Arhive etichetă: Primul Război Mondial

Alianţa politico-militară alături de care România a participat la Primul Război Mondial

primul-razboi-mondialAlegeţi răspunsul corect:

Alianţa politico-militară alături de care România a participat la Primul Război Mondial:

a) Puterile Centrale
b) Sfânta Alianţă
c) Tripla Alianţă
d) Tripla Înţelegere

Primul Război Mondial. Un nou mod de purtare a războiului

primul razboi mondial

Primul Război Mondial

  • principala cauză a izbucnirii Primului Război Mondial a fost lupta pentru reîmpărţirea lumii;
  • pretextul conflagraţiei l-a constituit asasinarea moştenitorului coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de un patriot sârb.
  • în ţările europene, o parte însemnată a opiniei publice susţinea participarea la război, în vreme ce unele grupări politice (în special mişcarea socialistă) militau pentru o atitudine pacifistă.

Un conflict de tip nou:

  • antrenarea tuturor resurselor statelor participante;
  • utilizarea propagandei de război, pentru mobilizarea şi motivarea participării soldaţilor la lupte;
  • folosirea de arme şi tactici noi (tancurile, aviaţia, mitralierele, grenadele de mână, gazele toxice, războiul în tranşee etc.).

Continuă citirea →

Primul Război Mondial (ultima parte)

primul razboi mondial - batalii navale

Războiul în 1916

Flota de suprafaţă a Germaniei nu a pus la încercare supremaţia Aliaţilor pe ocean decât pe 31 mai 1916, în Iutlanda. Marea flotă britanică întâlneşte flota Germaniei lângă coasta Danemarcei. Britanicii, sub comanda amiralului John R. Jellicoe, au suferit pierderi masive în nave şi oameni. Totuşi, amiralul Reinhard Scheer s-a văzut nevoit să retragă flota germană. Cu costuri uriaşe, britanicii obţin o victorie strategică. Bătălia Iutlandei a fost cea mai importantă încleştare navală la suprafaţă din întreg războiul, făcând posibilă perpetuarea blocadei asupra Germaniei.

Bătăliile de la Verdun şi Somme

În februarie, germanii au lansat o puternică ofensivă împotriva francezilor, la Verdun. Înaintea atacului propriu-zis, germanii au supus liniile franceze unui bombardament devastator, de o intensitate nemaiîntâlnită. Pentru scurtă vreme, au măturat tot ce le stătea în cale, dar în cele din urmă francezii au respins atacul. Bătălia de la Verdun a continuat multe luni la rând.

În iulie, britanicii au venit în sprijinul francezilor prin ofensiva de pe râul Somme. Bombardamentul dinaintea atacului a durat o săptămână. Puţin câte puţin, britanicii au avansat. Când iarna a pus capăt confruntărilor, ei creaseră o breşă de 14 km în linia germană.

Continuă citirea →

Primul Război Mondial (prima parte)

primul razboi mondial

Primul Război Mondial – Conflagraţie internaţională majoră desfăşurată între 1914 şi 1918.

Primul Război Mondial a fost probabil cea mai nimicitoare înfruntare a tuturor timpurilor. Peste 25 de ţări au luat parte la conflict, fie de partea Antantei, fie de cea a Puterilor Centrale. Printre marile puteri aliate, victorioase în cele din urmă, se numără Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia şi, din 1917, Statele Unite ale Americii. Nucleul Puterilor Centrale îl constituiau Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman (Turcia).

Primul Război Mondial a dus la  prăbuşirea a patru mari dinastii imperiale în Germania, Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia. A fost cauza Revoluţiei Ruse din 1917, a destabilizat Europa şi a sădit germenii celui de Al Doilea Război Mondial.

Scara umană a conflictului e în egală măsură monumentală. Peste 65 000 000 de soldaţi au alcătuit corpul armatelor terestre, forţelor navale şi aeriene. În jur de 8 500 000 de oameni au pierit şi peste 21 000 000 au fost răniţi. Pe deasupra, populaţia civilă a trudit la făurirea unui număr impresionant de arme, muniţie şi alte necesităţi. Datorită aportului civililor, Primul Război Mondial a fost şi primul „război total“.

Continuă citirea →

România şi marile alianţe. Primul război mondial

Având drept cauză evoluţia relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (o nouă ierarhie economică mondială, crize politico-diplomatice şi militare, alianţe politico-militare), asistăm la declanşarea Primului Război Mondial. Pretextul l-a reprezentat atentatul de la Sarajevo, din 15 iunie 1914 (prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat de un student sârb, membru al unei organizatii de eliberare naţională).

Continuă citirea →

România în primul război mondial

După lungi negocieri, în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii şi ruşii un tratat deocamdată secret în care ni se promit Transilvania, Banatul şi Bucovina (luată de austrieci în 1775). O dată acceptat acest plan de către aliaţi, românii intră în război la 28 august (15 august pe stil vechi) 1916. Trecem munţii, intrăm în Transilvania, la început, cum nu era apărată, pătrundem destul de adânc, suntem primiţi cu flori şi urale de românii din Transilvania, însă nemţii aduc imediat divizii de pe alte fronturi, cu doi dintre mareşalii lor cei mai de vază, Mackensen pe de o parte, Falkenheim pe de alta, iar mica noastră armată, prost pregătită, prost înarmată, este de la început respinsă peste Carpaţi, în Muntenia; pe frontul de sud, la Turtucaia, suferim din partea armatelor bulgare şi germane o teribilă înfrângere.

Încetul cu încetul, pierdem toată Muntenia într-un adevărat dezastru militar, cu toată rezistenţa pe văile Jiului şi Prahovei, până ce suntem respinşi, la sfârşitul anului 1916, la graniţa dintre Muntenia şi Moldova. Dar în acel moment se petrece o schimbare. Mai întâi vine iarna, francezii reuşesc să ne trimită prin Rusia armament şi instructori, iar în timpul iernii armata română se reface, astfel încât în primăvara şi în vara lui 1917 putem rezista în mod victorios pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

Uitaţi-vă pe hartă! Veţi vedea că între Muntenia şi Moldova, adică de la cotul Dunării şi până la cotul Carpaţilor, este o regiune destul de strâmtă, deluroasă, unde s-au săpat şanţuri şi se poate organiza apărarea. Şi când, în iunie 1917, nemţii încearcă ori să vină din Transilvania prin pasul Oituz, ori să atace de la sud, la Mărăşti şi Mărăşeşti, sunt opriţi de armata română şi de bruma de armată rusă de pe acel front. Sunt victorii frumoase ale armatei noastre. Din păcate, vor fi oarecum fără viitor.

În Rusia se întâmplau, de mai multe luni, evenimente extrem de grave. Deja mişcarea revoluţionară, căreia i se va zice bolşevică, a minat imperiul rus după aproape trei ani şi jumătate de război, un război foarte dur, al cărui scop ostaşii nu-l înţeleg şi care face milioane de victime. Comunismul, cu un şef genial, Lenin, adus de nemţi, într-un vagon camuflat, din Elveţia în Finlanda, în 1917, reuşeşte să infiltreze spiritul de revoltă în toată armata, în muncitorimea rusă. Marele imperiu ţarist începe să fie şubrezit. Chiar ostaşii care se luptă la Mărăşeşti, alături de români, de multe ori fug, lasă arma şi îi îmbie şi pe români să dezerteze, fiindcă n-are rost să se bată, zic ei, pentru capitalişti. Cu toate că am oprit pe germani pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iată-ne, în toamna anului 1917, în faţa unei Rusii aproape complet dărâmate, şi cu riscul de a ne regăsi între două focuri. Deja în martie abdicase ţarul. Cu un guvern socialist în frunte cu Kerenski, se spera un fel de regim democratic, dar nu s-a putut opri descompunerea. Bolşevicii, deşi minoritari, reuşesc să ia puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi, de unde expresia „Revoluţia din Octombrie„). Şi încep imediat negocieri între guvernul bolşevic din Rusia şi Germania.

