Cina la romani (ultima parte)

cina la romani

Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit:

„Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…

El împarte conducătorilor de palestră organele mistreţului, iar concubinului îi dă pulpa de turturea. Şi, în timp ce nouă ni se pun înainte vinuri acre, ligurice sau musturi fierte la fum din Massilia, el închină, din cupe de cristal, unui bufon, vin de pe vremea consulului Opimius (adică vin de peste o sută de ani). Apoi, Zoilus, stropindu-se cu parfumuri fabricate de Cosmus nu se roşeşte să ne împartă dintr-o scoică aurită pomadă cu care se dă o prostituată săracă. Noi stăm la masă şi, când ni se face semn, primim poruncă să păstrăm tăcere la sforăiturile lui“.

Crimă la cină

Cinele împăraţilor, unde, adesea, se săvârşeau adevărate crime, cum a fost aceea a otrăvirii lui Britanicus, erau şi ele expresie a moravurilor societăţii timpului. Tacit istoriseşte tragicul episod al asasinării lui Britanicus, pe care împăratul Nero îl socotea un rival primejdios.

„Era obiceiul ca fiii împăraţilor să ia masa împreună cu alţi fii de nobili, de aceeaşi vârstă, şezând sub ochii rudelor, la o masă proprie şi mai restrînsă. Acolo lua masa Britanicus. Dar fiindcă un anume sclav gusta din mâncărurile şi băuturile lui s-a găsit acest vicleşug. I se dă lui Britanicus o băutură nevătămătoare, dar prea fierbinte, gustată de sclav. Apoi, de vreme ce Britanicus o respinge din pricina fierbinţelii, i se toarnă în apa rece otravă care în aşa fel a pus stăpânire pe toate mădularele lui, încât dintr-o dată i-a lipsit şi glasul şi cunoştinţa. Cei de faţă se agită. Nepuşi în curent unii o iau la fugă, dar cei cu o inteligenţă mai pătrunzătoare rămân pe loc, înmărmuriţi şi cu privirile spre Nero. Acesta, întins pe pat cum era şi luând un aer de nevinovăţie, zice că Britanicus obişnuieşte să facă aşa din cauza epilepsiei de care este zbuciumat din fragedă copilărie, dar c-o să-i revină cu încetul vederea şi cunoştinţa. (…) După o scurtă tăcere, ospăţul şi-a reluat veselia.”

Este, în această povestire, un exemplu de răbufnire tragică a luptei surde pentru putere dintre Nero şi mama sa Agripina, care, imprudentă, într-o discuţie violentă cu fiul ei, îl ameninţase că-l va sprijini pe Britanicus să vină la tron. Cunoscându-şi bine fiul, ea îşi dădea seama că uciderea lui Britanicus constituia începutul crimelor cărora, mai târziu, le-a căzut victimă şi ea.

sursa: Magazin istoric, Anul I, Nr.8, noiembrie 1967

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: