Arhive etichetă: preistorie

Oamenii preistorici

Oamenii preistorici au trăit în „preistorie“, în perioada de dinaintea anului 3500 î.Hr., când oamenii au început să scrie, înregistrând evenimentele vieţii lor. Ei sunt strămoşii noştri.

Primele fiinţe umane au trăit în Africa cu 2 milioane de ani în urmă. Însă mici creaturi asemănătoare omului, care mergeau vertical pe picioarele din spate, au trăit cu 4 milioane de ani în urmă. Oamenii de ştiinţă i-au numit Australopiteci, existenţa lor fiind confirmată de oasele şi amprentele descoperite. Una dintre cele mai faimoase descoperiri a fost scheletul unei femele, poreclită ,,Lucy“, care a trăit în Etiopia, cu 3,75 milioane de ani în urmă.

Continuă citirea →

Arta omului primitiv

Dintre creaţiile artistice atât de diverse şi de impresionante ale omului primitiv cele mai cunoscute sunt picturile rupestre. Printre motivele care predomină se numără animalele vânate şi oamenii. Formele de artă preistorică includ gravurile în piatră, sculpturile şi figurinele realizate în stiluri diferite, care permit astfel nenumărate interpretări.

Pictura rupestra - Lascaux, Franta

Primele picturi rupestre şi gravuri de pe pereţii stâncoşi datează din Paleoliticul târziu. În special peşterile din Franţa şi nordul Spaniei ascund multe astfel de reprezentări.

S-a crezut mult timp că omul primitiv a observat şi a fost inspirat de crăpăturile şi fisurile din pereţii peşterilor, desenând mai întâi motive geometrice, abia apoi figuri propriu-zise. Însă atât spiralele, cât şi celelalte desene datează din aceeaşi perioadă. Artiştii au fost probabil conştienţi de la bun început că pot să reprezinte mediul înconjurător în imagini.

S-a presupus că picturile rupestre nu aveau un scop pur estetic şi nu fuseseră realizate de un individ talentat, ci înfãţişau lumea unui întreg grup. Principala temă este vânatul, reprezentat din profil şi în mişcare. În contrast cu acesta, rarele figuri umane par a fi abstracte. Siluetele sunt întotdeauna izolate şi realizate în stiluri diferite. Reprezentările realiste alternează cu imagini de oameni şi animale extrem de abstractizate şi cu detalii exagerate. Un alt motiv des întâlnit în peşteri este amprenta mâinii umane.

Gravurile rupestre în piatră depăşesc chiar ca număr picturile apărând uneori suprapuse şi conţinând cam aceleaşi teme. Se grava nu doar în piatră, ci şi pe coarne de cerb sau oase de animal.

În Paleoliticul târziu au fost realizate şi sculpturi. S-au găsit mici sculpturi realizate în calcar, steatită, os şi corn de cerb, precum şi figurine de lut ars. Cele de dimensiuni mai reduse erau probabil purtate ca pandantive. Statuetele înfăţişează cel mai frecvent figuri feminine şi au fost considerate nişte simboluri ale fertilităţii. Figurinele puteau avea forme conice brute, dar şi feţe realizate cu mare atenţie la detaliu.

Tehnici de pictură în Paleoliticul târziu

pictura rupestra - Altamira, Spania

Picturi rupestre datând din Paleoliticul târziu apar în Europa de Vest, în special în Franţa şi Spania, munţii Ural şi Siberia. Artiştii au realizat culori din pigmenţi ferici de ocru, dizolvaţi în apă. Nuanţele de roşu, galben şi maro erau obţinute cu ajutorul albuşului de ou, grăsimii, sucurilor de plante şi sângelui (după cum se vede la bizonul de la Altamira, Spania). Tonurile de negru se realizau cu ajutorul cărbunelui sau manganului.

Amprentele de mâini de pe pereţii peşterilor erau zugrăvite de obicei cu negru sau roşu. Uneori, artistul îşi aplica o vopsea lichidă pe mână şi o apăsa pe perete (creând astfel o amprentă pozitivă). Alteori, el îşi punea mâna pe stâncă şi sufla vopsea în jurul ei, realizând o amprentă negativă.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii

Religia si cultele in preistorie

Venus din Willendorf

Numeroase descoperiri datând din preistorie indică existenţa unor culte şi ceremonii de sacrificare. Părerile sunt însă împărţite în privinţa prezenţei unei forme de religie. Se presupune totuşi că a existat o oarecare legătură între cultele primitive, misticismul legat de vânătoare şi pregătirea hranei.

Apariţia credinţei într-o forţă transcendentală care cere jertfe a reprezentat un moment fundamental în etapele dezvoltării psihice a omului. Un alt aspect esenţial este legătura aparte între om şi animal, vânător şi pradă (animalism), om şi mediul în care trăieşte. Se ştie acum că primele „religii“ sau culte erau asociate cu vânãtoarea. Unul dintre cele mai vechi ritualuri, datând încă de la sfârşitul Paleoliticului timpuriu, era sacrificarea unor animale. În acest scop, femele de ren erau scufundate în lacuri şi mlaştini având pietre şi ţăruşi de lemn în pieptul deschis. Scheletele unor animale, în special mamuţi, au fost descoperite cu multe podoabe aşezate alături.

Locuitorii cavemelor din Paleoliticul mijlociu decorau şi remodelau craniile urşilor de peşteră, îngropându-le apoi, sau le aşezau în spatele unor ziduri de bolovani. Această practică a dat naştere ipotezei că ar fi existat un cult al ursului de peşteră.

Stabilind analogii cu ritualurile şamanilor din triburile siberiene de vânători, unii cercetători au interpretat împodobirea şi atenţia specială acordată oaselor de animale ca pe un „ritual de compensare“ pentru uciderea unui animal sau ca pe o expresie a credinţei omului primitiv că prada ingropată va „învia“. S-a emis de asemenea ipoteza că o parte a prăzii se sacrifica unui zeu al vânătorii sau unui totem animal. Astfel pot fi analizate reprezentări ale unor fiinţe pe jumătate umane, cum ar fi „vânătorul de la Trois-Frêres“, care au dat naştere unor interpretări extrem de controversate.

Vrajitorul de la Trois-Freres

Vrăjitorul de la Trois-Freres  Nicio altă pictură rupestră nu a incitat mai multe încercări de interpretare precum celebrul „vrăjitor de la Trois-Frêres“. Mulţi cercetători resping chiar şi denumirea sa. „Vrăjitorul“ este una dintre cele trei fiinţe hibride descoperite pe pereţii unei peşteri în 1916. Pictura reprezintă trei creaturi cu capete şi labe de animal. Însă partea posterioară aparţine unor oameni. Unii cercetători au stabilit analogii cu practici- le şamanice din alte culturi şi l-au văzut pe vrăjitor ca pe un „vraci“ purtând piei de animal şi o mască zoomoţfă. S-a sugerat că execută un dans mistic de vânătoare pentru a avea o pradă uşoară şi puţin periculoasă. Alţi cercetători şi-au exprimat rezervele, văzându-le doar ca pe o incrucişare intre om şi animal, care dezvăluie creativitatea omului primitiv.

Este posibil să fi apărut şi ritualuri legate de împărţirea prăzii între membrii grupului şi de pregătirea hranei în jurul vetrei. Drept dovadă stau numeroasele statuete feminine cu forme voluptuoase, găsite în jurul unor vetre începând cu Paleoliticul târziu. Ele sunt probabil simboluri ale fertilităţii sau ale unei zeiţe-mame.

Un alt subiect controversat este interpretarea artei omului primitiv din perspectiva unei religii sau a unui cult. Scenele cu prăzi şi cele de vânătoare pictate pe pereţii peşterilor puteau avea rolul de a invoca reuşita la vânătoare sau protecţia împotriva prăzii periculoase.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Limbajul si ritualurile funerare in preistorie

Progresul omenirii a necesitat şi dezvoltarea capacităţilor mentale şi intelectuale. Învăţarea şi folosirea unui limbaj simbolic, precum şi apariţia primelor culte funerare marchează aşadar un punct de răscruce.

Se presupune că începând cu Homo ergaster putem vorbi de o conştiinţă fundamentală de sine şi o conştientizare a existenţei celorlalţi, precum şi de abilitatea primară de a folosi limbajul. Servind la transmiterea gândurilor, prin intermediul sunetelor şi cuvintelor purtătoare de sens (idei), limbajul cerea capacitatea de a conceptualiza ideile comunicate prin cuvinte şi simboluri. Spre deosebire de pictograme, simbolurile nu trebuie să semene cu lucrurile pe care le înlocuiesc. Ele sunt asociate cu anumite sensuri convenţionale (asupra cărora s-a căzut unanim de acord), pe care membrii grupului le învaţă în timp. Utilizarea limbajului necesită aşadar dezvoltarea paralelă a tuturor acestor însuşiri la toţi indivizii. Din păcate, în lipsa unor surse scrise, s-au putut trage doar concluzii indirecte cu privire la natura şi dimensiunile acestei dezvoltări.

Încă din Paleoliticul timpuriu s-a practicat înhumarea craniilor şi mandibulelor, în special de către hominizii ce populau teritoriul de azi al Chinei. Locuitorii peşterilor din Paleoliticul mijlociu aveau cu siguranţă ritualuri funerare, după cum o dovedeşte descoperirea unor schelete poziţionate cu grijă. Ele erau întinse pe spate sau ghemuite, cu unelte de piatră plasate alături. Scheletele şi mai ales craniile erau frecvent acoperite cu lespezi de piatră. Nu este foarte clar dacă se dorea protejarea morţilor, sau a celor vii de spiritele acestora. Craniul a beneficiat mereu de o atenţie specială, creierul fiind frecvent extras prin perforaţii practicate la baza calotei. În Paleoliticul târziu se presăra de obicei ocru, un pigment roşu, pe trupurile morţilor şi mai ales pe cranii, care erau apoi aşezate în compartimente delimitate cu pietre. În morminte au fost puse podoabe valoroase, lucrate cu mare migală sau unelte nefolosite de piatră. Au fost de asemenea descoperiţi dinţi perforaţi, purtaţi probabil ca pandantive.