Situaţia micii Românii, care se reducea deocamdată la Moldova, cu tot guvernul refugiat la Iaşi, aflată între puterea germană şi cea austro-ungară la apus şi revoluţia bolşevică la răsărit, devenise disperată, în momentul acela Ionel Brătianu îşi dă seama, sau crede, că am pierdut războiul, cedează locul celor care sunt dispuşi să facă pace cu Germania, mai întâi mareşalului Averescu, unul dintre eroii războiului, dar care consideră, pe plan militar, că războiul ar fi pierdut şi că, deci, la fel ca ruşii, trebuie să facem pace cu Germania. Am semnat armistiţiul la 9 decembrie 1917 (ruşii semnaseră armistiţiul la Brest-Litovsk cu patru zile înainte). Apoi, după mai multe luni de negocieri, preşedinte al guvernului fiind conservatorul Alexandru Marghiloman, am semnat pacea la Bucureşti, la 7 mai 1918.

Voi vorbi iarăşi în nume personal, în toate cărţile noastre de istorie scrie că eram absolut siliţi să încheiem pacea de la Bucureşti, o pace foarte dureroasă pentru români: pierdeam Dobrogea, în favoarea Bulgariei, şi o întreagă zonă de munte în favoarea Austro-Ungariei; tratatul cuprindea şi alte clauze extrem de dure pentru ţara noastră, făcând din ea o adevărată colonie economică a Puterilor Centrale. Or, exista o mică minoritate printre oamenii noştri politici (dau numai două nume: regina Măria şi Take Ionescu) care erau de părere să nu cedăm şi, dacă tot trebuie să ne retragem, atunci să ne retragem în Rusia cu mica noastră armată care era încă întreagă, se luptase bine. Nu era un plan nebunesc, poate că am fi influenţat chiar viitorul război civil dintre albi şi roşii, din Rusia, în favoarea albilor. Pe de altă parte, în momentul când noi semnam pacea de la Bucureşti, americanii intrau deja în război şi, numai după câteva săptămâni de la semnarea păcii noastre, soarta războiului se va întoarce în favoarea aliaţilor occidentali. Am semnat deci o pace în 1918, la doar câteva săptămâni înainte ca balanţa să se încline de partea aliaţilor. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe frontul de sud, la Salonic, unde era o armată internaţională sub comandă franceză, începe dărâmarea celor două imperii centrale; Imperiul Austro-Ungar capitulează la 3 noiembrie 1918, iar Germania la 11 noiembrie, în momentul când armata franceză înaintează de la sud, cu viitorul mareşal Franchet d’Esperey, reluăm şi noi armele, la începutul lui noiembrie 1918, aşa încât ne-am găsit din nou alături de aliaţi abia la sfârşitul războiului.

Dificile negocieri de pace la Versailles

Pacea de la Bucureşti din 7 mai 1918 ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris.

Aici iarăşi manualele noastre de istorie prezintă lucrurile de cele mai multe ori inexact: se insinuează că Franţa şi Marea Britanie n-au mai vrut să respecte semnătura dată în august 1916, înainte de intrarea în război. E oarecum adevărat, dar uităm să precizăm motivul: din punct de vedere juridic ni se aducea învinuirea că noi nu respectaserăm înţelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut. Condiţiile dramatice în care ne aflaserăm în noiembrie 1917 nu au fost considerate un motiv suficient ca să justifice capitularea noastră. Aliaţii puneau în paralel atitudinea Serbiei care, ocupată integral în 1915, nu făcuse totuşi pace, ci îşi retrăsese armata prin Albania până la Adriatică, unde fusese îmbarcată pe nave engleze şi franceze pentru a fi din nou trimisă pe front, la Salonic.

Delegaţia noastră la tratativele de pace s-a găsit deci într-o situaţie foarte dificilă pentru a convinge pe Aliaţi să respecte clauzele acordului din 1916. La care s-a adăugat şi o dispută privitor la graniţa dintre noi şi sârbi în Banat, preferinţa fiind dată exigenţelor sârbeşti. În fine, românii erau foarte reticenţi în a accepta formulele propuse pentru garantarea drepturilor minorităţilor. Ionel Brătianu a părăsit conferinţa, lăsând altor partide sarcina de a isprăvi negocierile.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri

Primul război mondial (1914 – 1918)

Primul război mondial

Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi AustroUngaria (li se zicea „Puterile Centrale„), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România. În vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială” (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanie) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte”. Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii” nu erau încă uniţi.

Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand.

Gavrillo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand

De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa — şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.

Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.

Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-1878, când ruşii, pasămite aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană.

Regele Carol I al României

A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană — organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare — şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914.

Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut.

Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Maria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri