Arhive etichetă: soţie

Stephen Hawking în intimitate

stephen hawkingAstăzi a murit fizicianul englez Stephen Hawking (1942-2018), prilej de a prezenta câteva aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale, dezvăluite de prima sa soție, Jane.

StyleCapture_2019-03-14_15-49-26_843Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E mândră de succesele științifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduiește să-i sprijine cariera și să-i fie mereu loială.

Până la urmă, dragostea cu multe fațete a lui Jane n-a fost de ajuns. Celebru și bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărții sale de popularizare a cosmologiei Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking cade sub influența – și farmecele –  uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Își părăsește familia și după o vreme divorțează de Jane.

Aceasta își amintește:

„… mă nedumerea tendința lui Stephen de a sta multe ore seara și în weekenduri în poziția Gânditorului lui Rodin, cu capul sprijinit în mâna dreaptă, transportat în altă dimensiune, pierdut pentru mine și copiii care se jucau în jurul lui. Oricât de mare era provocarea fizicii găurilor negre, adâncurile de concentrare în care se cufunda mi se păreau de neînțeles. La început am crezut că-l frământa o problemă matematică. Așa că-l întrebam veselă la ce se gândește, dar de obicei nu-mi răspundea, așa că începeam să mă neliniștesc. Poate că nu stătea confortabil în scaunul cu rotile sau era bolnav? îl întrebam. Îl supărase oare refuzul meu de a-l însoți la următoarea conferință? Cum tot nu-mi răspundea sau dădea din cap neconvingător, am început să bănuiesc că toate aceste motive și multe altele, la care se adăuga deprimarea cauzată de deteriorarea stării lui, deveniseră de nesuportat.” (p. 187)

Continuă citirea →

Din intimitatea lui Gauss

GaussLa Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.

Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.

Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →

Prima soţie a lui Einstein: Mileva Maric

mileva-maricÎn anul 1898 Albert Einstein a cedat pentru prima oară în fata unei alte pasiuni decât ştiinţa – iubirea.

„Livrescă” este termenul folosit în general pentru a o descrie pe Mileva Maric (1875-1948). Era cu patru ani mai în vârstă decât Einstein, mergea şchiopătat şi nu era deloc renumită pentru frumuseţea sa. În ciuda acestor aspecte, Einstein a fost încântat de colega lui din Serbia, atunci când a cunoscut-o la Universitatea Politehnică Federală.

Întâlnirea celor doi a fost o pură întâmplare. Deşi acceptate la Universitatea Politehnică Federală, femeile erau considerate inferioare în multe privinţe – la acea vreme nici nu aveau drept de vot în Elveţia. Dacă Einstein s-ar fi înscris la o altă şcoală sau dacă universitatea ar fi fost mai puţin liberală în privinţa femeilor, întâlnirea celor doi nu ar fi avut niciodată loc. Chiar şi în condiţiile acestui nou liberalism, Mileva era singura fată din clasă, deci întâlnirea ei cu Einstein a fost, în anumite privinţe, inevitabilă. 🙂 De fapt, Mileva a fost singura studentă la fizică pe întreaga durată a şederii lui Einstein la universitate.

Pare firesc faptul că Einstein s-a îndrăgostit de o savantă – de cineva cu care ar fi putut schimba idei intelectuale. Mai important a fost poate faptul că Mileva l-a înţeles pe Einstein, deoarece aveau aceleaşi interese, academice şi nu numai. Ea a fost unul dintre cei mai străluciţi studenţi ai universităţii, fiind considerată de mulţi o fiziciană sclipitoare. L-a urmat pe Einstein de-a lungul anilor de studiu, frecventând aceleaşi cursuri.

La puţin timp după ce s-au cunoscut, cei doi s-au mutat împreună. Se spune că ar fi împărţit totul, până şi notiţele sau manualele. Erau compatibili în toate privinţele. Mileva şi-a asumat câteva dintre rolurile tipic feminine încă de la începutul relaţiei: gătitul, curăţenia, spălatul rufelor, achitarea facturilor, plus că îi reamintea lui Einstein să întrerupă studiul pentru a mânca. 🙂

Continuă citirea →

Rudele soţiei

familie numeroasaPovesteşte Isaac Asimov: “Mi-am dat seama că, deoarece intenţionam să mă însor cu Janet cât mai curând posibil, urma să mă căpătuiesc cu alte neamuri. Mărturisesc că aveam o anumită nervozitate în direcţia respectivă.

