Arhive etichetă: pictura

Bisoceanca. Istoria unei picturi

Nicolae Grigorescu autoportret

Povesteşte Octavian Moşescu: “Pe potecile pierdute în brădetul de la Bisoca, pictorul Nicolae Grigorescu rămâne într-o zi vrăjit în faţa unei viziuni mirifice. O mândreţe de copilă, înaltă şi zveltă, strălucind în portul naţional al locului, i-a apărut în cale. Cum cobora, subţire şi dreaptă, a rugat-o să-i pozeze acolo, în decorul munţilor.

… Aşa începe povestea cu portretul Bisoceancăi, care te întâmpină astăzi în holul casei memoriale N. Grigorescu din Câmpina şi, privind pe frumoasa mocăniţă, străfulgerări de amintiri mi-au străbătut trecutul…

Continuă citirea →

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte)

Nicolae Grigorescu

La 1854 Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavând însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul” pe care îl vede din întâmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină cu zugrăvirea bisericii dela Băicoi; Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mănăstirii Zamfira din Prahova.

Prima dragoste

Pe când zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă. „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”

Continuă citirea →

Unde se află cel mai mare tablou pe pânză din lume?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Unde se află cel mai mare tablou pe pânză din lume?

Continuă citirea →

Picasso – Educaţia spaniolă

Pablo Ruiz Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881, în Malaga. Tatăl său, Jose Ruiz Blasco – un pictor mediocru, specializat în scene generale, al cărui subiect preferat erau porumbeii —, era profesor de desen la şcoala locală şi conducea muzeul municipal, unde deţinea funcţia de restaurator. Tradiţia biografică a lui Picasso menţionează precocitatea uimitoare a tânărului artist, sub atenta îndrumare a tatălui.

Picasso - Portretul tatalui artistului

Primul său tablou adevărat este considerat a fi Picador, din 1890 (care zugrăveşte o altă pasiune insuflată de tatăl său, corida), pictat cu doi ani înainte ca Picasso să înceapă studiile  artistice şi după mutarea familiei în La Coruna, pe coasta atlantică a Spaniei. Din anii imediat următori datează câteva dintre portretele rudelor, a căror faimă este legată de o serie de anecdote care evidenţiază însuşirile viitorului geniu. Se pare, de exemplu, că numai sugestiile exercitate de talentul său artistic în plină formare au convins-o pe bătrâna şi aspra mătuşă Pepa să pozeze pentru portretul din 1896, contrar aşteptărilor celorlalţi membri ai familiei, care îi cunoşteau caracterul îndărătnic. În acelaşi timp, trebuie spus că anecdotele acestea au fost adesea redimensionate de cele mai recente biografii, în dorinţa de a estompa acea aură mistică cu care Picasso s-a învăluit în mod voit.

Cu doi ani înainte, în 1894, pare să fi avut loc un alt episod important al legendei picassiene, destinat să dobândească calitatea de „ritual de învestire”. Se pare că atunci, în faţa manifestărilor tot mai evidente ale talentului excepţional al lui Pablo, Jose îi cedează acestuia pensulele şi paleta de culori, abdicând în favoarea sa şi abandonând pictura.

Anul următor are loc un alt ritual de iniţiere al neobişnuitei ucenicii a lui Picasso. În vara lui 1895, în timpul mutării din La Coruna la Barcelona (mutare care-i marchează copilăria şi prima parte a tinereţii pictorului şi care sunt legate de transferurile tatălui de la o şcoală la alta, în căutarea unui trai mai bun), familia Picasso poposeşte pentru câteva zile la Madrid, iar tânărul are pentru prima oară ocazia să viziteze Muzeul Prado şi să se confrunte cu măreţia picturilor din trecut. Este o experienţă care îl marchează profund: El Greco şi Velazquez au rămas puncte constante de referinţă, iar în 1936 a acceptat cu satisfacţie funcţia de custode al muzeului madrilen, din partea guvernului republican spaniol.

