Arhive etichetă: legionari

Ultima scrisoare a lui Petre Andrei

Petre Andrei

4 octombrie 1940. O percheziţie în stil legionar, de la 9 dimineaţa până la ora 13. În casă: sociologul, filozoful şi omul politic Petre Andrei, soţia şi cei patru copii – cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 5 ani. Scena ne este descrisă de către juristul Petre P. Andrei, fiul filozofului, atunci în vârstă de 16 ani:

„Înspăimântaţi eram cu toţii. Toată familia fusese blocată într-una din camere şi era păzită cu străşnicie de legionari înarmaţi. Restul casei, biroul tatei, biblioteca, erau literalmente devastate. Se căutau „corpuri delicte”.

Nu vă pot reda exact tensiunea în care ne găseam toţi, strânşi în jurul mamei, în timp ce tata, într-un colţ al camerei, îşi însemna ceva. La un moment dat, a cerut paznicilor să fie condus în camera de baie. A ieşit între revolvere. S-a întors peste două sau trei minute. S-a îndreptat spre noi, copiii; îi simt şi acum sărutarea de tată. A scos din buzunar cheile sertarelor de la biroul de lucru, dându-le mamei, căreia i s-a adresat calm:

– Nu mai am nevoie de ele, ţine-le te rog.

Şi s-a prăbuşit… S-a sfârşit sub ochii mamei şi ai noştri, ai copiilor. Eram cutremuraţi. Momentul nu poate fi descris…”

Continuă citirea →

21 septembrie 1939 – Primul ministru Armand Călinescu este asasinat de un comando de legionari

Armand Călinescu (22.05.1893 – 21.09.1939) – om politic şi economist român. A absolvit Facultatea de Drept şi Filozofie şi a obţinut doctoratul în ştiinţe economice şi politice la Paris. A fost deputat din partea Partidului Naţional Ţărănesc (1926-1937), colaborator al lui Carol al II-lea, un susţinător al luptei împotriva Gărzii de Fier, fiind cel care a determinat, în ianuarie 1931, scoaterea acestei formaţiuni în afara legii. A coordonat (1938) arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, care a fost condamnat, apoi, la 10 ani de muncă grea. 

Continuă citirea →

Despre starea de spirit din Bucureşti după înăbuşirea rebeliunii legionare

1941 ianuarie 24. Notă privind starea de spirit a populaţiei, partidelor politice şi a cercurilor diplomatice din Bucureşti după înăbuşirea rebeliunii legionare.

Starea de spirit din Capitală

Odată situaţia clarificată şi ordinea restabilită se poate constata că peste atitudinea diferitelor cercuri politice – care privesc lucrurile din punctele lor de vedere – se desprinde o stare generală de spirit a întregii populaţii.

S-a înregistrat pe temeiul unei anchete întreprinse în majoritatea claselor sociale şi care este încă în curs, că populaţia Capitalei a primit cu un sentiment de adâncă uşurare şi mare satisfacţie ştirea că generalul Ion Antonescu a izbutit să înfrângă rezistenţa rebelilor şi să aibă în mâinile sale toate posturile de comandă.

Indiferent de evoluţia atitudinii diferitelor grupări politice, se poate afirma că generalul Antonescu are alături de sine toate straturile importante ale societăţii.

Pentru generalul Antonescu manifestă azi în mod deschis:
1. toate cercurile ofiţereşti din Bucureşti;
2. tot corpul funcţionarilor de carieră (cu mici excepţii printre funcţionarii tineri, care au făcut în ultimele patru luni salturi peste ierarhia normală şi gradaţiile legale, situaţie ce se speră că va fi pusă la punct;
3. întreaga burghezie alcătuită din industriaşii mari şi mici, comercianţi, liberi profesionişti, funcţionari particulari, etc.;
4. muncitorii calificaţi care deţin în fabrici şi ateliere situaţii sigure şi care fuseseră copleşiţi de elementele necalificate ale proletariatului turbulent, devenite de circumstanţă legionar, leneşe, nepricepute, puse pe jaf şi agitaţii permanente;
5. meseriaşii serioşi, de asemenea, terorizaţi de elementele dubioase din breslele lor;
6. agricultorii mari şi mijlocii, proprietarii urbani, etc. care văzuseră ordinea burgheză ameninţată şi averile în perspectivă de a fi pierdute;
7. ţăranii. După ştirile date de proprietarii agricoli şi diferiţi politicieni care au cercetat satele – ţăranii erau în imensa lor majoritate ostili cu desăvârşire legionarilor, care instituiseră la ţară teroarea şi puseseră în funcţiuni, în mare parte, elemente declasate, constituind ruşinea satelor;
8. numeroase cadre legionare superioare şi în trecut naţionalist, îngrozite de haos şi anarhie, terorizate la rândul lor de elemente extremiste şi iresponsabile;
9. lumea care a avut de suferit, sub diferite forme, teroarea şi jaful.

