Arhive etichetă: Voltaire

Voltaire la Bastilia!

Voltaire la inchisoarea BastiliaȘtiați că scriitorul și filosoful Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet (1694-1778), a fost închis la Bastilia timp de aproape un an?

Spiritul sarcastic al lui Voltaire i-a făcut probleme cu autoritățile pentru prima dată în luna mai 1716, când a fost exilat pentru scurt timp din Paris deoarece a compus poeme satirice la adresa familiei regentului francez. Tânărul scriitor nu era foarte diplomat, spunea întotdeauna ce gândea și, un an mai târziu, a fost arestat și închis la Bastilia din cauză că a scris un vers prin care se insinua că regentul avea o relație incestuoasă cu fiica sa. Voltaire s-a lăudat că celula sa i-a oferit timp și liniște pentru a se gândi și a petrecut 11 luni după gratii.

Continuă citirea →

Iubita lui Voltaire

emilie de chateletO rivală o descria astfel: „Mare şi uscăţivă, fără fund, fără coapse, pieptul îngust”. E vorba totuşi de cea mai curtată femeie din secolul XVIII francez, iubita lui Voltaire, una din acele „femmes savantes” de care îşi bătuse joc în secolul precedent Molière, dar care îl contrazicea pe dramaturg, fiindcă era cu adevărat instruită în matematică şi în fizică, ba chiar şi în filozofie, de la care Voltaire recunoaşte a fi învăţat o mulţime de lucruri şi împreună cu care a scris numeroase pagini. De altfel, manuscrisele ei sunt în curs de cercetare şi publicare după trei sute de ani.

Pe numele ei, Emilie de Châtelet (1706-1749), era în corespondenţă cu savanţi celebri ai vremii. Pe Voltaire l-a găzduit timp de 14 ani, cât i-a fost amantă fidelă, sub ochii unui soţ îngăduitor, până când nestatornicul filosof s-a îndrăgostit de o nepoată a ei. Căzând ea însăşi în braţele unui marchiz, a născut un copil, asistată tandru de soţ şi de amant. La moarte, tânără încă fiind, cei trei şi-au unit lacrimile într-o bărbătească solidaritate, plină de regret şi de admiraţie, care nu lăsa loc pentru gelozie.

Continuă citirea →

Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat

Voltaire

Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer (fr. „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat“) – Este un vers de Voltaire.

„Sunt rareori mulţumit de versurile mele – scria el la 10 septembrie 1770 poetului şi dramaturgului parizian J. Saurin – dar mărturisesc că pentru acest vers încerc o tandreţe de părinte“.

Versul face parte din Epistola către autorul cărţii „Cei trei impostori“, carte apărută în 1768, al cărei autor era anonim. Voltaire i-a răspuns la 1769, susţinând că religia este un „frâu împotriva sceleraţilor“ şi că „dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui (de aceea) inventat“.

Continuă citirea →

Greşeala

filozof

Într-o discuţie, Voltaire avu un cuvânt de laudă pentru un alt filosof. Cel cu care vorbea îi atrase atenţia că filosoful acela vorbea de fiecare dată despre Voltaire ca despre un oarecare.

Nu e exclus să greşim amândoi, veni răspunsul. 🙂

Care a fost pseudonimul literar al lui François-Marie Arouet?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost pseudonimul literar al lui François Marie Arouet?

Răspuns: Voltaire

Cat de bolnav era Voltaire?

Precaritatea sănătăţii lui Voltaire, iată un laimotiv al acestei vieţi, petrecută de altfel într-un ritm infernal, într-o cheltuire adesea frenetică de energie fizică şi nervoasă, luminată feeric, necontenit, de focurile bengale uluitoare ale unui spirit efervescent şi scânteietor.

Voltaire invoca frecvent deplorabila lui stare fizică, reală sau imaginară, pe care a ştiut întotdeauna să o folosească şi drept pretext diplomatic, ca rezolvare ingenioasă a unor situaţii fără ieşire. Cum remarca maliţios Orieux, ai jura că Voltaire este într-o continuă agonie – „ o agonie care a început încă din ziua naşterii lui şi de care putem spune că nu trecu neobservată timp de 84 de ani!”

