Primul război mondial

Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi AustroUngaria (li se zicea „Puterile Centrale„), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România. În vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială” (Entente cordiale). Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanie) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte”. Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905 fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii” nu erau încă uniţi.

Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand.

Gavrillo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand

De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume n-au acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa — şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.

Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.

Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-1878, când ruşii, pasămite aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană.

Regele Carol I al României

A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană — organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare — şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914.

Lui Carol I îi succedă un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta — Carmen Sylva, după numele ei de poetă — n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut.

Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Maria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri