Arhive etichetă: reforme

Unirea Principatelor Române şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor Romane

Perioada 1849-1859

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, unirea Principatelor a devenit principalul obiectiv naţional promovat de mişcarea unionistă.

Conferinţa de pace de la Paris (1856) Tratatul de pace semnat de marile puteri la Paris, în urma Războiului Crimeei şi a înfrângerii Rusiei, stabilea pentru Principate:

  • înlăturarea protectoratului Rusiei şi înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a marilor puteri europene;
  • revenirea în componenţa Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei;
  • organizarea unei Adunări ad-hoc (Divan ad-hoc) în fiecare Principat, care să exprime părerea populaţiei în problema unirii.

Continuă citirea →

Unirea şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza

Unirea şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Contextul internaţional în care se realizează unirea celor două principate

Congresul de Pace de la Paris (1856), datorită înfrângerii Rusiei:

  • pune capăt statutului ei de putere protectoare asupra Principatelor;
  • Ţările Române dobândesc un nou statut juridic internaţional, rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar intră, în acelaşi timp, sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri;
  • se hotărăşte libertatea de navigaţie pe Dunăre;
  • Moldova primeşte cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad;
  • se hotărăşte consultarea populaţiei din Principate prin adunări ad-hoc cu privire la problema unităţii statale.

Continuă citirea →

Politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, atesta uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guverne şi a două adunări legiuitoare, obiectivele principale ale domnitorului erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească.

Continuă citirea →

Glasnost şi perestroika

Mihail Gorbaciov a preluat puterea în U.R.S.S. în martie 1985, la scurtă vreme după moartea lui Konstantin Cernenko. Meritul recunoscut al lui Gorbaciov a fost acela de a fi instituit o serie de reforme politice cunoscute sub numele de glasnost. Aceste reforme includeau democratizarea, relaxarea cenzurii și a represiunii politice, paralel cu reducerea puterilor KGB-ului. Reformele au fost gândite în aşa fel încât să doboare rezistența elementelor conservatoare din Partidul Comunist la inițiativele economice propuse de Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, au intervenit şi o serie de modificări în funcţionarea Partidului Comunist, astfel că introducerea unor alegeri competitive pentru posturile de conducere din interiorul partidului au reprezentat noutăţi tulburătoare pentru vechii lideri.

Continuă citirea →

Făurirea statului român modern

Contextul internaţional şi intern. Contextul internaţional premergător anului 1859 ne aduce în centrul atenţiei un nou conflict între Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, conflict cunoscut sub numele de Războiul Crimeei şi desfăşurat între anii 1853-1856. În perioada războiului, Principatele Române au fost ocupate de trupele ruseşti şi austriece; domnitorii s-au refugiat în Imperiul Habsburgic. După cei trei ani de război, în care au intervenit Marile Puteri, ale căror interese gravitau în jurul Balcanilor (Austria, Franţa, Anglia), Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului la 30 martie 1856.

În plan intern, după revoluţia de la 1848-1849 din Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), Convenţia de la Balta-Liman (1849) restabilea Regulamentele Organice şi confirma dominaţia imperiilor Otoman şi Tarist. Cele două puteri- suzerană şi protectoare – controlau activitatea domnitorilor, consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale. Cu toate acestea, domnitorii Barbu Ştirbei – în Ţara Românească, şi Grigore Alexandni Ghica – în Moldova, au încurajat dezvoltarea economiei şi a învăţământului, iar cel din urmă menţionat a îngăduit revoluţionarilor exilaţi să revină în ţară şi chiar, pe unii dintre ei, i-a numit miniştri (Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu).

Congresul de pace de la Paris (1856). La Congresul de pace de la Paris, preşedintele acestuia, contele Walewski, ministru de externe al Franţei, a propus unirea Principatelor Române sub conducerea unui principe străin. Propunerea era menită să oprească expansiunea rusească în Peninsula Balcanică.

Tratatul de pace înscria următoarele prevederi:
– puterea suzerană ramâne Imperiului Otoman;
– protectoratul singular al Rusiei ţariste este înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri (Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman);
– judeţele din sudul Basarabiei, Bolgrad, Cahul şi Ismail, erau retrocedate spaţiului românesc;
– revizuirea Regulamentelor Organice;
– dreptul la armata naţională;
– libertatea de navigaţie, comerţ şi culte;
– convocarea în Principate a câte unei adunări consultative şi reprezentative, numite adunări ad-hoc (cu rol de a consulta românii în problema unirii).

Hotărârile adoptate la Paris au avut drept efect dezvoltarea unei practici politice: mişcarea unionistă formată din elita paşoptistă şi boierimea liberală (la Iaşi, era organizată în jurul lui Mihail Kogălniceanu; la Bucureşti, în jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu).

Rezoluţiile adunărilor ad-hoc (Bucureşti, Iaşi, 1857) au prevăzut:
– unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
– prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
– respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor;
– neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului;
– Adunare legislativă şi guvem constituţional reprezentative, sub garanţia Marilor Puteri;

Rezoluţiile au reliefat dorinţa de unire a românilor şi opţiunea lor pentru un regim politic democratic, precum şi instaurarea unei monarhii străine cu scopul de a oferi sprijin extern.

Situaţia Principatelor Române prin „Convenţia” din cadrul Conferinţei de la Paris (1858)

Statutul intern şi internaţional privind Principatele Române a fost stabilit prin „Convenţia” de la Paris, care prevedea următoarele:
– unirea sub forma unei uniuni: „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”;
– suzeranitatea Imperiului Otoman;
-protectoratul colectiv al Marilor Puteri;
– principiul separării puterilor în stat;
– puterea executivă deţinută de doi domni (aleşi pe viaţă, prin vot censitar) şi două guverne;
-puterea legislativă deţinută de domnitori, Adunări legislative separate şi Comisia Centrală cu sediul la Focşani (elabora legile comune Principatelor);
– puterea judecătorească exerciată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani;
– articolul 46 stabilea: egalitatea între munteni şi moldoveni în faţa legilor şi la plata impozitelor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptul de a deţine proprietate în reciprocitate (muntenii în Moldova şi invers), egalitate la promovarea în funcţii şi stabilirea unor noi raporturi între proprietari şi ţărani.

Realizarea Unirii. Misiunea de a organiza alegerile pentru adunările elective (aveau rolul de a-l alege pe domn) a revenit caimacamilor (câte trei numiţi pentru fiecare dintre Principate).

În Moldova, „partida naţională”, care era puternică în adunarea electivă, propune candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. În 5/17 ianuarie l859, acesta este ales domn al Moldovei cu unanimitate de voturi. În Ţara Românească, adunarea electiva era dominată de conservatori, care se opuneau unirii.

Singura soluţie pentru realizarea unirii era alegerea lui Al. I. Cuza şi în Ţara Românească (este speculată omisiunea din „Convenţia“ de la Paris referitoare la faptul ca aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate).

La 24 ianuarie 1859 Al. I. Cuza este ales domn şi în Ţara Românească. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a însemnat realizarea primului pas în formarea statului român modern.

Domnia lui Al. I.  Cuza (1859-1866). Măsuri de consolidare a Unirii

Dubla alegere a domnitorului Al.I. Cuza, la 5 ianuarie în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească, atestă uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guveme şi a două adunari legislative, obiectivele principale ale domnitonilui erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de refonne care sa modernizeze societatea românească.

Marile Puteri, cu toate obiecţiile Imperiilor Habsburgic şi Otoman, au acceptat dubla alegere în perioada martie – august 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris.

În plan intern, au fost unificate serviciile de vamă şi serviciile telegrafului, au fost promovate elemente ale burgheziei în aparatul de stat, au fost numiţi funcţionari munteni în Moldova şi invers, a fost creată amtata unică cu sediul la Floreşti (lângă Ploieşti) şi s-a înfiinţat primul minister – Ministerul de Război. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, iar stema reunea simbolurile celor două spaţii geografice.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emita un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia” către ţară adresată de domnitor facea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este intemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de Barbu Catargiu.

Instabilitatea guvemamentală, în special în perioada 1859-1862, a fost determinată de lipsa exerciţiului politic de tip democratic, de contradicţiile existente în conţinutul „Convenţiei“ şi de fragilitatea clasei politice româneşti.

Instalarea guvernului Mihail Kogălniceanu. Considerat cel mai important pentru activitatea sa reformatoare, guvemul condus de Kogălniceanu a fost instalat în 11 octombrie 1863.

În noiembrie 1863, la deschiderea lucrărilor Adunării legislative, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reformele şi agrară, organizarea armatei, reforma instituţiilor publice, secularizarea averilor mănăstireşti.

La 25 decembrie 1863 a fost votată legea de secularizare a averilor care reprezentau 25% din pământul arabil. Este vorba de averile mănăstirilor închinate, deci aflate sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Conform legii, aceste bunuri treceau în proprietatea statului, veniturile aparţinând bugetului.

Perioada decembrie 1863 – mai 1864 se caracterizează printr-o activitate legislativă bogată: sunt adoptate legi dupa modelul francez: Codul civil (garanta libertatea persoanei şi egalitatea în faţa legilor), Codul penal, legea organizării judecătoreşti.

Lovitura de stat (2 mai 1864). Măsura reformatoare care va stârni disputa dintre guvern şi Adunarea legislativă (Camera) este legea rurală. Proiectul prezentat de Mihail Kogălniceanu este respins de adunarea dominată de conservatori, guvernul primind vot de neîncredere; consecinţa a fost obligaţia acestuia de a se dizolva. Domnitorul a preferat să menţină guvernul şi, prin lovitura de stat din 2 mai 1864, a dizolvat forul legislativ.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat:
– dizolvarea adunării legislative;
– menţinerea guvernului;
– elaborarea unei noi legi fundamentale de organizare a statului, sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris;
– o nouă lege electorală.

Principalele reforme şi importanţa lor. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris aprobat prin plebiscit (acţiune de consultare a opiniei publice care se pronunţa prin „da” sau „nu” asupra unei hotărâri majore) prevedea:

– sporirea considerabilă a prerogativelor domnului: are şi iniţiativa legislativă, numeşte un sfert din membrii Senatului (numit „Corp Ponderator”) şi preşedintele Adunării.

– legile erau elaborate de Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, iar dreptul de a primi petiţii revenea numai Senatului.

Prin legea electorală, creştea considerabil numărul alegătorilor, care se împărţeau în două categorii: alegătorii primari (votau prin delegaţi 1 la 100 şi erau plătitori de impozit – 48 de lei/sate şi 80-100 lei/oraşe) şi alegătorii direcţi (plătitori de impozit – 4 galbeni/pensionari şi intelectuali).

La 14 august 1864, Al.I. Cuza a promulgat legea rurală, pe care a însoţit-o şi de o „Proclamaţie“, care arăta că ţăranii au de acum propria lor moşie, au o patrie de iubit şi de apărat. Legea elibera ţăranii din dependenţă, îi împroprietărea cu loturile de pământ avute în posesie (folosinţă), în funcţie de puterea economică (numărul de vite), se desfiinţau claca, dijma, carele de lemne şi alte obligaţii datorate proprietarilor fie în natură, fie în bani. Ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar pământul nu putea fi ipotecat sau înstrăinat timp de 30 de ani. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe loturile de casă şi grădinărit.

Caracterul moderat al legii, limitele acesteia au fost:
– întinderea mică a lotului cu care au fost împroprietăriţi ţăranii;
– un număr mare de ţărani au rămas neîmproprietăriţi;
– nu exista un regulament de aplicare a legii;
– măsurătorile s-au făcut cu multă greutate şi s-au săvârşit abuzuri.

Prin legea instrucţiunii publice, de la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, prima lege modernă a învăţământului public şi privat, elementar şi superior, se instituiau principalele libertăţi, obligativităţi şi gratuităţi, egalitatea între sexe şi laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste; şcolile de agricultură, arte, meserii şi comerţ, de pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în sistemul de învăţământ tehnic şi profesional. Învăţământul superior a cunoscut o dezvoltare deosebită prin înfiinţarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Sistemul de învăţământ era pus sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Reformele adoptate în timpul domniei lui Al.I. Cuza au favorizat procesul de modernizare a societăţii româneşti în spiritul programului paşoptist.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Domnia lui Cuza

Deşi nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza sa dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate şi de o cinste rare, în scurta sa domnie de şapte ani a adus în România mari reforme.

Întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mânăstireşti. Cu veacurile, domnitorii români, şi mulţi dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Şi încetul cu încetul s-a ajuns la situaţia în care o şeptime din pământul arabil al ţării, sub formă de moşii ale unor mânăstiri zise „mânăstiri închinate” (Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mânăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ţine socotelile şi a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.

Continuă citirea →