Dacă abandonarea picturii de către Jose trebuie înţeleasă în sens metaforic, este adevărat că, în faţa talentului deosebit al lui Pablo, el a renunţat şi la orice pretenţie de succes pentru a se dedica cultivării şi planificării viitorului fiului său, în limitele în care putea să înţeleagă succesul artistic un pictor de provincie mediocru, abia mutat într-un oraş, Barcelona, care se dorea a fi unul dintre centrele cele mai active ale culturii moderne spaniole. Mulţumindu-se cu rolul de profesor la Şcoala de Arte Frumoase (care era numită Llotja Bursa, pentru că era situată la etajul al doilea al clădirii Bursei din Barcelona), unde chiar şi tânărul Pablo se înscrie pentru o perioadă, promovând examenele de admitere într-o singură zi. Jose găseşte imediat un atelier pentru fiul său. Voia ca Pablo să poată lucra cât mai lejer şi căuta să-l îndrume către o carieră mult mai profitabilă decât a sa. Considerând arta sacră un domeniu de viitor, datorită numărului mare de comenzi ecleziastice, reuşeşte să-l introducă pe Pablo în atelierul lui Jose Garnelo Alda, colegul său la Llotja şi important pictor de scene religioase. Aici, tânărul  realizează, în iarna anului 1896, lucrarea Prima împărtăşanie, tablou acceptat la Expoziţia municipală din Barcelona, care are loc în aprilie, prima operă academică recunoscută oficial.

Picasso - Prima impartasanie

Pictura, realizată în stil della coeva pittura devota (n.t. – de mare amator de artă contemporană), s-a bucurat de un anumit succes, în stilul uşor complicat al picturii religioase contemporane, iar tânărul artist primeşte o comandă pentru o mănăstire din Barcelona – două aripi ale altarului inspirate de Murillo, care au dispărut într-un incendiu, în anul 1909. (Picasso susţinea că acestea erau primele sale tablouri vândute.) 

Acest fapt explică poate numărul mare de subiecte religioase prezente în caietele şi schiţele din prima tinereţe picassiană – în care se poate recunoaşte influenţa impresiilor pe care i le-a produs vizita la Muzeul Prado din anul precedent -, precum amintirea emoţionantei tensiuni artistice cu care sunt sculptaţi sfinţii lui El Greco şi care va reveni, câtiva ani mai târziu,  influenţând întunecatele figuri ale aşa-numitei „perioade albastre”.

Picasso - Stiinta si caritate

Succesul obţinut cu picturile religioase l-a îndemnat să încerce în anul următor un tablou foarte mare, cu aceeaşi temă patetico-umanitară, pictura Ştiinţă şi caritate, care prezintă un medic (pentru acest personaj a pozat tatăl artistului) şi o călugăriţă la căpătâiul unei tinere bolnave. Pânza este foarte mare (o altă legendă picassiană spune că aceasta a trebuit să fie introdusă pe fereastră în atelierul pictorului, pentru că holul era foarte îngust), iar un examen radiografic a dezvăluit faptul că sub pictura actualmente vizibilă se găseşte o schiţă pentru  un tablou cu totul diferit, o scenă de luptă. Obiceiul de a recicla pânzele va fi o constantă a tânărului Picasso până în anii primului său succes francez, dictată mai ales din motive de economie — ca şi cum graba de a picta ar fi trecut chiar şi peste dorinţa de a păstra urmele propriei munci. Şi acest tablou este marcat de cultura academică pe care i-o insuflaseră tatăl său şi profesorii de la Llotja, împreună cu gustul pentru patetismul social al subiectelor răspândit în Spania ca alternativă la pictura hedonistă, dusă în acele vremuri la apogeu de Fortuny. Şi acest tablou a avut un oarecare succes. A fost expus la Expoziţia naţională din Madrid şi la Expoziţia provincială din Malaga, obţinând, pe rând, o menţiune de onoare şi o medalie de aur – primele recunoaşteri oficiale din viaţa sa.

În acelaşi an, 1897, Picasso câştigă concursul de admitere la Real Academia de San Fernando din Madrid şi se mută în capitala spaniolă. Atmosfera madrilenă se dovedeşte a fi însă o dezamăgire, în comparaţie cu dinamismul din capitala catalană, şi Picasso preferă să se întoarcă la Barcelona în iarna aceluiaşi an. Acestei perioade îi datorăm însă o scrisoare trimisă la 3 noiembrie prietenului Joaquim Bas, unde povesteşte dezamăgirea sa, care poate fi considerată prima lui confesiune poetică.