În general, se mai remarcă apoi, ca stare de spirit, că azi nu mai este nevoie de formule, lozinci goale, fetişuri ideologice, etc., culminate în cele trei zile de insurgenţă, care au convins toate straturile sociale că mai presus de orice se află ordinea, siguranţa publică, liniştea socială, noţiuni ce altădată nu erau bine lămurite de toată conştiinţa publică, părând vagi şi nedefinite, dar care azi apar ca supreme comandamente.

Se mai desprinde un sentiment general de ostilitate şi groază împotriva majorităţii legionarilor, populaţia constatând că rebelii se compun din elementele declasate ale societăţii, instigate de oficine criminale şi care nu numai că au opus o rezistenţă împotriva armatei – ceea ce şi în conştiinţa publică este egal cu crimă de înaltă trădare – dar nu s-au dat în lături să organizeze un jaf general, să devasteze şi să incendieze cartiere întregi, devalizând magazinele şi locuinţele particulare. În conştiinţa publică s-a format convingerea că aceste elemente nu au constituit o mişcare politică ce vroia să dea o lovitură sau să se apere, ci ca bande alcătuite din jefuitori şi criminali.

În concluzie:

Întreaga Capitală – cu excepţia celor direct interesaţi – este alături de generalul Antonescu, iar Conducătorul Statului având de partea sa opinia publică, poate întreprinde orice va crede potrivit pentru salvarea Ţării, salvare care nu mai apare azi ca o frază retorică, ci ca o imperioasă necesitate naţională.

Reproducem câteva din opiniile diferitelor cercuri din Capitală, urmând ca informaţiile asupra opiniilor din alte cercuri să le transmitem pe măsura verificării lor:

Cercurile engleze:

Se arată indispuse de faptul că nu a persistat starea de anarhie şi haos care ar fi dezorganizat viaţa economică sau ar fi dus la prelungirea unui război civil.

Cercurile britanice sperau în dezorganizarea căilor ferate, degradarea instalaţiilor de petrol, desfiinţarea de fabrici, scăderea producţiei prin perpetuarea anarhiei, etc.

Se spera – după însăşi formula britanică – într-un „front de haos” în spatele frontului german din Balcani.

Englezii au [constatat] cu dezamăgire înfrângerea rapidă a rebelilor, colaborarea dintre armata germană şi română pentru restabilirea ordinii. Unii mai naivi chiar au sperat că o parte din armată va trece de partea rebelilor şi se va încinge o luptă între soldaţii germani şi o parte din armata română.

Totodată, faptul că populaţia şi-a schimbat sentimentele faţă de armata germană, care – contrar zvonurilor interesate a contribuit la aducerea ordinii – nu este pe placul englezilor.

S-a sperat de către englezi în complicaţii, care odată evitate dovedesc suplimentar că România este ieşită definitiv de sub controlul sau sfera lor de agitaţie.

Actualmente, de la Legaţia engleză se răspândeşte versiunea că germanii vor prelua administraţia, poliţia şi siguranţa şi că se va institui un Protectorat german în România.

Cercurile americane

Au urmărit evenimentele cu mare interes şi au strâns un bogat material documentar.

În special, corespondenţii şi informatorii americani s-au interesat de ceea ce s-a petrecut în cartierele evreieşti (devastări, incendii, jafuri), manifestând acelaşi interes pentru problema evreiască.

Cercurile liberale

Au primit cu satisfacţie restabilirea ordinii iar în prezent au loc consfătuiri pentru ca partidul ca atare, să examineze situaţia.

Cercurile superioare liberale, înainte de luarea unei hotărâri în această privinţă, anticipează că în noua conjunctură generalul Ion Antonescu, dacă va avea nevoie, va găsi sprijin din partea grupării liberale, socotind pe Conducătorul Statului că întruchipează ordinea şi liniştea.

Partidul liberal – afirmă fruntaşii acestuia – fiind un partid burghez nu poate să sprijine decât forţele care au luat o atitudine energică în contra anarhiei şi haosului, ce se instaurase în ultimul timp în ţară.

Depinde – declară cercurile liberale – de formula politică la care se va opri generalul Antonescu pentru ca o colaborare cât mai largă să fie cu putinţă.

În unele cercuri liberale afirmaţia Conducătorului Statului că va reface Legiunea este atent examinată, în această privinţă liberalii susţinând că nu mai poate exista o colaborare sinceră între legionari şi generalul Antonescu şi că o parte din legionari văzându-se înfrânţi vor recunoaşte de formă şi de circumstanţă şefia Conducătorului Statului, pentru a aştepta să dea o lovitură la un moment potrivit.

