Arhive etichetă: Nero

S-a înșelat!

neroÎmpăratul Nero, temându-se de moarte, a consultat Oracolul din Delphi, de la care a primit următorul răspuns: Așteaptă-te la ce e mai rău de la 73.

Încurajat, a crezut că va trăi până la 73 de ani. Dar a fost dat jos de pe tron și obligat să se sinucidă la 31 de ani. S-a dovedit că 73 era vârsta succesorului său, Galba!

Sabina Poppaea – „Avea totul în afară de un suflet cinstit”

Sabina Poppea

Tacitus consideră anul 58 e.n., atunci când Nero cunoscuse  pe Sabina Poppaea, ca „începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Logodna şi apoi îndemnul Poppaeei îl transformaseră pe împărat într-o fiară îndrăgostită care, pentru liniştea amorurilor sale, şi-a ucis chiar mama.

Noua metresă a împăratului avea cinci-şase ani mai mult decât Nero, care împlinea acum 20 de ani. Tatăl Poppaeei se numea Titus Ollius şi făcea parte din tagma ecvestră a Romei. Fiica sa îşi luase însă numele după al bunicului său dinspre mamă, Poppaeus Sabinus, bărbat distins, fost consul şi răsplătit cu triumful, pentru faptele sale de arme. Tatăl Sabinei n-a avut timp să se remarce în viaţa publică: la începutul carierei sale a fost ucis de către Tiberius, din pricina prieteniei lui cu Seianus. Suetonius pretinde că Ollius era quaestor în momentul condamnării la moarte.

Micuţa Sabina Poppaea a rămas de timpuriu orfană şi a fost crescută în casa bunicului. Mama sa întrecea în frumuseţe pe toate femeile din Roma, frumuseţe pe care a transmis-o şi fiicei. Faima Sabinei Poppaea s-a mărit prin averea moştenită de la bunic, prin vorba sa atrăgătoare şi prin isteţimea minţii. De aceea, Tacitus (Anale, XIII, 45) spunea despre această femeie ,,că avea totul afară de un suflet cinstit”, fiindcă „înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele — dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei”. Pe cap îşi aranja un văl, în aşa fel ca să-i acopere numai o parte a feţei, stârnind astfel curiozitatea bărbaţilor dornici a-i vedea în întregime chipul. „Nu s-a lăsat tulburată niciodată de gura lumii — scrie Tacitus (Anale, XIII, 45) — nefăcând deosebire între soţi şi amanţi; nelăsându-se subjugată de simţămintele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru ea; împărţea plăcerile acolo de unde trăgea foloase”.

Continuă citirea →

Cine a fost Iulia Agrippina? (II)

Iulia Agrippina, sotia lui Claudius, mama lui NeroNoul împărat avea 17 ani, era căsătorit, dar conducerea treburilor, deocamdată, fu păstrată în continuare de Agrippina, mereu nemulţumită de amestecul unor consilieri politici ai lui Nero. Una dintre primele crime ale domniei a fost uciderea lui Iunius Silanus, strănepot al lui Augustus, bănuit că umblă după domnie. A doua mare crimă, aranjată de Agrippina fără ştirea lui Nero, a fost uciderea lui Narcissus, libertul credincios ca un câine, setos după avere, dar şi risipitor. Jignirile de odinioară aduse Agrippinei îl aruncară în temniţă grea, unde primi porunca de a-şi ridica viaţa.

„ Şi s-ar fi mers mai departe cu crimele — scrise Tacitus (Anale, XIII, 2) — dacă nu le-ar fi ţinut piept Afranius Burrus şi Annaeus Seneca. Aceşti bărbaţi erau îndrumătorii tânărului împărat şi — lucru rar între tovarăşii pentru putere — se înţelegeau între dânşii, având pe căi diferite, însă în egală măsură, înrâurire asupra lui Nero; Burrus, prin cunoştinţele sale în ale războiului şi prin asprimea moravurilor sale, iar Seneca — prin lecţiile sale de elocinţă şi prin purtarea sa curtenitoare, dar demnă”.

Continuă citirea →

Cine a fost Iulia Agrippina? (I)

Iulia Agrippina, mama lui Nero, sotia lui Claudius

Liberţii din jurul lui Claudius ştiau prea bine, din experienţa de până atunci, că o nouă împărăteasă ce urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. În asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe candidata sa, care putea să-i asigure în viitor continuarea jocului de obţinere a unor foloase personale.

Narcissus îl sfătuia pe văduv să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina, motivând că această femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi, Britannicus şi Octavia. Callistus, dimpotrivă, propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă, fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi. Pallas susţinea însă pe amanta sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Senior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius I !), deoarece: „… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor” (Tacitus, Anale, XII, 2).

Ezitarea temporară a împăratului a fost în cele din urmă învinsă de argumentul lui Pallas şi de „vraja Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de dreptul de rudă” (Suetonius, Clandius, 25). Încă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi făcuse planul de a exercita ea direct conducerea şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin căsătorirea lui Nero cu Octavia, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat, ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii” (Tacitus, Anale, XII, 3).

Continuă citirea →

Cina la romani (ultima parte)

cina la romani

Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit:

„Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…

Continuă citirea →

Nero – sub imperiul fricii

Artist capricios şi cabotin, cu imaginaţie aprinsă şi sensibilitate stranie, Nero este, deopotrivă, şi un poltron. De altfel, aceasta este o trăsătură esenţială a caracterului său. Toată viaţa, acest stăpân al Romei a fost chinuit, măcinat de frică.

Continuă citirea →

Nero – caracterul

Laş şi frivol, anxios şi megaloman, Nero îşi dezvăluie repede dublul aspect al personalităţii. Trăind într-o permanentă duplicitate, înclinat să tărăgăneze totul, neobişnuit să privească în faţă lucrurile şi oamenii, el acţionează întotdeauna sub impulsul momentului. Autorii antici îl prezintă ca pe un infelix, un nefericit, un om slab, bântuit mereu de nenoroc.

Continuă citirea →

Nero – ucenicia minciunii

Minciuna va fi pentru viitorul Nero o modalitate de a se sustrage pedepsei, asprimii educatorilor săi şi, totodată, metoda de a smulge celor apropiaţi un dram de tandreţe. Frustrarea afectivă, refulările, agresivitatea înăbuşită, toate acestea vor accelera evoluţia lui spre duplicitate, neîncredere, viclenie. Nevoit fiind să-şi ascundă adevăratele sentimente, Nero devine făţarnic. Mai târziu, va încerca să-şi exprime adevăratele sentimente, dar mama sa îl va împiedica. Puţin câte puţin, în taină, începe atunci să o urască pe această mamă frumoasă şi trufaşă, văzând în ea o fiinţă care-l persecută şi îl lipseşte, dinadins, de dragostea de care are nevoie.

Continuă citirea →

Nero – educaţia

Tandreţea de care avea nevoie, viitorul Nero nu a găsit-o la părinţii şi la preceptorii săi. Singurele fiinţe care s-au ocupat într-adevăr de el şi i-au dovedit afecţiune au fost doicile. Ele i-au rămas credincioase până la moarte. Egloge şi Alexandra, de origine sigur orientală, sunt prea puţin cunoscute. O singură inscripţie, descoperită pe locul unde se găsea odinioară vila libertului Phaon, poartă numele Claudiei Egloge.

Continuă citirea →

Nero – copilăria

Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, s-a născut la Antium (Anzio, oraş din vechea regiune Latium), în 15 decembrie 37 e.n., sub domnia lui Gaius-Caligula, la nouă luni după moartea lui Tiberiu, survenită la 16 martie acelaşi an. Se naşte într-o familie în care climatul conjugal nu e dintre cele mai bune. Conform diferitelor izvoare şi mărturii, se pare că primele clipe de viaţă ale lui Lucius sunt însoţite de felurite semne prevestitoare.

Continuă citirea →

Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

Continuă citirea →

Persecuţiile împotriva creştinilor în secolul I

Persecuţia din partea evreilor

Primii persecutori ai creştinilor au fost evreii, la început creştinismul fiind văzut doar ca o nouă sectă iudaică. Creştinii evrei erau diferiţi de ceilalţi evrei prin faptul că erau convinşi şi mărturiseau că Mesia a venit în persoana lui Isus Hristos. De aici urmau să apară alte diferenţe etice şi teologice consistente. Evreii considerau creştinismul o erezie, şi se purtau ca atare, apostoli ca Ştefan, Pavel, Petru şi alţi pionieri creştini suferind o prigoană serioasă din partea fraţilor lor evrei.

În plan extern iudaismului confuzia între evreii creştini şi ceilalţi evrei apare în mai multe ocazii ale Noului Testament (Fapte 18,14-15). Persecuţiile venite asupra iudeilor aveau deopotrivă efecte şi asupra creştinilor. Spre exemplu, expulzarea evreilor din Roma anului 49 sub Claudiu (41-54) s-a produs din pricina lui „Crestus” [Isus Hristos], iar printre cei expulzaţi se aflau şi familia de creştini Aquila şi Priscila (Fapte 18,2). La acea vreme problema diferenţelor dintre creştini şi iudei era încă văzută de către romani drept o chestiune evreiască internă.