„Dacă aş avea un fiu care ar vrea să se facă pictor, nu l-aş ţine în Spania nici măcar o clipă. Şi nu l-aş trimite nici la Paris (deşi acolo mi-ar plăcea să stau), ci la Monaco, pentru că acela este un oraş unde pictura se studiază cu seriozitate, fără a ţine cont de dogme, noţiuni de poantilism şi aşa mai departe…”

Aşadar, interesul lui Picasso în aceşti ani era îndreptat către cultura Secesiunii moderniste, în plin apogeu la Monaco, unul dintre centrele Art Nouveau, mai mult decât către experimentele postimpresioniste pariziene — chiar dacă el ar fi preferat să trăiască în capitala franceză. Această declaraţie arată gusturile lui Picasso, în concordanţă cu atmosfera avangardistă catalană, în care tânărul pictor se integrase perfect, primind apelativul de „copil-minune” împreună cu un vechi coleg de la Llotja, Manuel Pallares. Acesta era originar dintr-un sat aflat în zona muntoasă înaltă dintre Catalonia şi Aragon – Horta, pe care obişnuia să îl numească Horta de Ebro, datorită apropierii de fluviul Ebru, pentru a-l deosebi de un sat omonim aflat în apropierea Barcelonei (din 1970, numele a fost schimbat definitiv în Horta de San Juan, ca omagiu pentru sfântul protector). În luna iunie a aceluiaşi an, Pallares hotărăşte să petreacă ceva timp cu familia în satul natal, iar Picasso îl însoţeşte pentru a se reface după boala suferită, mizând pe avantajele oferite de viaţa la ţară. Rămâne la Horta câteva luni, pe parcursul cărora pictează scene generice, care au alimentat studiile pregătitoare pentru o pictură (pierdută) – Obiceiuri aragoneze — expusă anul următor la Exposicion di Madrid.

Aceste picturi, chiar dacă nu sunt considerate valoroase din punct de vedere artistic, reprezintă mărturia primei întâlniri a lui Picasso cu un peisaj care, ani mai târziu, va dobândi un rol central în naşterea cubismului (n.t. – curent artistic al secolului al XX-lea, caracterizat prin faptul că obiectele sunt descompuse şi reasamblate într-o manieră abstractă: pictorul zugrăveşte subiectul din multiple unghiuri, pentru a-l încadra într-un context mai cuprinzător. Adesea, suprafeţele se intersectează prin unghiuri aparent aleatorii, eliminând astfel perspectiva caracteristică operelor clasice).

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul, Biblioteca de Artă

Cine a fost Picasso?

Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.

Pablo Picasso

Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.

Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.

Picasso - Autoportret cu paleta de culori

În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).

Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.

Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso

Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.

Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.

Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:

„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.

sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009

Arta cu Van Gogh si Cortazar partea a doua

Arta cu Van Gogh si Cortazar

Aha Oe Feii (Are You Jealous)? – Esti gelos? de Paul Gauguin

Femei din Tahiti si Aha oe feii? sunt piese ale exceptionalei serii de portrete de femei pe care Gauguin a pictat-o in timpul primei sale sederi in Tahiti.

Tabloul Femei din Tahiti pe plaja este strans legat de celebra pictura Pe plaja lui Manet. Nu este vorba de o copie servila a acesteia. Sursa serveste doar ca punct de plecare de unde Gauguin porneste pentru a picta cu totul altceva. Culorile roz, galben, mov deschis si rosu, care devin culorile de baza ale lui Gauguin pe timpul primei sale sederi pe insula Tahiti, nu se regasesc deloc pe tabloul lui Manet. Apoi foarte surprinzatoare este si pozitia celor doua femei, cel putin la fel de originala ca si uriasa forta degajata de insignifianta si lenesa lor trandaveala. Acest efect este intarit si de faptul ca pentru ambele personaje a stat ca model aceeasi fata.

Cel mai izbitor lucru la aceste doua tablouri este, fara indoiala, armonia surprinzatoare, obtinuta cu ajutorul elementelor decorative scoase in evidenta, pe alocuri, de culoarea alba. Exemplu perfect pentru acesta este triunghiul din coltul din stanga sus al tabloului intitulat Aha Oe Feii? (Esti gelos?) Gauguin recreeaza materia, scoate in evidenta liniile, al caror numar le-a redus, si pune cate o pata de culoare in fiecare dintre spatiile create cu ajutorul elemetelor ornamentale. Culoarea devine unica temelie a picturii care nu are alta menire decat aceea de a incanta privirea.

sursa: Mari pictori, Nr.3

Christ galben – Paul Gauguin

Gauguin recurge adesea la motive pictate deja pe care si le insuseste si le aseaza intr-o noua ambianta.

Christ galben a fost inspirat in mod direct de statuia de lemn policroma a unor mestesugari din secolul al XVII-lea. Statuia se afla in capela Tremalo din provincia Bretagne, nu departe de Pont-Aven, unde locuia artistul.

Incepand cu aceasta lucrare, pictorul isi asuma deschis intoarcerea la opere deja existente. Imprumuta forme si teme din cultura italiana medievala, primitiva si din culturi indepartate nu numai in timp, dar si in spatiu: egipteana, nipona si maori.

Din amestecul straniu al formelor si al motivelor de inspiratie atat de diferite se nasc cele mai mature creatii ale artistului. Are dreptate scriitorul Octave Mirabeau cand descopera in Christ galben amestecul enervant si apetisant de „solemnitate barbara, liturghie catolica, vise indiene, viziune gotica si simbolism melancolic si fin”.

Gauguin merge insa mai departe. Preia idei formale si din propriile lucrari si, aidoma unui compozitor, le prelucreaza ca si cum ar scrie variatii diferite pe aceeasi tema.

Christ galben este o lucrare extrem de reprezentativa pentru sintetism si pentru ceea ce numim primitivismul lui Gauguin. In partea stanga a tabloului se vad femei din Bretagne, motiv ce constituie o noua varianta a tabloului realizat mai demult: Viziune dupa liturghie. Sirul de viziuni sintetice cere forme schematice.  Figurile sunt marcate cu linii de culoare inchisa. Viziunea sintetica obliga la un stil simplificat: sunt pastrate numai liniile cele mai importante, contururile motivelor si urmele ce sugereaza profunzimea.

sursa: Mari pictori, Nr. 3

Bar la Folies-Bergere – Edouard Manet

Tabloul este ultima mare pictura a lui Manet. Este deja foarte bonav, dar mai are puterea sa picteze acest tablou care i-a incununat opera. Este culmea artei sale, temele sale predilecte fiind plasate intr-o noua compozitie, cu o uluitoare armonie.

In prim-plan putem vedea o natura statica. Simplitatea si economia mijloacelor utilizate ii sunt suficiente lui Manet  pentru a picta doua flori intr-o mica vaza, aceasta fiind cea mai buna dovada a mestesugului sau. Luciul mesei de marmura reflecta lumina electrica, aceasta fiind considerata noutate absoluta in epoca respectiva. Pana la sfarsitul vietii, Edouard Manet si-a ales temele din viata de fiecare zi a epocii sale. Nu intamplator contemporanii sai l-au numit „pictorul zilelelor noastre”.

Compozitia tabloului Bar la Folies-Bergere vorbeste despre o conceptie spatiala foarte fina si personala. O oglinda paralela cu tejgheaua de bar conduce privirea celui care contempla tabloul catre interiorul cafenelei. Aceasta senzatie este data de jocul perspectivei. Barbatul, a carei imagine reflectata in oglinda o putem vedea in partea din dreapta a tabloului, ar trebui sa stea in spatele ospataritei, dar, deoarece ambele oglinzi de perete au fost deplasate, avem senzatia ca barbatul sta fata in fata cu femeia.  Privirea pierduta in gol a ospataritei, frumoasa, dar misterios de trista, tradeaza faptul ca Manet a fost si un excelent psiholog. Intregul tablou este astfel conceput incat reda cu maximum de credibilitate larma si forfota care se reflecta din oglinda.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Balconul – Edouard Manet

Manet calatoreste in 1865 la Madrid. In acest an apar in tablourile sale primele scene cu balcon (Portretul lui Angelin). In 1868 revine la aceasta tema, cand picteaza Balconul.

Pentru tablou au pozat trei prieteni. Berthe Morisot, cea care va deveni mai tarziu cumnata lui Manet, poate fi vazuta in prim-plan. In partea stanga sta tanara violonista Fanny Claus. Cel de-al treilea personaj este Antoine Guillemet, peisagistul.

Continuă citirea →

Executia lui Maximilian – Edouard Manet

Edouard Manet - Executia lui Maximilian

In timpul Expozitiei Universale de la Paris din 1867, la 19 iunie, a fost executat Maximilian, imparatul Mexicului. Sub efectul celor intamplate, Manet transpune acest eveniment pe panza.

Cu cateva luni mai devreme, in martie, Manet, condus de o idee proprie, isi expune lucrarile in vecinatatea Expozitiei Universale, intr-un pavilion propriu.

Goya - 3 mai

O noua provocare: isi incearca talentul intr-un domeniu in care pana atunci nu crease – istoria. Prin aceasta lucrare, Manet continua, fara indoiala, un dialog cu vestitul tablou al lui Goya, Tres de Mayo (Trei mai), pe care-l vazuse cu doi ani inainte in muzeul Prado din Madrid.