Marea pasiune a lui Voltaire

Voltaire a cunoscut-o pe viitoarea doamnă du Chatelet prin 1716, când ea avea 10 ani;  în acel an el îl frecventa deja pe baronul de Breteuil la castelul său din Preiulli. Mica Emilie, care studia, sub supravegherea tatălui său, latina, italiana, engleza şi cuteza la 15 ani să realizeze o traducere completă din Vergiliu, a fost cu certitudine fiica spirituală a lui Voltaire. De multe ori Voltaire a spus mai târziu, vorbind despre ea: „Am văzut-o născându-se”.

Emilie de Breteuil s-a căsătorit la o vârstă fragedă cu marchizul de Chatelet, gentilom autentic, imbecil incontestabil; bogat prin naştere, el deţinea mari proprietăţi în Champagne şi Normandie, dar starea lui materială devenise precară ca urmare a relei lor administrări. Ea a avut, poate cu marchizul, doi copii, un fiu şi o fiică.

Doamna du Chatelet a trăit, încă din prima tinereţe, două scurte aventuri galante cu domnul de Guebriand şi cu ducele de Richeliu. Să ne convingă aceste două episoade sentimentale că doamna du Chatelet era mai puţin urâtă decât s-a afirmat? Oricare ar fi adevărul, la vârsta de 25 de ani, doamna du Chatelet era, după mărturia, puţin suspectă, a prietenelor ei, doamna de Staal şi doamna du Deffand, o femeie înaltă şi uscată, cu pieptul plat, cu picioarele enorme şi mâini uriaşe, pielea ca o răzătoare, o faţă slabă, un ten cărămiziu, dinţi rari şi stricaţi şi o talie demnă de garda elveţiană. Veninoasa doamnă du Deffand vorbea şi de gustul marchizei pentru giuvaieuri şi tot felul de fleacuri cu care se împopoţonează. Marchiza apare în public încărcată de diamante ca un pom de Crăciun, fardată strident, acoperită de panglicuţe; ceea ce o face pe devotata ei prietenă să o compare cu măgarul unei procesiuni pontificale, încărcat cu relicve.

Da, dar ea stăpânea latina, italiana, engleza, ştiinţele din vremea aceea şi, când nu era absorbită de studii şi meditaţii, putea susţine conversaţia cea mai spirituală din lume. Incontestabil, doamna du Chatelet depăşea, prin preocupările sale intelectuale, pe celelalte femei celebre ale epocii, ceea ce explică, într-o anumită măsură, ironiile muşcătoare la adresa ei.

Voltaire a reînnodat legăturile cu ea în 1729, dar abia în 1733 legătura lor a cunoscut farmecul intimităţii depline. Voltaire s-a simţit măgulit să cucerească o marchiză autentică şi la fel de măgulit de faptul că ea ieşise în societate însoţită de oameni de vază ca ducele de Richeliu. În plus, înaintea marchizei, nici o femeie nu-i oferise motive de încântare a spiritului. Voltaire a fost cucerit de farmecul, nou pentru el, pe care îl răspândea o femeie a cărei inteligenţă era pe măsura lui.

Marchiza a trăit şi ea o revelaţie identică, poate chiar mai intensă decât Voltaire.  Căci el era un om al zilei fiindcă petrecuse trei ani în Anglia şi încă în calitate de exilat şi de persecutat. Inima, spiritul şi vanitatea marchizei au fost deopotrivă cucerite, fără a mai socoti că din toate punctele de vedere ea nu avea decât de câştigat dintr-o legătură cu Voltaire. Cu o cruzime de care numai o prietenă intimă e în stare, doamna du Deffand constată şi descrie prea bine câteva dintre aceste motive: „Datorită lui, ea a devenit obiect al atenţiei publice şi subiect al conversaţiilor particulare; datorită lui, ea va trăi secole de-a rândul şi, aşteptând asta, ea îi datorează şi ceea ce o face să trăiască în secolul de faţă.”

Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Chatelet şi Voltaire? Între ei prietenia a ocupat un loc mult mai important decât dragostea propriu-zisă. A fost în primul rând o legătură intelectuală. Când a început legătura lor, marchiza, e adevărat, n-avea decât 27 de ani; dar ea avea experienţa vieţii, trăise două aventuri, ca să nu mai vorbim de soţul legal; aşa că, cel puţin, curiozitatea ei faţă de aventurile galante putea să se fi potolit deja. În cel priveşte pe Voltaire, el avea aproape 39 de ani şi nu se dovedise niciodată foarte înzestrat pentru bătăliile amoroase. Se poate spune deci că uniunea dintre Voltaire şi doamna du Chatelet a fost o legătură mai ales intelectuală timp de câţiva ani şi exclusiv intelectuală mai apoi.