De asemenea, liberalii califică atitudinea lui Horia Sima drept perfidă şi echivocă, punând totodată întrebarea că dacă a putut să oprească rebeliunea, atunci de ce nu a făcut-o la timp?

Cercurile liberale consideră că Horia Sima a aşteptat să vadă cine învinge şi relevă că ori de câte ori a fost un moment greu, acesta a dispărut pentru a reapare la limpezirea situaţiei.

Autoritatea sa – cred liberalii – faţă de legionari şi opinia publică este distrusă.

Elemente mai intransigente din rândurile liberalilor apreciază că nici un post important nu mai poate fi încredinţat legionarilor, în care nu se poate avea încredere.

Liberalii intransigenţi consideră că nici o organizaţie politică sau profesională nu poate fi încredinţată legionarilor, aceştia dovedindu-se fanatiza şi organiza jaful.

Cercurile liberale, făcând o comparaţie, arată că, întrucât generalul Metaxas poate conduce Grecia în cel mai critic moment al ei fără să aibă o organizaţie politică, generalul Antonescu se poate declara satisfăcut că are la spatele său întreaga opinie publică.

Aceleaşi cercuri lansează sugestia că spre a da o satisfacţie deplină opiniei publice şi bărbaţilor care au avut o răspundere în această ţară, trebuie sancţionaţi asasinii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, spre a se arăta peremptoriu că generalul Antonescu a dezaprobat asemenea crime.

Totodată cercurile liberale presupun că s-au constituit echipe alcătuite din Corpul Muncitoresc Legionar pentru a ucide pe fruntaşii presupuşi a fi fost un obstacol în calea proiectelor legionare de acaparare exclusivă a treburilor publice.

Cercurile economice germane consideră că restabilirea ordinii este un triumf şi comentează că soldaţii germani au colaborat, în interesul ordinii, acolo unde a fost nevoie şi au predat imediat instituţiile şi autorităţile armatei române.

Armata germană – arată aceleaşi cecuri – nu se va amesteca în treburile interne ale României, zvonurile în această privinţă fiind o insinuare britanică.

Cercurile economice româneşti aşteaptă ca după terminarea operaţiunilor de curăţire, Guvernul să restabilească ordinea în fabrici şi birouri, activitatea economică să-şi reia cursul său normal, iar elementele de sabotaj şi anarhie care au preluat sau s-au strecurat în conducerea întreprinderilor să fie înlăturate, pentru ca acţionarii sau proprietarii adevăraţi să poată să-şi reia conducerea afacerilor.

Aceleaşi cercuri arată că elementele comuniste din fabrici, care au săvârşit acte de anarhie, trebuie înlăturate şi deşi operaţia va fi grea şi dureroasă trebuie făcută până la capăt spre a se evita orice complicaţii viitoare.

Amestecul comunist este pentru conducătorii de întreprinderi evident şi de aceea aceştia consideră că trebuie instituită o altă atmosferă şi stare de spirit în fabrici şi birouri.

În lumea evreiască

Tulburările au lăsat urme grele ca devastări, incendii, jafuri, schingiuiri.

Numeroşi mici comercianţi evrei şi-au pierdut complet avutul, însăşi economia şi finanţele fiind prin aceasta indirect lovite, iar numeroşi locuitori din cartierele evreieşti sunt dispăruţi.

Pe de altă parte, chiar în prezent, mulţi conducători evrei stau încă ascunşi.

Cercurile comuniste

Din discuţiile şi consfătuirile care au avut loc între conducătorii Mişcării comuniste în legătură cu ultimele evenimente se desprind următoarele:

Cercurile superioare comuniste au urmărit cu toată încordarea raporturile din ultima vreme dintre Conducerea Statului şi Legiune, iar în prezent nu se arată deloc surprinse de evoluţia evenimentelor politice pe care Mişcarea comunistă le-a prevăzut încă de la formarea actualului regim.

Contradicţiile dintre Mişcarea legionară anarhică şi teroristă, iar de altă parte generalul Antonescu, personalitate de formaţie militară, nu puteau să rămână fără urmări.

Ceea ce interesează îndeaproape Mişcarea comunistă în aceste momente politice, spun cercurile comuniste, este distrugerea regimului anarhic al fostei Gărzi de Fier.

Pe acest drum Mişcarea comunistă ar putea privi chiar favorabil eforturile generalului Antonescu, de a cărei guvernare aceste cercuri nu sunt totuşi prea optimiste.

