderi politice de o asemenea anvergură în urma dispariţiei liderului său autoritar.

După dispariţia sistemului bipolar de putere, atât de caracteristic democraţiei moderne autentice, prin ieşirea din scenă a Partidului Conservator – adică, odată cu apariţia României Mari – şi până astăzi, Opoziţia a fost în permanenţă foarte slabă, iar Puterea foarte puternică. Transferul de putere s-a produs exclusiv prin uzura la guvernare, nu prin meritele Opoziţiei. Această realitate încuraja regimul personal autoritar.

Pe această sinusoidă, România este expusă şi în viitor la căderi politice grave şi, implicit, la fenomene de tip lovitură de stat sau revoltă populară.

Solon luptă pentru democraţie

Cel mai mare serviciu făcut de Solon este următorul: patria lui, Salamina, era obiect de ceartă între Atena şi Megara; după multe înfrângeri, atenienii hotărâră printr-un decret că, dacă cineva ar propune să se mai războiască pentru Salamina, să fie pedepsit cu moartea. Solon se prefăcu că-i nebun, şi, cu o cunună pe cap, se repezi în piaţa oraşului. Acolo puse un crainic să citească atenienilor poemul său cu privire la Salamina şi le trezi curajul. Atenienii porniră iarăşi război împotriva megarienilor şi, datorită lui Solon, îi biruiră.

Democraţia pe care Solon o introdusese la Atena fusese luată în stăpânire de trei componente sociale, ale căror lupte interne au demonstrat repede cât de grea este ea de pus în practică.  Într-o zi, Pisistrate, şeful uneia dintre ele, s-a prezentat în Areopag şi a arătat asistenţei o rană spunând că duşmanii poporului i-au făcut-o, în încercarea de al asasina, şi a cerut aprobarea să organizeze o grupare de 50 de oameni înarmaţi care să-l apere. În Atena nu exista o armată permanentă şi nici forţe de poliţie, iar legea interzicea tuturor să poarte o gardă de corp personală, cu care oricui i-ar fi fost uşor să se impună unei populaţii neînarmate.

A fost chemat Solon care a înţeles imediat despre ce este vorba şi i-a prevenit pe cei prezenţi:

Ascultaţi-mă, atenieni, eu sunt mai înţelept decât mulţi dintre voi şi mai curajos decât atâţia alţii. Sunt mai întelept decât aceia care nu văd viclenia acestui bărbat şi scopul pe care îl urmăreşte el; şi sunt mai curajos decât cei care, văzându-l, se fac totuşi că nu-l văd, ca să nu-şi complice existenţa şi să trăiască liniştiţi.” Şi, dându-şi seama că nu era ascultat, a adăugat indignat: ”Aţi rămas tot aceiaşi: fiecare dintre voi, luat în parte, este şiret ca o vulpe. Dar, la grămadă, nu sunteţi decât un cârd de gâşte.

Cererea lui Pisistrate a fost aprobată. Iar el, în loc de 50 de oameni, a înrolat şi a înarmat 400; a pus stăpânire pe Acropole şi a proclamat dictatura. În numele şi spre binele poporului, se înţelege.