Ritualuri funerare şi trepanaţii

În Paleoliticul târziu, morţii erau depuşi în poziţie aşezată în gropi săpate special pentru acest scop. Ele se aflau de obicei în centrul zonei de locuinţe sau lângă o vatră. Se presupune că înmormântarea avea loc doar după ce se schimbase locul de tabără. Găurile circulare descoperite în numeroase cranii au ridicat multe semne de întrebare. Prin ele era scos probabil creierul decedatului. Însă in unele cazuri, calota craniană se vindecase parţial şi osul reîncepuse să crească, ceea ce înseamnă că persoana rămăsese în viaţă şi după efectuarea ,,trepanaţiei“.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Focul si vanatoarea in preistorie

Trecerea de la existenţa de culegător la cea de vânător a diversificat regimul alimentar al omului. Mai mult, a stimulat cooperarea cu ceilalţi şi cizelarea calităţilor sociale, pentru a permite formarea unui grup de vânătoare eficient. Odată cu îmblânzirea focului, fiinţa umană a învăţat să stăpânească o forţă a naturii. Acest fapt, precum şi schimbările sociale apărute, a avut o importanţă majoră.

Primii hominizi au fost probabil vegetarieni şi culegeau plante şi fructe, sau dezgropau rădăcini şi tuberculi cu ajutorul unor unelte de săpat. Includerea cărnii în alimentaţie, odată cu trecerea la vânătoare, deşi primii vânători 0erau cu siguranţă şi culegători, a marcat un progres remarcabil al inteligenţei sociale. Vânătoarea solicita efort colectiv, indemanare, strategie şi precautie. Cerea comunicare în grup şi probabil delimitarea unor teritorii de comun acord cu alte grupuri. O primă strategie de vânătoare a fost battue – împingerea animalelor în râpe sau de pe stânci. Buna cunoaştere a prăzii şi a obiceiurilor acesteia le-a permis primilor vânători să conştientizeze superioritatea lor asupra animalelor.

Principala armă a Paleoliticului timpuriu şi mijlociu a fost lancea ascuţită de lemn, care la început era folosită la împuns şi abia mai târziu la aruncat. Arcul şi săgeata nu au apărut decât în Neolitic. La scurt timp după aceea, câinele a fost domesticit şi folosit la vânătoare. Prada preferată era bizonul şi cerbul roşu în Europa, renul şi elanul în teritoriile nordice şi antilopa în Africa. Omul primitiv vâna şi pahiderme, precum mamutul, elefantul de pădure şi rinocerul lânos. Erau de asemenea vânaţi urşii de peşteră, care aveau un rol special în cultele primitive. Aceştia au dispărut odată cu trecerea la perioada neolitică.

Mulţi cercetători consideră că utilizarea focului, dovedită de numeroase descoperiri arheologice, începând cu Paleoliticul timpuriu, este esenţială în evoluţia omului modern. Omul primitiv a folosit probabil la începutul focul provenit din incendiile de câmpie sau din fulgere, până când a învăţat cum să îl aprindă cu ajutorul silexului (cremenea) şi cum să îl stăpânească. El şi-a însuşit astfel controlul unei forţe a naturii pentru a se proteja şi a se apăra sau a ataca. Focul a început să fie folosit şi la gătitul şi friptul mâncării. Probabil tot descoperirea lui i-a permis omului să pătrundă şi să locuiască în peşteri.

Au fost emise multe teorii cu privire la împărţirea rolurilor între sexe. S-a sugerat că în această perioadă s-a făcut prima data distincţia dintre bărbatul vânător şi femeia culegătoare şi îngrijitoare a focului şi a copiilor.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Evolutia omului preistoric

Evoluţia omului poate fi urmărită în funcţie de uneltele şi armele de vânătoare pe care le-a folosit. Un alt semn al progresului îl reprezintă existenţa zonelor de locuit care ofereau adăpost permanent unor grupuri tot mai mari.

Pe lângă scheletele găsite, obiectele de piatră s-au păstrat de asemenea foarte bine, oferindu-ne informaţii despre prima perioadă a existenţei noastre. Hominizii din Paleoliticul timpuriu foloseau materialele carese găseau uşor. Primele unelte din piatră au fost create prin cioplire cu alte pietre sau beţe, astfel încât luau diverse forme. Aşchiile erau de asemenea utilizate pentru a da o formă pietrei prin răzuire sau dăltuire. În Paleoliticul mijlociu, cerinţele vânătorii au determinat îmbunătăţiri ale armelor şi apariţia unor lame fin cizelate.

Continuă citirea →