Arhive etichetă: Magazin istoric

Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

Continuă citirea →

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste (prima parte)

ruginoasa

De Ruginoasa, acest castel construit pe la 1800 şi socotit pe atunci ca unul din cele mai frumoase din Moldova, sunt legate episoade dramatice din viaţa unor bogate şi influente familii boiereşti din veacul al XIX-lea, de viaţa lui Alexandru Ioan Cuza.

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste

Sturdzeştii, Ghiculeştii, Roznovăneştii. Trei familii boiereşti care se vor înfrunta la Ruginoasa şi unii vor da tribut de sânge lespezilor castelului.

La începutul veacului al XIX-lea, proprietari la Ruginoasa erau Sturdzeştii. Când bătrânul Săndulache s-a stins, castelul a revenit fiului său Costache, „om josnic şi arogant”, poreclit „beţivul”. Nu cruţa niciun efort pentru a parveni, abuzând de puterea, averea şi legăturile pe care le avea, profitând şi de faptul că era văr cu domnitorul Mihail Sturdza.

Din neamul Ghiculeştilor, Maria, fiica lui Dumitru Ghica-Comăneşti, apreciat pe atunci ca unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova, avea să-şi poarte şi ea paşii prin acelaşi castel de la Ruginoasa.

Continuă citirea →

Baba Novac. O figură legendară în oştile lui Mihai Viteazul

Baba Novac capitanul lui Mihai Viteazul

Despre viaţa lui Baba Novac – „unul din cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul” – avem ştiri puţine. Într-o notiţă referitoare la locul de naştere al acestuia, cronicarul transilvănean Ştefan Szamoskozy spune că Baba Novac era originar din satul Poreci, lângă Dunăre, aproape de Semendria.

La început – ne informează acelaşi Szamoskozy – a fost ostaş de rând şi se aflase în închisoarea turcească, unde „i-au scos toţi dinţii, încât nu mai avea niciun dinte în gură”. După venirea lui în Ţara Românească, Mihai Viteazul l-a numit căpitan peste haiduci, care formau un corp însemnat în oastea acestui mare voievod (la un moment dat circa 8ooo de asemenea ostaşi). Haiducii erau recrutaţi dintre oamenii liberi din diferite părţi.

„Unul din cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul”

Baba Novac a intrat în slujba lui Mihai Viteazul în anul 1595, probabil după lupta de la Călugăreni. Prima sa misiune, care l-a ridicat în rândul celor mai apreciaţi oameni ai lui Mihai, a fost incursiunea din primăvara anului 1595. În fruntea a 700 haiduci, trecând Dunărea, a înaintat până la munţii Balcani, ca să aştepte oastea otomană condusă de Hasan paşa, care trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste, punându-l pe fugă pe Hasan şi luând căruţele şi caii, armele şi toată comoara ce avea.

Continuă citirea →

Cum a obţinut piratul Barbarossa o soţie cu 60 de ani mai tânără

barbarossa pirat

Era în dimineaţa zilei de 8 august 1534. Abia se iviseră zorile, când nouă galere, la pupele cărora nu flutura niciun pavilion, ancorară în micul port Sperlanga, de pe coasta de sud-vest a Italiei. Pescarii care se pregăteau să plece în larg văzură cum, de pe bordul galerelor, coborau câteva bărci, pline cu războinici înarmaţi cu archebuze. Purtau turbane de un alb imaculat şi la brâul fiecăruia dintre ei atârna câte un lung iatagan. Peste câteva clipe, un strigăt de alarmă deştepta pe toţi locuitorii aşezării:

– Piraţii! Au venit piraţii!

Un dar pentru Suleiman Magnificul

Aşa începu una dintre nenumăratele agresiuni piratereşti efectuate în cursul secolului al XVI-lea împotriva ţărmurilor italiene, franceze şi spaniole ale Mării Mediterane. Cine erau aceşti atacatori? Un amestec de aventurieri de cele mai diverse naţionalităţi: turci din insulele Mării Egee şi de pe litoralul Asiei Mici; arabi izgoniţi din Spania de către regii catolici şi stabiliţi pe coastele Africii de Nord, care aparţin astăzi Libiei, Tunisiei şi Algeriei; europeni proveniţi din toate statele mai mari sau mai mici existente pe atunci – napolitani şi veneţieni, andaluzi şi olandezi, englezi şi francezi etc.

Continuă citirea →

În budoarul unei femei romane (ultima parte)

femei romane

Laelia n-ar putea fi considerată nici mai crudă, nici mai perversă decât alte aristocrate romane din vremea ei. Ceea ce se petrecea în budoarul Laeliei avea loc, zi de zi, în mai toate casele celor bogaţi.