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.

La moartea doamnei du Chatelet, Voltaire avea 55 de ani. De atunci nu a mai existat nici o femeie în viaţa lui!

Voltaire indragostit

La 18 ani, Voltaire se afla la Haga, unde tatăl său îl trimisese ca ataşat de ambasadă pe lângă marchizul de Chateauneuf, însărcinat cu afaceri al Franţei în Ţările de Jos.

Care era starea lui de spirit? Cam plictisit, regretând Parisul şi gata de a face o prostie, sau chiar mai multe. Fireşte, el căuta tovărăşia francezilor exilaţi, ca şi el, în Olanda. O întâlni pe doamna de Dunoyer, o femeie iubitoare de litere şi de intrigi, despărţită de soţul ei, o aventurieră  în puterea cuvântului. Aceasta avea o fiică de 16 sau 17 ani, foarte dezgheţată, care îi păru lui Voltaire că poate fi o distracţie agreabilă. Cei doi s-au văzut des şi s-au îndrăgostit unul de altul. Nu se ştie dacă Olympe Dunoyer a fost amanta tânărului Voltaire. După unele detalii şi după ardoarea cu care Voltaire s-a ataşat de ea, s-ar putea crede că nu a fost.

Doamna Dunoyer se expatriase pe motiv de persecuţie religioasă, fiind protestantă, şi venise în Olanda pentru a-şi regăsi libertatea de conştiinţă – printre alte libertăţi (în primul rând aceea a moravurilor :). Ea răpise pe cele două fermecătoare fiice ale tatălui lor care rămăsese în Franţa. Era o femeie urâtă, dar versată în toate tertipurile vieţii, trăia din aptitudinile ei pentru galanterii şi se hrănea din calomnii. Îşi exersa apetitul pentru scris, concepând cuplete defăimătoare la adresa Curţii franceze, a bisericii şi a magistraţilor.

Fata cea mică a doamnei Dunoyer, Olympe, căreia i se spunea de către cei apropiaţi Pimpette, nu era prea frumoasă, dar era graţioasă şi nurlie; era înzestrată cu minte ageră, dar cam zăpăcită. Acestei domnişoare, Voltaire i-a scris de mai multe ori, mărturisindu-şi dragostea. Scrisorile lui Voltaire către Olympe au fost păstrate începând chiar în momentul în care familiile încearcă să-i despartă; cei doi sunt împiedicaţi să se vadă şi Voltaire este chemat cu insistenţă în Franţa. Aflând de legătură, doamna Dunoyer a protestat vehement, poate cu intenţia de şantaj, poate pur şi simplu ca mamă care nu voia să-şi vadă fata compromisă de un tânăr uşuratic care urmărea să o seducă şi să o smulgă de la lângă ea.

Scrisorile arată un Voltaire îndrăgostit şi sentimental, care mai mult ca sigur este sincer în ce scrie:

Da, scumpa mea Pimpette, te voi iubi veşnic; şi iubiţii mai puţin fideli vorbesc la fel, dar dragostea lor nu se sprijină câtuşi de puţin, ca a mea, pe o stimă desăvârşită; iubesc virtutea ta în aceeaşi măsură ca persoana ta şi nu rog cerul decât să fiu în preajma ta. Sentimentele mele mă fac să contez pe ale tale…”

Plecarea lui Voltaire la Paris avea însă să dăuneze grav acestei relaţii. În timp ce Voltaire suporta corvoada studiilor de drept la Paris, la Haga Pimpette cunoaşte, graţie mamei sale, pe Guyot de Merville, un francez foarte arătos, şi îi dedică acestuia întreaga afecţiune.  Scrisorile lui Voltaire sunt tot mai neglijate. Olympe se încăpăţâna să nu-i mai răspundă, iar el nu a mai insistat.

Finalul   Voltaire pare să o fi iubit foarte intens pe Olympe Dunoyer. Aceasta pare să-l fi iubit pe Voltaire cât timp a fost la Haga şi, din momentul în care el s-a întors în Franţa, s-a îndepărtat cu totul de el. După aceea, Olympe s-a măritat în mod onorabil, a trăit şi a murit în anonimat.

Despre hotărârea tânărului Voltaire

La 16 ani, tânărul Francois Marie Arouet îşi alesese drumul: „Vreau să fiu om de litere”. Familia Arouet a fost îngrozită: decizia era nu numai absurdă ci şi dezonorantă. Tatăl i-a replicat: „Asta e ocupaţia unui om care vrea să fie inutil în societate, să fie o povară pentru părinţi şi să moară de foame”. El s-a arătat gata să-i cumpere un serviciu în Parlament sau o funcţie în magistratură ca să înăbuşe înclinaţiile neobişnuite ale fiului său. Fiul refuza orice demnitate care „se cumpără”: „Voi şti să-mi fac una care să nu coste nimic”. Iată un orgoliu foarte modern, de self-made-man!

Francois Arouet va crea primul om de litere existând socialmente independent, având puterea, demnitatea şi drepturile sale, drepturi negate fără încetare de societate şi necontenit apărate de el cu înverşunare. Acest om nou se va numi Voltaire.

Voltaire si regele

Regele Ludovic al XV-lea tocmai s-a ridicat de la masă. Se uită spre Voltaire (Francois Marie Arouet), şi-i zice:

Francois, spune-mi ceva să mă distrezi!

– Sire, îmi pare rău, astăzi sunt prost dispus!

– Ei, drăcie, pe mine m-ai auzit vreodată că sunt prost dispus pentru a conduce Franţa? întreabă regele.

Din păcate, nu!, vine răspunsul. 🙂

Voltaire ii raspunde unui obraznic

Un domn i s-a adresat în scris lui Voltaire cu obrăznicie şi în termeni lipsiţi de elementar respect.

Voltaire îi răspunde:

„Mă aflu în cea mai mică încăpere a casei. Scrisoarea dvs. e în faţa mea. Curând va fi în spatele meu”! 🙂

Cartea de vizită

Voltaire şi amicul său Alexis Piron au fost consideraţi cei mai spirituali oameni ai secolului al XVIII-lea. Oriunde se întâlneau, ei găseau cuvinte de spirit pentru alţii, dar nu se cruţau nici unul pe celălalt.

Odată, mergând să-şi vadă prietenul şi negăsindu-l acasă, Voltaire i-a desenat pe uşă un porc. După câteva zile, când s-au întâlnit, Voltaire i-a zis:

– Ştii că am fost pe la tine acum câteva zile?

– Da, mi-am dat seama. Ţi-am văzut cartea de vizită!

Dumnezeu şi Voltaire

Voltaire a fost întrebat în ce relaţii se află cu Dumnezeu.

Filozoful şi-a formulat răspunsul astfel:

– Ne salutăm, dar nu stăm de vorbă! 🙂

Voltaire şi sluga

Voltaire avea o slugă foarte leneşă.

Într-o zi, Voltaire trebuia să meargă undeva şi în vremurile acelea străzile erau pline de noroi şi trebuia ca cizmele să fie curăţate după fiecare ieşire. Sluga fusese anunţată că stăpânul trebuia să plece, însă acesta de lene nu-i curăţa cizmele spunându-i:

Pentru ce să vi le mai curăţ dacă peste doua ore vor fi tot atât de murdare?

Voltaire se încălţă cu ele, aşa murdare cum erau, plecă şi nu zise nimic, „uitând” să-i lase cheia de la cămara cu mâncare. Sluga observă aceasta şi fugi după stăpân:

Stăpâne, aţi uitat să-mi lăsaţi cheia de la cămară, eu ce mănânc dacă nu-mi lăsaţi cheia?

Dragul meu, pentru ce să mai mănânci dacă peste două ore vei fi la fel de flămând? – îi răspunse Voltaire.

Voltaire si magarul

voltaire

Voltaire, marele scriitor şi filozof francez, pleca într-o călătorie de plăcere cu diligenţa, însoţit de câţiva admiratori.

Gata corabia lui Noe? a întrebat un glumeţ, înainte de a se urca în trăsură.

Încă nu, a răspuns Voltaire. Mai lipseşte un măgar! 🙂