În vreme ce Gertrude [prima soţie] fusese evreică, nu acelaşi lucru se putea spune despre Janet. Părinţii lui Janet erau mormoni, deşi înţelesesem că nu erau activi în comunitatea religioasă.

Când s-a apropiat momentul căsătoriei, Janet, vrând să-mi facă pe plac în toate modurile posibile, m-a întrebat dacă doream ca ea să se convertească la iudaism. „Bineînţeles„, i-am replicat, „cu condiţia să mă laşi şi pe mine să mă convertesc la mormonism.” 🙂 În felul acesta s-a încheiat orice discuţie despre asemenea fleacuri.

Mormonii cred în necesitatea de a da naştere unui număr cât mai mare de urmaşi, iar părinţii lui Janet aveau o mulţime de fraţi şi surori. Drept rezultat, Janet avea zeci şi zeci de veri primari, unchi, mătuşi şi alte neamuri. Din fericire, majoritatea trăiau în statul Utah şi nu trebuia să-i întâlnesc pe toţi.” 🙂

Continuă citirea →

Cum a obţinut piratul Barbarossa o soţie cu 60 de ani mai tânără

barbarossa pirat

Era în dimineaţa zilei de 8 august 1534. Abia se iviseră zorile, când nouă galere, la pupele cărora nu flutura niciun pavilion, ancorară în micul port Sperlanga, de pe coasta de sud-vest a Italiei. Pescarii care se pregăteau să plece în larg văzură cum, de pe bordul galerelor, coborau câteva bărci, pline cu războinici înarmaţi cu archebuze. Purtau turbane de un alb imaculat şi la brâul fiecăruia dintre ei atârna câte un lung iatagan. Peste câteva clipe, un strigăt de alarmă deştepta pe toţi locuitorii aşezării:

– Piraţii! Au venit piraţii!

Un dar pentru Suleiman Magnificul

Aşa începu una dintre nenumăratele agresiuni piratereşti efectuate în cursul secolului al XVI-lea împotriva ţărmurilor italiene, franceze şi spaniole ale Mării Mediterane. Cine erau aceşti atacatori? Un amestec de aventurieri de cele mai diverse naţionalităţi: turci din insulele Mării Egee şi de pe litoralul Asiei Mici; arabi izgoniţi din Spania de către regii catolici şi stabiliţi pe coastele Africii de Nord, care aparţin astăzi Libiei, Tunisiei şi Algeriei; europeni proveniţi din toate statele mai mari sau mai mici existente pe atunci – napolitani şi veneţieni, andaluzi şi olandezi, englezi şi francezi etc.

Continuă citirea →

Sabina Poppaea – „Avea totul în afară de un suflet cinstit”

Sabina Poppea

Tacitus consideră anul 58 e.n., atunci când Nero cunoscuse  pe Sabina Poppaea, ca „începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Logodna şi apoi îndemnul Poppaeei îl transformaseră pe împărat într-o fiară îndrăgostită care, pentru liniştea amorurilor sale, şi-a ucis chiar mama.

Noua metresă a împăratului avea cinci-şase ani mai mult decât Nero, care împlinea acum 20 de ani. Tatăl Poppaeei se numea Titus Ollius şi făcea parte din tagma ecvestră a Romei. Fiica sa îşi luase însă numele după al bunicului său dinspre mamă, Poppaeus Sabinus, bărbat distins, fost consul şi răsplătit cu triumful, pentru faptele sale de arme. Tatăl Sabinei n-a avut timp să se remarce în viaţa publică: la începutul carierei sale a fost ucis de către Tiberius, din pricina prieteniei lui cu Seianus. Suetonius pretinde că Ollius era quaestor în momentul condamnării la moarte.

Micuţa Sabina Poppaea a rămas de timpuriu orfană şi a fost crescută în casa bunicului. Mama sa întrecea în frumuseţe pe toate femeile din Roma, frumuseţe pe care a transmis-o şi fiicei. Faima Sabinei Poppaea s-a mărit prin averea moştenită de la bunic, prin vorba sa atrăgătoare şi prin isteţimea minţii. De aceea, Tacitus (Anale, XIII, 45) spunea despre această femeie ,,că avea totul afară de un suflet cinstit”, fiindcă „înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele — dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei”. Pe cap îşi aranja un văl, în aşa fel ca să-i acopere numai o parte a feţei, stârnind astfel curiozitatea bărbaţilor dornici a-i vedea în întregime chipul. „Nu s-a lăsat tulburată niciodată de gura lumii — scrie Tacitus (Anale, XIII, 45) — nefăcând deosebire între soţi şi amanţi; nelăsându-se subjugată de simţămintele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru ea; împărţea plăcerile acolo de unde trăgea foloase”.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. Din intimitatea căsniciei

cuplu

Atât în memorii, cât şi în jurnalul din anii 1941-1945, Mircea Eliade o descrie pe Nina Mareş ca pe o soţie profund devotată, care, spune el, „trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta”. El însuşi era, în acea vreme, un soţ greu de suportat în viaţa de zi cu zi: „Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”, mărturiseşte el.

De fapt, Nina îşi consacrase energia carierei soţului său, care va putea conta întotdeauna pe ajutorul ei, uneori chiar şi în munca de documentare. La cererea soţului, Nina va accepta să-şi părăsească locul de muncă şi, mai ales, să nu mai aibă copii, ceea ce însemna pentru ea un enorm sacrificiu. Ea va limita, de asemenea, cât mai mult posibil rolul de tată vitreg pe care Eliade avea să-l joace faţă de fiica sa, Adalgiza (Giza). Aceasta va rămâne de-a lungul anilor o prezenţă discretă, dat fiind că era înscrisă într-un internat pentru fete şi nu ajungea acasă decât la sfârşitul săptămânii.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. De la prietenie la dragoste

indragostiti

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

Continuă citirea →

Preşedintele, soţia, cocoşul şi găina

cocos si gaina

Preşedintele american Calvin Coolidge a vizitat într-o bună zi, în compania soţiei sale, o fermă în Maryland, vizită în timpul căreia Grace a fost martora unei copulaţii scurte între un cocoş şi o găină. Ea l-a întrebat pe fermier despre frecvenţa acestor raporturi şi i s-a spus că, de mai multe ori pe zi, acest cocoş le onora pe găinile de acolo.

Spuneţi-i aceasta preşedintelui, a sugerat ea cu maliţiozitate.

Ceea ce a făcut, foarte jenat, fermierul.

Îmi spuneţi că acest cocoş sare asupra aceleaşi găini de mai multe ori pe zi? l-a întrebat preşedintele.

Nu, domnule, nu pe aceeaşi găină, bineînţeles.

Atunci, duceţi-vă să-i spuneţi aceasta soţiei mele.  🙂

sursa: Jean-Luc Hees, Istoria Casei Albe, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2008, pag. 164-165

Cum şi-a cunoscut Hemingway prima soţie

Hemingway si Hadley Richardson

În 1920, când Hemingway avea 21 de ani şi s-au cunoscut, Hadley Richardson avea 28 de ani, crescuse alături de o mamă dominatoare şi autoritară, şi de un tată blând şi înţelegător, care s-a sinucis cu un foc de revolver în urma unui faliment financiar, lăsându-şi soţia cu cei patru copii de crescut.

Hadley a renunţat la universitate ca s-o poată ajuta pe mama sa. La moartea acesteia, Katy Smith, o fostă colegă de şcoală, a invitat-o la Chicago. Aici l-a cunoscut pe Hemingway, ieşit de puţin timp din teribila aventură a războiului din Italia, din deziluzia provocată de tânăra infirmieră Agnes von Kurowski (inspiratoare a romanului Adio arme, care nu dorise să se căsătorească cu el), din drama cu mama care-l gonise de acasă pentru că nu-şi câştiga singur existenţa.

Hemingway s-a interesat imediat de Hadley, care a fost flatată de atenţia care i se acorda şi care a răspuns în acelaşi fel. Hemingway şi-a concentrat atenţia asupra ei, aşa cum ştia el să o facă, în mod irezistibil, dând impresia că pe lume nu exista decât persoana cu care vorbea în acel moment, iar Hadley nu a depus mari eforturi ca să-l împiedice.

