Arhive etichetă: scrisoare

Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta

alexandru vlahutaSă trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună,  să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţia cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Continuă citirea →

Ultima scrisoare a lui Petre Andrei

Petre Andrei

4 octombrie 1940. O percheziţie în stil legionar, de la 9 dimineaţa până la ora 13. În casă: sociologul, filozoful şi omul politic Petre Andrei, soţia şi cei patru copii – cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 5 ani. Scena ne este descrisă de către juristul Petre P. Andrei, fiul filozofului, atunci în vârstă de 16 ani:

„Înspăimântaţi eram cu toţii. Toată familia fusese blocată într-una din camere şi era păzită cu străşnicie de legionari înarmaţi. Restul casei, biroul tatei, biblioteca, erau literalmente devastate. Se căutau „corpuri delicte”.

Nu vă pot reda exact tensiunea în care ne găseam toţi, strânşi în jurul mamei, în timp ce tata, într-un colţ al camerei, îşi însemna ceva. La un moment dat, a cerut paznicilor să fie condus în camera de baie. A ieşit între revolvere. S-a întors peste două sau trei minute. S-a îndreptat spre noi, copiii; îi simt şi acum sărutarea de tată. A scos din buzunar cheile sertarelor de la biroul de lucru, dându-le mamei, căreia i s-a adresat calm:

– Nu mai am nevoie de ele, ţine-le te rog.

Şi s-a prăbuşit… S-a sfârşit sub ochii mamei şi ai noştri, ai copiilor. Eram cutremuraţi. Momentul nu poate fi descris…”

Continuă citirea →

Turgheniev către Tolstoi: „Dragul meu prieten, mare scriitor al pământului rus, ascultă-mi rugămintea”

Tolstoi si Turgheniev

În 1882, Lev Tolstoi aflase cu deosebită îngrijorare că Ivan Turgheniev era grav bolnav, în Franţa. Fără menajamente, îl lovise cu mila sa pe nenorocitul confrate:

„Ştirea bolii dumitale m-a întristat foarte mult (…), mai ales că am căpătat convingerea că e vorba de o boală gravă. Am înţeles ce mult te iubeam. Mi-am dat seama că, dacă ai muri înaintea mea, aş fi foarte îndurerat…”

Mişcat de această scrisoare, Ivan Turgheniev răspunsese imediat că, după părerea medicilor, suferea de o „anghină pectorală gutoasă”, boală pe care nu o credea periculoasă. În realitate, era vorba de un cancer al măduvii spinării, care, fiind la început, îi lăsa un oarecare răgaz.

La începutul anului 1883, boala lui Ivan Turgheniev se agravă. Îl chinuiau junghiuri violente în spate. În ciuda cataplasmelor, a cloroformului, a morfinei, el urla de durere. Devenise de o slăbiciune scheletică şi o implora pe doamna Viardot, care îl îngrijiea cu devotament, să-l zvârle pe fereastră. În primele zile ale primăverii, fu transportat – asemenea „patriarhului moluştelor”, zicea el – la Bougival, în vila „Frasinii“. La 27 iunie 1883, adunându-şi puterile, scrise lui Tolstoi:

Continuă citirea →

Cea mai veche scrisoare a lui Balzac

Balzac la 1820

Către Doamna Bernard-Francois Balzac

Vendome, 1 mai (1809)

Dragă mămico,

Cred că tăticu s-a necăjit foarte rău când a aflat că am fost la arest. Te rog să-l îmbunezi spunând-i că am luat o menţiune. Nu uit să-mi frec dinţii cu batista. Mi-am făcut un caiet în care îmi copiez maculatoarele pe curat şi am note bune şi astfel sper să-ţi fac o bucurie. Te sărut din toată inima şi pe toţi din familie.

Această scrisore, scrisă de Balzac la vârsta de 10 ani, este cea mai veche care s-a păstrat.

În 1809, familia Balzac era instalată la Tours. Tatăl, Bernard-Francois Balzac (al cărui nume originar era Balssa, ortografiat Balzac începând din 1776), fiu de ţărani din Nougayrie, comuna Montirat, departamentul Tarn, în sudul Franţei, autodidact, fusese la început secretar în cabinetul notarului din comuna natală, apoi devenise la Paris, rând pe rând, secretar la Consiliul regelui, secretar al ministrului marinei, funcţionar în administraţia militară. Numit în 1795 şeful aprovizionăriicelei de-a 22-a divizii din Tours, se căsătorise în 1797 la Paris cu Anne-Charlotte-Laure Sallambier, cu 32 de ani mai tânără decât el, fiica unor negustori bogaţi din cartierul parizian Marais, căsătorie din care se vor naşte cinci copii.

Continuă citirea →

Scrisoarea unei femei îndrăgostite

CHT231022

Sentimentele Evelinei Hanska faţă de Balzac ne sunt cunoscute dintr-o scrisoare adresată unuia dintre fraţii săi:

Doamna Hanska către contele Henri Rzewuski, 10 decembrie 1833

„În Elveţia am cunoscut pe cineva de care suntem încântaţi: e vorba de domnul de Balzac, autor al romanului Pielea de sagri şi al atâtor lucrări încântătoare. Această cunoştinţă a devenit o adevărată legătură şi sper că va dura cât viaţa noastră… Balzac îţi seamănă mult, dragul meu Henri; e vesel, pus pe râs, amabil ca tine; până şi ca înfăţişare aduce cu tine, şi amândoi semănaţi cu Napoleon… Balzac e un adevărat copil. Dacă te iubeşte, ţi-o spune cu sinceritatea candidă a acestei vârste…

Continuă citirea →

Scrisoarea-memoriu pe care doamna Adela Călinescu, văduva preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Armand Călinescu, o adresa conducătorului statului, generalul Ion Antonescu

În Magazin istoric (1997) am găsit un document de autentică importanţă pentru un moment de istorie românească: scrisoarea-memoriu pe care doamna Adela Călinescu, văduva preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Armand Călinescu, o adresa conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, protestând faţă de percheziţia efectuată şi ridicarea tuturor documentelor aflate în casă, inclusiv toate actele personale şi de proprietate ale defunctului.

Domnule general,

Aştept şi eu, şi câţi aşteaptă ca mine!

După câte promisiuni de dreptate şi cuvinte de onoare aţi împărţit, aştept să-mi înapoiaţi memoriile soţului meu, încredinţate de mine d-lui ministru Rioşanu pentru dv. Când mi-au fost cerute am avut asigurarea verbală şi scrisă că toate aceste însemnări politice îmi vor fi restituite în trei zile; au trecut de atunci, domnule general, exact două luni.

Continuă citirea →

Dulce şi drăgălaşă amică…

Dulcea mea amică,

Adormind seara cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să-ţi scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine.

Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.

Continuă citirea →

O scrisoare a lui Ion Creangă către Mihai Eminescu

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

Continuă citirea →

Dar să cunoşti pre Eminescu…

O scrisoare a lui Slavici către Negruzzi în care vorbeşte despre Eminescu oferă detalii definitorii pentru caracterul original şi profund al poetului, dar şi al lui Slavici după doi ani de despărţire de Eminescu. Poetul apare într-o lumină de maestru inegalabil. Alineatul care începe cu „Dar să cunoşti pre Eminescu…“ este memorabil: natura a făcut o excepţie, aşezând un geniu într-un muritor chinuit. E ciudat cum biografii poetului n-au reţinut acest pasaj unic. „A fi ori a nu fi” e în Mortua est!, poezia anului 1871, tipărită când amândoi prietenii erau studenţi la Viena.

Continuă citirea →

Care este primul document scris în limba română?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care este primul document scris în limba română, datat în anul 1521?

Continuă citirea →

Scrisoarea lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu adresată mareşalului Ion Antonescu (21 martie 1944)

Domnule mareşal,

De la începutul războiului v-am sfătuit asupra atitudinii pe care România trebuie să o păstreze în conflictul mondial.

Nu aţi ţinut nici un cont de sugestiile noastre şi aţi luat complecta răspundere a consecinţelor politice a acţiunei ce aţi condus.

Continuă citirea →

Ce aţi făcut cu această ţară?

„Supuşii voştri, pe care ar trebui să-i iubiţi ca pe proprii copii şi care v-au iubit până acum atât de mult, mor de foame. Agricultura e aproape părăsită, oraşele şi satele se depopulează, meseriile lâncezesc şi nu mai pot întreţine pe cei care le practică. Întregul comerţ e la pământ. Aţi ruinat jumătate din forţele reale din interiorul statului pentru a săvârşi şi apoi a apăra zadarnice cuceriri în afara lui. În loc de a stoarce bani de la acest popor, ar trebui să-i împărţiţi ajutoare şi să-l hrăniţi. Franţa întreagă seamănă cu un imens azil, dărăpănat şi lipsit de provizii… „

Fenelon, scrisoare adresată lui Ludovic al XIV-lea

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea (15 iulie 1940)

Maiestate!

Evenimentele şi unele întrevederi şi discuţii în legătură cu ele, îmi permit numai astăzi să vă exprim opiniile mele despre propunerile pe care Majestatea Voastră mi le-a comunicat.

Trebuie să vă rog să admiteţi că situaţia extraordinară şi pericolele pe care le prezintă constituie explicaţia absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim. L-am informat pe Duce despre această scrisoare.

Pentru rezolvarea problemelor care îngrijorează pe Majestatea Voastră şi întreaga Românie, există două posibilităţi:

1. O abordare tactică, aceasta însemnând să se încerce a se salva ceea ce poate fi salvat printr-o adaptare cu abilitate la împrejurări, pe măsură ce se produc.

2. Calea unei decizii fundamentale — în căutarea unei soluţii definitive — şi îndeplinirea acestei [decizii], chiar cu riscul unor sacrificii.

În privinţa primului mod de a proceda, Majestate, sunt absolut incapabil să afirm ceva. Întreaga mea viaţă am fost un om al deciziilor fundamentale şi numai de la acestea aştept succese decisive. Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră trebuie să dea şi va da negreşit un eşec. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu — şi poate în foarte scurt timp — ar putea fi chiar distrugerea României.

După mine nu rămâne decât urmarea celei de a doua căi. Nu tăgăduiesc dificultăţile politice interne şi externe, peste care trebuie să se treacă. Îmi închipuiesc că pe această cale se poate a obţine cel puţin pentru viitor, mai întâi o pace durabilă şi al doilea o îmbunătăţire crescândă a situaţiei tuturor participanţilor.

A doua cale, singura pe care o pot propune Majestăţii Voastre, este înţelegerea loială cu Ungaria şi Bulgaria. Numesc ambele state, fiindcă aş considera drept o eronată concluzie de a crede că prin acordarea de concesii unuia, am depăşi cele două state, putând rezista mai uşor celui de al doilea. Prin aceasta, Majestate, s-ar putea obţine cel mult un scurt câştig de timp. Este însă cu totul clar că din aceasta ar rezulta o nouă criză. Această ocazie nu va lipsi şi ea va fi adusă, în mod fatal, în timpul cel mai scurt tocmai prin amânarea soluţiei. […]

Dacă România, Ungaria şi Bulgaria socotesc că nu se pot înţelege, atunci, după convingerea mea, o asemenea atitudine nu va răsplăti pe nici unul din cele trei state, ci le va pedepsi. În acest caz, menirea mea nu este să împiedic o astfel de consecinţă. Situaţia militară a Reich-ului s-a dezvoltat atât de favorabil încât ne simţim în stare — deşi aceasta ar fi legată cu siguranţă de sacrificii — să putem renunţa la livrarea petrolului. […]

Orice raţiune dreaptă trebuie să ducă la recunoaşterea că o revizuire nu poate fi evitată la infinit şi că acesta va fi cu atât mai mult în avantajul său cu cât va fi făcută mai repede. Numai atunci când va interveni o reglementare raţională a problemelor deschise între România, Ungaria şi Bulgaria, va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse şi pentru acesta să preia în aceste condiţii obligaţii mai largi.

Dacă însă Majestatea Voastră crede că nu poate adera la aceste înşiruiri de idei ale mele, nu voi face uz de ele, ci voi comunica numai Guvernului Ungar, respectiv Bulgar, că Germania, adică Guvernul German în ce îl priveşte nu vede nici o modalitate de a se dedica rezolvării problemei de faţă.

Dacă însă s-ar putea găsi posibilitatea ca printr-o preconizare să se realizeze o înţelegere satisfăcătoare între cele trei state, atunci aceasta va reprezenta mai mult pentru fericirea şi viitorul celor trei parteneri, decât oricare succese momentane presupuse, care mai de vreme sau mai târziu să ducă la noi crize.

Al Majestăţii Voastre devotat
A. Hitler

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre buzoieni si ramniceni

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către buzoieni şi râmniceni (15 martie 1481)

(…) scrie domnia mea tuturor boierilor mari şi mici şi tuturor judecilor şi tuturor judecătorilor şi tuturor săracilor, de la mic până la mare, din ţinutul Buzăului şi Rîmnicului. Şi după aceasta aşa să vă dau de ştire, că am luat domnia mea pe lângă mine pe fiul domniei mele, Mircea voievod şi nu-l voi lăsa de lângă mine, ci voi stărui pentru binele lui, ca şi pentru al meu, eu însumi cu capul meu şi cu toată ţara mea, ca să-şi dobândească baştina sa, Ţara Românească, căci îi este baştină dreaptă, cum Dumnezeu ştie şi voi ştiţi.

Deci vă grăiesc vouă, în ceasul în care veţi vedea această scrisoare a domniei mele, în acel ceas să vă întoarceţi înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde aţi fost şi pe unde aţi şezut şi mai înainte, fără nici o frică sau grijă şi temere. Căci aşa să ştiţi, că nu mă gândesc să vă fac nici un rău şi nici o pagubă, ci să vă hrăniţi şi să trăiţi în pace. Aşişderea cine vrea să vină la domnia mea şi la fiul domniei mele, Mircea voievod, domnia mea şi fiul domniei mele, Mircea voievod îl vom milui şi îl vom hrăni şi-l vom cinsti (…)

*****

sursa: Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet – Un colţ de Ţară Românească. Judeţul Slam-Râmnic

Scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu din februarie 1884

Scrisoarea trimisă de către Titu Maiorescu, în care îi răspundea scrisorii scrise de Mihai Eminescu în timpul internării sale la spitalul din Viena.

Iubite domnule Eminescu,

Şi scrisoarea D-tale cătră mine şi scrisoarea de mai nainte cătră Chibici le-am cetit eu cu familia mea şi eu toţi amicii D-tale cu nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina D-tale însănătoşire. Nu te mira că-ţi vorbesc mai întăi de bucurie, deşi amândouă scrisorile sunt triste şi concepute sub un fe! de „deprimare a moralului“, cum ar zice galomanii noştri. Căci eu cred că tristeţea D-tale trecătoare şi desigur neîntemeiată, pentru noi rămâne dar bucurie curată.

Vezi, D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întai acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nici o aducere aminte a trecutului imediat. Ei, acum ai ieşit din vis, precum trebuiai să ieşi, şi ţi-ai recâştigat conştiinţa. De-aci nu poţi lua motiv pentru atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul D-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privinţa aceasta iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poimâine duminică la Viena şi va fi dar luni la 4 ore la D-ta la Ober-Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înţelegere cu dr. Obersteiner şi dupa sfatul lui, să te scoată din Institut şi să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum şi — se-nţelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi stat şi ea ca-n vis în aceste 7 luni.

Continuă citirea →