Goya a reprezentat momentul in care soldatii ochesc asupra victimelor. Manet picteaza momentul urmator: chiar salva de impuscaturi. Acolo unde Goya povesteste o intreaga istorie, care poate fi plasata intr-un timp concret, Manet se concentreaza asupra clipei. Timpul se opreste. Acest efect este intarit de liniile verticale ale victimelor si ale soldatilor.

Tabloul lui Manet se deosebeste de pictura lui Goya mai ales prin indiferenta care poate fi vazuta pe fete. Clipa deosebit de brutala este reprezentata in mod disciplinat, moartea nu are un caracter dramatic, cele trei victime si-au acceptat soarta, soldatul aflat in partea din dreapta isi incarca linistit arma. Lipsa de sensibilitate, simulata de scena plina de brutalitate, este exprimata prin mijloace artistice. Fumul care iese din tevile armelor este reprezentat ca si cum acesta s-ar duce pana la perete, si aproape ca duce cu el detunatura salvei. Prezentarea sentimentelor celor care asteapta executia in fata zidului este realizata nu cu ajutorul trasaturilor, ci cu ajutorul tuselor pline de forta ale penelului.

Edouard Manet incearca sa elibereze tensiunea dramatica reprezentata in tablou pentru ca pictura sa exprime forta convulsiva a sentimentelor, exclusiv prin mijloace picturale.

sursa: Edouard Manet, Mari pictori, Nr.5

Concert la Tuilleries – Edouard Manet

In tabloul sau Concert la Tuilleries, Manet prezinta locul preferat de intalnire a parizienilor eleganti. Datorita acestui tablou a primit numele de „pictor al zilelor noastre”, pe care Baudelaire il aprecia atat de mult. Incepand din 1846, ii indemna pe pictorii contemporani sa observe cu atentie si sa evoce „spectacolul vietii elegante amiilor de oameni care cand apar, cand dispar in marele oras”. Baudelaire adauga: „Pentru observatorul cucerit, viata este aceasta masa in vesnica schimbare, rostogolindu-se si care nu se termina niciodata si care poate aparea ca o sursa a fericirii”. Manet se plimba adesea in gradina Tuilleries, in compania lui Baudelaire. Cand incepe sa lucreze la tablou, cunoaste, se pare, fraza citata a prietenului sau.

Tema aleasa de Manet a fost surprinzatoare in acele timpuri. Asemenea tablouri plein-air nu erau considerate arta adevarata, erau utilizate numai pentru ilustrarea revistelor si a reportajelor.

Manet, desi in decursul lucrarilor pregatiroare face numeroase schite in acuarela in aer liber, varianta definitiva a tabloului este realizata tot in atelier. Isi imortalizeaza mai multi prieteni prieteni, printre care Charles Baudelaire, care poate fi vazut in spatele doamnei cu palarie albastra, in partea din stanga a tabloului. Barbatul putin aplecat din centrul tabloului este fratele mai mic al pictorului, Eugene; in spatele acestuia il putem descoperi pe Offenbach, care este usor de recunoscut dupa ochelari. Se picteaza si pe el insusi, si anume in partea din stanga a tabloului.

Prezentarea tabloului a declansat imediat ecouri puternice. Criticii nu-si ascund deloc ostilitatea: „Concert la Tuilleries supara ochiul, exact in acelasi mod in care muzica falsa supara urechea” – scria unul dintre acestia. Publicul revoltat nu este de acord nici macar cu tema tabloului. Un barbat incearca sa deterioreze pictura cu umbrela!

Manet socheaza publicul  nu numai cu tema tabloului. Se dezice de pictura traditionala, alegorica, unanim acceptata si picteaza ce vede.

„Sinceritatea, datorită căreia apar operele de artă, dă impresia de revoltă, deși pictorul ar fi vrut doar să-și exprime sentimentele” (Édouard Manet)

sursa: Mari pictori, Nr.5

Olympia – Edouard Manet

Scandalul stârnit de Dejunul pe iarbă nu l-a împiedicat pe Manet să picteze nuduri. În acelaşi an se naşte Olympia, care reprezintă o prelucrare a tabloului Venus dormind al lui Titian. Lucrarea, care a declanşat poate cel mai vestit scandal din istoria picturii, a fost prezentată în 1865 la Salon.

Georges Bataille a scris pe această temă:

„Ar fi greu de spus ce a şocat privitorii la vremea respectivă. Scandalul mărturiseşte existenta unor convenţii care nu mai meritau să supravietuiască. Opera a fost realizată sub efectul unei noi direcţii, eliberarea artei, care defineşte totodată o tehnică picturală uluitoare.”