Caravaggio - Crucificarea Sfantului Petru

Persecuţia romană

Consideraţii generale: persecuţiile propriu zise, cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane, au fost mult mai grele, de lungă durată, şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sângeroase au început sub Nero (54-68), şi au durat până la începutul secolului al IV-lea. Prin Edictul de la Milan, din ianuarie 313, Constantin cel Mare (306-337) pune capăt persecuţiilor din Imperiul Roman. Persecuţiile n-au fost continue, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la anul 64 la 313. La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian (81-96), creştinii au fost socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian înainte, ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (religio illicita).

Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti, de asemenea, ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Până la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne sau a unor guvernatori; de la Deciu, însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un caracter general.

În secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Până la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia poporului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dintâi împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, care s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. În tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismul a fost socotit religie nepermisă. Totuşi, unii împăraţi, cum ar fi Gallienus (260-268), şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care mergea de la indiferenţă până chiar la bunăvoinţă.

Legislaţia în persecuţii:
– de la Traian pe bază de rescript imperial
– de la Decius pe bază de edict imperial
– legea celor 12 table – interzicea cultele străine şi nepermise, pedepsea magia
– un Decret al Senatului Roman din 189 d.Hr.
– lex Iulia – de majestate – privind demnitatea împăratului

Pedepsele – documentele contemporane menţionează câteva forme de pedepse, în felul următor:
1. „Honestiores deportantur” („creştinii nobili să fie deportaţi”), „humiliores capite punieretur” („să li se depună capul, să fie decapitaţi”). Pedeapsa prin decapitare era considerată de condiţie bună.
2. „Bona mors” („moarte bună, demnă”), adică decapitarea.
3. Moartea umilitoare: prin răstignire, ardere, lupte cu gladiatori sau aruncare la fiare.
4. Alte pedepse: pierderea libertăţii, pierderea drepturilor civile, confiscarea averii, munca în mine, în cariere, munca la galerie, închisoarea, vinderea femeilor în case de toleranţă, tortura însoţitoare a celorlalte, flagelarea, bătaia cu verigi, lapidarea, arderea cu fierul roşu.

Creştinii care se lepădau de credinţa creştină se numeau „lapsi” („căzuţi”, din demnitatea creştină) şi alcătuiau o categorie specifică în sânul Bisericii primare, creând mari probleme.

1. Persecuţia sub împăratul Nero (54-68)

În noaptea de 18/19 iunie a anului 64 cetatea Romei a luat foc, zece dintre cele paisprezece sectoare ale cetăţii fiind distruse. Diferitele zvonuri privitoare la autorul incendiului s-au strâns în jurul împăratului Nero, suspect de a fi încercat distrugerea cetăţii pentru ca mai apoi să o poate reface după propria sa imaginaţie. Două dintre cele patru sectoare care nu au ars erau populate în majoritate de către evrei şi creştini, motiv pentru care aceştia au devenit ţapii ispăşitori, acuzaţi de către împărat.

Istoricul roman Tacitus descrie evenimentul arestării creştinilor acelei perioade oferind informaţii preţioase mai ales asupra motivaţiilor: „un mare număr dintre ei au fost condamnaţi, deşi nu atât de mult pentru focul în sine, cât pentru ura lor faţă de umanitate”. Istoricul însuşi nu credea că vina pentru incendiu ar fi aparţinut creştinilor, însă pare a fi de acord cu acuzaţia de persoane antisociale care se atribuia membrilor bisericii.

Martirajul creştinilor a fost extrem de aspru şi crud – astfel credincioşii au fost batjocoriţi, aruncaţi la câini şi fiare sălbatice, răstigniţi sau arşi de vii. Se pare că această persecuţie s-a limitat la cetatea Romei. Este mai cunoscută pentru intensitate şi caracter decât pentru extensie. Tradiţia aminteşte pe Pavel şi Petru ca martiri ai acestor timpuri.

2. Persecuţia sub împăratul Domiţian (81-96)

Este cel dintâi împărat care s-a auto-divinizat, numindu-se „dominus ac deus”. Între domniile lui Nero şi Domiţian, creştinii au fost în general ignoraţi de către autorităţi. Se pare că Domiţian a dorit să refacă tradiţiile Romei, iar creştinii şi evreii, prin practicile lor contrare legilor romane, erau piedici în calea sa. Cerând bir evreilor (fiscus iudaicus), împăratul s-a izbit de refuzul unora dintre aceştia, motiv pentru care a început o persecuţie asupra acelor care aveau „practici iudaice”, evrei şi creştini.

Din moment ce creştinii nu se închinau unor zei vizibili ei erau consideraţi „atei” şi persecutaţi ca atare. Chiar credincioşi din casa imperială au fost executaţi, unii fiind rude cu împăratul (Flavius Clemens, Flavia Domitillia). Deşi se poate să fi avut o anumită extensie pe teritoriul imperiului, rapoartele cele mai sigure cu privire la această persecuţie vin doar de la Roma şi din Asia Mică. În Asia Mică persecuţia s-a soldat chiar cu o binecuvântare, căci în urma exilului lui Ioan a luat naştere cartea Apocalipsa. Generaţiile următoare au rememorat această perioadă ca una de încercări, fiind indicii că un mare număr de creştini au suferit martirajul. Din fericire, domnia lui Domiţian a luat sfârşit la scurt timp după începerea persecuţiei.

Sursa: Curs Istoria Bisericii Universale, Institutul Teologic Adventist, Cernica

Pe cine nu putea ucide Nero

 Nero, având tot felul de suspiciuni în legătură cu supuşii săi, îi condamnă pe foarte mulţi la moarte. Seneca îi zise:

– Pe oricât de mulţi îi vei trimite la moarte, nu-l vei putea niciodată ucide pe propriul tău succesor! 🙂

Moartea lui Nero

În ciuda prosperităţii economice şi a popularităţii sale, Nero era bine văzut de către pătura săracă a populaţiei, în vreme ce aristocraţia îi era potrivnică, speculând şi luand în derândere exchibiţiile lui Nero la circ şi în amfiteatre.

O primă conspiraţie a fost aceea pusă la cale de unul dintre favoritii împăratului, Pison. Ea a fost descoperită la timp şi autorii au fost pedepsiţi cu moartea.

Dar adversarii lui Nero nu se lasă. Vindex, guvernatorul Galiei Celte şi Galba, guvernatorul Spaniei, denunţă domnia lui Nero şi-i neagă autoritatea asupra provinciilor pe care le guvernau. Pe neaşteptate, evenimentele iau o întorsătură potrivnică. O parte din imperiu recunoaşte ca împărat pe Galba. De asemenea, Senatul Romei şi pretorienii se alătură lui Galba. Proscris, prin decret public, părăsit de toţi, Nero părăseşte pe ascuns Roma, adăpostindu-se în vila sclavului său eliberat Faon. Presimte că adversarii săi îl vor urmări fără cruţare şi că va fi pedepsit „după legile străbune”. Dezorientat, nu mai ştie de el. Întreabă pe urmăritori în ce constă acest supliciu la care urmează a fi supus. I se răspunde scurt: „în despuierea criminalului, strângerea grumazului său într-o furcă şi bătaia cu vergi până la moarte”.

Iată cum descrie Suetoniu sfârşitul său:

„Copitele cailor ce se apropie în galop răsună în ritm cadenţat pe lespezile „viei” romane. Nero se ridică, murmurând un vers de Homer.

Zgomotul bidiviilor porniti în pas iute îi loveşte auzul…”

Atunci ia hotărârea de a scăpa de acest destin dezonorant. Pune să i se sape groapa sub ochii lui, repetând de mai multe ori la rând:

” – Ce moarte pentru un artist atât de mare!”

Când cavalerii s-au apropiat, apucă două pumnale. Secretarul său Epafroditus îl ajută să-şi înfigă în gât tăişul unuia dintre ele.

Un centurion sare de pe cal şi încearcă să oprească sângele care gâlgâie din rană, acoperindu-l cu mantia sa. Nero ştia că Senatul vrea să-l prindă viu pentru a-l biciui până la moarte. Rosteşte în şoaptă: „Prea târziu”. Glasul i se frânge. Câtă amărăciune în ultimele sale cuvinte:

Aceasta este fidelitatea voastră…

„Când îşi dădu sufletul – spune Suetoniu – ochii lui bulbucaţi rămaseră ficşi şi expresia lor inspiră scârbă şi spaimă celor care-l vazură”

Avea 30 de ani şi sase luni. Domnise 13 ani şi opt luni…

Agrippina

Agrippina (15-59 d. Hr.) – imparateasa romana, a patra sotie a imparatului Claudius, pe care l-a otravit.

L-a inlaturat pe Britanicus, fiul acestuia, ca sa-i asigure tronul fiului sau, Nero, din ordinul caruia a fost, in cele din urma, asasinata.