Ultima scrisoare a lui Petre Andrei

4 octombrie 1940. O percheziţie în stil legionar, de la 9 dimineaţa până la ora 13. În casă: sociologul, filozoful şi omul politic Petre Andrei, soţia şi cei patru copii – cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 5 ani. Scena ne este descrisă de către juristul Petre P. Andrei, fiul filozofului, atunci în vârstă de 16 ani:

„Înspăimântaţi eram cu toţii. Toată familia fusese blocată într-una din camere şi era păzită cu străşnicie de legionari înarmaţi. Restul casei, biroul tatei, biblioteca, erau literalmente devastate. Se căutau „corpuri delicte”.

Nu vă pot reda exact tensiunea în care ne găseam toţi, strânşi în jurul mamei, în timp ce tata, într-un colţ al camerei, îşi însemna ceva. La un moment dat, a cerut paznicilor să fie condus în camera de baie. A ieşit între revolvere. S-a întors peste două sau trei minute. S-a îndreptat spre noi, copiii; îi simt şi acum sărutarea de tată. A scos din buzunar cheile sertarelor de la biroul de lucru, dându-le mamei, căreia i s-a adresat calm:

– Nu mai am nevoie de ele, ţine-le te rog.

Şi s-a prăbuşit… S-a sfârşit sub ochii mamei şi ai noştri, ai copiilor. Eram cutremuraţi. Momentul nu poate fi descris…”

Filozoful Petre Andrei se sinucisese. Luase otravă în răstimpul ieşirii din cameră. Să fi scris scrisoarea atunci când, într-un colţ al camerei, „îşi nota ceva”? Cuprinsul ei este următorul:

Scumpii mei copii,

Mi-e greu, mi-e foarte greu să mă despart de voi şi de mama voastră. Sunteţi tot ceea ce am avut eu mai scump pe lume, dar nu mai pot trăi. Tocmai acum, când aveţi mai multă nevoie de mine, eu trebuie să vă părăsesc pentru totdeauna.

Împrejurări nenorocite mă silesc la aceasta. Ţin să ştiţi însă că tatăl vostru nu are nici un fel de vină, nici pată, nici amestec în cele întâmplate. Nu pot suporta însă să fiu târât în mocirlă sub nici o formă. Să nu credeţi că fug de judecată şi de aceea aleg acest mijloc. Nu, dar nu mai am nici o putere asupra celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât Garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni şi nu am făcut nici un act urât. Nu pot să fiu însă umilit şi degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aş avea pe sufletul meu o cât de mică vină, aş suferi orice, căci aş fi meritat. Dar aşa? În cărţile scrise de mine apare clar atitudinea şi concepţia mea. Voi controlaţi şi veţi vedea.

Îl rog pe Alexandru să fie bun şi înţelegător. Tu, dragul meu, eşti uneori violent, deşi ai suflet bun. De aceea, te rog mult, iubite Alexandru, fii totdeauna drăguţ cu mama ta, nu fi nerăbdător, menajează-i suferinţa, căci zilele ei de acum încolo nu mai fericite nu pot fi. Ai grijă, iubitul meu fiu, de toţi fraţii tăi, ajută-i să suporte mai uşor lipsa tatălui lor. Pentru Prihi am îndemnul de a fi tot aşa de bun cu mama sa. Ştiu că azi toţi o adoraţi şi nu mă îndoiesc că-i veţi alina suferinţa. Zizi şi Costăchel vor uita mai curând ca voi, căci sunt încă mici. Nu uitaţi nici un moment că lor trebuie să le îngăduiţi copilăriile legate de vârsta lor.

Veţi îmbrăţişa fiecare cariera care vă va place. Să fiţi cinstiţi şi buni. Să nu faceţi niciodată politică si să vă feriţi de pasiunea ei. Dacă acolo, departe, mai este ceva, să ştiţi că tatăl vostru va veghea asupra voastră.

Păstraţi amintirea clipelor bune, a zilelor senine pe care le-am avut împreună, căci cine ştie ce vă mai este sortit şi vouă să trăiţi. Oricum, aveţi grijă de mama voastră.

Vă îmbrăţişez cu tot sufletul şi pentru totdeauna!

P. Andrei

sursa: Magazin istoric, Anul I, nr.8, noiembrie 1967