Manet se eliberează din legăturile convenţionale apăsătoare şi totodată păstrează energia şi actualitatea tabloului lui Titian. Din nou Victorine Meurent este modelul.

În acest tablou Manet doreşte să-şi arate mai expresiv stilul personal. Înalţă o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, ceea ce a produs un şoc. Nu numai privirea provocatoare a Victorinei, care este culcată pe pernă, dar şi talentul pictorului este provocator.

În tablou – folosind propriile cuvinte ale lui Manet – totul indică senzualitatea „dură” a Victorinei. Nuanţele de alb ale materialelor (de la cearceaful mototolit până la şalul de caşmir) sunt reprezentate într-un mod tradiţional. Acestea acoperă şi luminează frumuseţea trupului. Panglica neagră de catifea, legată în jurul gâtului, „este ultimul obstacol până la nuditatea totală” – scria mai târziu Michel Leiris. Panglica dezbracă şi mai mult corpul şi, cu puterea contrastului, accentuează tonurile sidefii ale pielii.

Asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit. Cezanne şi-a exprimat astfel încântarea:

„În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că d-voastră aţi făcut o operă atât de mare, cum numai un pictor adevărat poate. Aţi reuşit, într-un limbaj propriu, să redaţi, plin de anergie, adevărul întunericului şi al umbrei, esenţa existenţei reale a obiectelor şi a fiinţelor”.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Dejunul pe iarba – Edouard Manet

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă a fost prezentată în cadrul Salonului în 1864. Creaţia lui Manet a fost luată în râs de către public, ceea ce a produs  un nou scandal în cariera pictorului, deşi artistul a depus toate eforturile, străduidu-se foarte mult să prevină o cădere.

La alcătuirea operei sale a acordat o mare importanţă principiilor de bază ale esteticii. În primul rând, a încercat să redea lumina de zi, naturală. De aceea a renunţat la strălucirea nesinceră a tablourilor pictate în stilul Academiei. Înfăţişând astfel nudul feminin, Manet răstoarnă obiceiurile sociale ale epocii sale, care admit reprezentarea nudului feminin numai la evocarea temelor inspirate din mitologie, adică la reprezentarea nimfelor şi a zeiţelor.

Tabloul a fost inspirat de Concert câmpenesc al lui Titian (acest tablou a fost atribuit ulterior lui Giorgione) şi de Judecata lui Paris, de Rafael.

Scopul lui Manet nu este să reprezinte „feminătăţi desăvârşite”, ci femei de vârstă mijlocie. Pentru realizarea tabloului a ales pe iubita sa de atunci, tânăra Victorine Meurent. O pictează aşa cum o vede. La Manet nu există forme linguşitoare şi penumbre ireale. Fără nici o estompare a realităţii, îi pictează ridurile de la gât, precum şi cutele abdomenului, deoarece ele există şi artistul se străduieşte să redea pe pânză realitatea. Trupul feminin arată în lumină ca şi cum ar radia, iar fundalul şi hainele elegante ale bărbaţilor care o înconjoară accentuează şi mai mult acest efect.

Tabloul, care contrazice obiceiurile pictorilor contemporani, a surprins şi a şocat publicul şi criticii. Aceştia nu au înţeles esenţa operei. Au crezut că este prost pictată, în plus, nudul feminin nu poate fi în nici un fel corelat cu picnicul bărbaţilor îmbrăcaţi ca nişte burghezi. Privirea veselă a modelului feminin a fost considerată o culme a prostului gust, au găsit-o neruşinată şi provocatoare.

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă este considerată ca un început al istoriei noului curent în pictură, al impresionismului. Prin acest tablou, Manet s-a desprins într-adevăr de regulile de perspectivă obligatorii încă din Renaştere şi a realizat tabloul într-un mod cu totul nou. Nu păstrează proporţiile dintre  femeia care poate fi văzută în fundal şi cei care stau în prim-plan, de aceea modelul care se apleacă în spate apare disproporţionat de mare. Formele îşi pierd caracterul lor spaţial, apar ca şi cum ar fi plate.

Gândirea picturală a lui Manet va exercita un efect puternic asupra lui Gauguin, Cezanne, Matisse şi Picasso. Toţi sunt entuziasmaţi de modul în care Manet aduce privitorul mai aproape de tablou.

sursa: Mari pictori, Nr.5