Ceea ce ar putea câştiga mişcarea din această transformare a regimului – afirmă cercurile conducătoare comuniste – ar fi promovarea unor elemente mai înţelegătoare la conducerea Statului, elemente care ar putea avea şi un eventual concurs al maselor populare sau revendicări social-economice.

Cercurile comuniste arată că, totuşi, lozinca partidului trebuie şi de aici înainte să rămână un „guvern popular”, care ar reprezenta interesele adevărate ale claselor producătoare româneşti.

Conducerea Mişcării comuniste din România a lansat consemnul pentru a se propaga că în bună parte nereuşita revoluţiei legionare s-ar datora activităţii Partidului Comunist contra Mişcării legionare, care a constat în crearea în cercuri cât mai largi a unui climat de indiferenţă, nemulţumire şi boicot contra oricăror acţiuni ale regimului.

Partidului Comunist – lansează aceleaşi cercuri – îi rămâne sarcina de-a arăta maselor de muncitori, ţărani şi intelectuali din România adevăratele cauze şi contradicţii care au dus la vărsările de sânge din ultimele zile, iar pentru aceasta partidul urmăreşte o mai intensă activitate a aparatului tehnic ilegal.

Partidul Comunist din România, au hotărât conducătorii săi, va cere tuturor membrilor şi simpatizanţilor o cât mai strânsă legătură pentru a fi la curent cu evoluţia evenimentelor politice şi pentru a acţiona la momentul oportun.

• ANIC, fond IGJ, dosar 8/1941, f. 162-170.

sursa: Documente SSI despre viaţa politică din România 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2005

Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (27/28 noiembrie 1938)

A. Comunicatul parchetului militar (30 noiembrie 1938)

Parchetul militar al Corpului II Armată ne informează:

În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti–Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment, transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure.

Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă.

Au fost împuşcaţi:

Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.

Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu.

„Universul“, 55 (1938), nr. 329 din 2 decembrie, p.17

B. Declaraţia maiorului Constantin Dinulescu la Comisia de anchetă instituită de Înalta Curte de Casaţie (Bucureşti, noiembrie 1940)

Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorinţa regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închişi, şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în acelaşi timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mişcare; erau chiar constrânşi să stea continuu cu capul în sus.

Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti, când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi, în timp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puţin timp după aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s-a tras — în urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie patriotică importantă.

Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară Zeciu, locotenent-colonel Dumitru şi de primul comisar regal, colonel Pascu.

S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate şi purtate într-o altă groapă.  Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deşi involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de lei.

sursa: Din luptele tineretului român. 1919–1939 (Culegere de texte), Bucureşti, Editura Fundaţia Buna Vestire

De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare – Mircea Eliade

Articolul de faţă este de fapt un interviu pe care revista “Buna Vestire” l-a luat lui Mircea Eliade, având ca temă “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Interviul a apărut în numărul din 17 decembrie 1937 al revistei sus-amintite.

Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii Scriitorilor Români, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru: “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”:

“Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică ? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei ? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani, cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă, în primul rând, împotriva păcatului şi nevredniciei, nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor slăbiciunii cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea. Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om – revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.

De aceea, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc. – dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletească împotriva determinismului biologic şi economic.

Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânate. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că “n-are nici un sens”, că “n-are nimic de câştigat” integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în “interesele” lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate “interesele” şi instinctele acestea, care “determină” viaţa fiecărui om, sunt înfrânate prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare “fascistă”, în care “personalitatea” este strivită şi libertatea – suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalităţile”. Îi întrebam atunci câte “personalităţi” a creat regimul libertăţii democratice. Unde sunt ? Care sunt ? Şi mai întrebam ce-au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărat “personalitate” care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii ? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori ? Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc ? Eu ştiu că au fost “descoperiţi” o sumă de afacerişti precoci, secretari “inteligenţi” şi lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor. Apologeţii aceştia de ultimă oră ai “personalităţii” sunt tot atât de ridicoli pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că, în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice, s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi.

Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francis din Assisi, un Bonaventura cu un Francois de Salle. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni şi, cu cât e mai severă disciplina, cu atât “personalitatea” se defineşte mai precis. Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasă a se-nţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra vieţii biologice, care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea, cavalerii medievali şi feudali au fost atât de liberi şi de dârji; pentru că juraseră credinţă (“Fides”, “Trust”, “Treve”) unui şef… Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. “Dillige et quod vis fac”, spunea Fericitul Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei !”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste pe care îl duc pretutindeni cu ei legionarii încât, dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

sursa: blog.nouadreapta.org

“Profilul interior al Căpitanului” de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anulVI, nr.10 din 25 decembrie 1940