Aici, în budoar, în penumbra draperiilor catifelate, se petreceau lucruri pe care uneori chiar autorii antici, atât de slobozi în exprimare, s-au jenat să le aştearnă pe hârtie. În budoar îşi primeau matroanele aristocrate prietenele de încredere, cărora le destăinuiau aventurile amoroase; în budoar se urzeau intrigi şi se consumau infidelităti; şi tot în budoar se punea câteodată la cale debarasarea de soţii bogaţi deveniti indezirabili soţiilor, dornice să rămână mai grabnic văduve… Văduviile se obţineau repede dacă se recurgea la serviciile bine retribuite ale unor otrăvitoare de profesie, pentru care budoarele n-aveau taine.

Continuă citirea →

În budoarul unei femei romane (prima parte)

femeie romana

” – Înalţă o cruce pentru sclav!

– Dar ce crimă a săvârşit sclavul? De ce merită să fie răstignit? Cine este martor? Cine l-a denunţat? Ascultă, femeie! Nici o şovăială nu-i prea lungă când e vorba de viaţa unui om!

– Nebunule, sclavul este om? Să zicem că n-a făcut nimic. Aşa vreau şi aşa poruncesc! Voinţa mea să fie drept explicaţie!“

Sub pana iscusită a lui Iuvenal – care a consemnat-o în Satirele sale – discuţia de mai sus trezeşte un amestec contradictoriu de simţăminte, prin notele ei tragice, stranii şi groteşti. Vinovat sau nu – un sclav urmează să fie crucificat. Sentinţa de condamnare la moarte a fost pronunţată nu de bărbat, „stăpânul casei“, ci de buzele gingaşe ale soţiei.

Continuă citirea →

Cina la romani (ultima parte)

cina la romani

Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit:

„Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…

Continuă citirea →

Cina la romani (prima parte)

cina romana - convivium

În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate. Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă, membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile importante şi neimportante, aşa cum sunt convobirile într-o familie. Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau invitati şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ).

Conviviumul descris de Cicero

Se înţelege cât de mult se însufleţeau discuţiile în acest caz şi ce atmosferă se crea, mai ales dacă la ospăţ luau parte oameni agreabili, între care se puteau angaja discuţii interesante. Atât de plăcute erau momentele petrecute la astfel de ospeţe, încât Cicero, în plină dictatură a lui Caesar, când suferea amarnic că republica sucombase, scrie lui Paetus, unul dintre prietenii săi, dându-i sfaturi să-şi ducă viaţa în comunitate cu oamenii de treabă, plăcuţi şi care ţin la el, pentru că nimic nu poate să procure mai temeinic fericirea decît o astfel de viaţă. Pentru Cicero, fericirea, în acele momente, n-o aducea plăcerea, ci „comunitatea vieţii şi a traiului şi destinderea gândurilor, care se produce mai ales într-o convorbire prietenească, atât de dulce la ospeţe, aşa cum le-au numit cu mai multă înţelepciune străbunii noştri decât grecii. Grecii le numeau symposia sau syndeipna, adică „reuniuni pentru a bea împreună“ sau „reuniuni pemru a cina împreună”, pe când noi le numim „convieţuiri“, pentru că mai ales atunci se trăieşte în comunitate.

Este interesant să urmărim ce se petrecea între zidurile diferitelor case romane la vremea cinei, când oamenii se strângeau în jurul unei mese. Trebuie spus că acest moment al zilei se diferenţia după categoria socială, după avere şi, mai ales, după gradul de civilizaţie. În funcţie de toate acestea – buna dispoziţie sau scrâşnetul din dinti erau extremele.

Continuă citirea →

Noaptea cuţitelor lungi

noaptea cutitelor lungi

La 1 ianuarie 1934, Hitler îi trimitea lui Ernst Rohm, căpetenia formaţiilor S.A. [batalioane de asalt naziste], o lungă scrisoare care se termina cu următoarele declaraţii patetice de recunoştinţă, afecţiune şi amiciţie:

La capătul primului an al marii prefaceri naţional-socialiste, mă simt dator să-ţi mulţumesc, dragul meu Ernst, pentru nepreţuitele servicii pe care le-ai adus mişcării şi să te asigur că sunt recunoscător destinului pentru că mi-a îngăduit să am oameni ca tine printre prietenii şi colaboratorii mei.

Cu sinceră prietenie şi întreaga mea recunoştinţă.

Exact şase luni mai târziu, la 1 iulie, Rohm era împuşcat, din ordinul lui Hitler, într-o celulă a închisorii Stadelheim din München. Era cel mai de seamă episod dintr-o sângeroasă răfuială care a rămas cunoscută în istoria celui de-al III-lea Reich sub numele de noaptea cuţitelor lungi.

Continuă citirea →

Petru Cercel. Un prinţ valah pe drumurile Europei

Petru Cercel

Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.

Continuă citirea →