Continuă citirea →

Iubiri celebre – Francisc II şi cele patru doamne ale sale

În anul 1792, coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană revenea arhiducelui Francisc II, un tânăr de 24 de ani cu un caracter slab şi un spirit anacronic, chiar retrograd. Exact ce nu trebuia unui tron european, într-o epocă şi un spaţiu răvăşite de Revoluţia franceză şi de generalul Bonaparte. Francisc II, născut la Florenţa în 1768, avea să fie ultimul suveran al Sfântului imperiu roman de naţiune germană şi primul împărat ereditar al Austriei. În momentele grele pentru tron, Francisc II se refugia sub protecţia sfaturilor unui cancelar înţelept şi viclean ca Metternich şi mai ales în căldura căminului, oferită de femeile pe care le-a iubit şi de copiii săi.

Continuă citirea →

O soţie „rea de muscă”

În excepţionala carte a profesorului universitar Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 262, este prezentată varianta sintetizată a subiectului tratat în articolul Scandal cu doamna rector:

„O soţie „rea de muscă” se pare că a avut Jean Livescu, căsătorit oarecum mai târziu, pe la 37 ani (în 1943), cu Despina Lungu, mult mai tânără, pe când germanistul era deja profesor la Universitatea din Iaşi. Numai că Despina – sau Coca, după cum îi spuneau toţi cei apropiaţi – era frumoasă (mulţi afirmă că era chiar „extrem de frumoasă”), blonda „doamnă rector” (doar soţul ocupa această poziţie) devenind subiectul unor bârfe încă mulţi ani după următorul incident: pe la începutul anului 1955, în urma unei descinderi a Miliţiei la o tutungerie ţinută de o aşa-zisă „madam Capot”, care era bănuită a avea o casă de toleranţă, a fost găsit un album cu femeile oferite spre „consumaţie”. Iar printre acestea figura şi soţia rectorului de atunci al Universităţii din Iaşi. Acesta ar fi fost şi motivul pentru care nu s-a făcut nici un fel de publicitate evenimentului „antisocial” – deşi, neoficial, toată lumea bună a Iaşului aflase –, iar după câteva luni Jean Livescu s-a transferat la Universitatea din Bucureşti graţie bunelor sale relaţii cu atotputernicii zilei.

Pentru ce a fost în sufletul universitarului nu avem nici o mărturie, însă este posibil ca tânăra soţie blondă să-l fi convins de „cinstea” ei, în chiar a doua zi a scandalului cei doi soţi plimbându-se ostentativ pe bulevardul spre Copou, ambii fericiţi şi zâmbitori.”

Soţii iubitoare

Prima soţie a lui Goga, Hortensia, se arăta extrem de iubitoare şi de tandră. Îi scria din Sibiu lui Octavian (Tavi) la 20 martie 1908, plecat la Bucureşti, că „eu numai lângă tine trăiesc şi, când nu te pot nici chiar vedea, trebuie să sufăr”; „toate gândurile mele sunt într-un loc la tine, te învălesc cu toată dragostea, stau lângă tine zi şi noapte şi ar vrea să te ferească de orice rău, de oboseală, de neplăceri”.  

Plecat în „misiune” la Belgrad – în 1946 –, ca ambasador, Tudor Vianu primea din partea soţiei epistole de o delicateţe şi un sentimentalism emoţionant: „Dudi dragă” – îi spunea –, „am nopţi lungi de insomnie, iar spre ziuă deseori te strig părându-mi-se că eşti lângă mine”. Sau cu altă ocazie: „Am tresărit aseară la fiecare sonerie de telefon crezând că ai să telefonezi. Voi avea poate în seara asta bucuria să te aud?” Şi nu erau căsătoriţi de ieri, alaltăieri, ci de 16 ani, având deja doi copii!

Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 215

Viaţa lui Albert Einstein (II)

Albert Einstein şi prima lui soţie, Mileva

Un cuplu nefericit.  Mileva era o fată inteligentă. Din cauza unei boli din copilărie şchiopăta cu un picior, lucru care nu a împiedicat-o să obţină o bursă şi să creeze un nou model de femeie, dinamică şi independentă. Cu acest gând a ales Politehnica din Zurich, care era dominată de bărbaţi. Când Albert discuta cu aceasta despre subiectul său preferat, adică fizica, simţea că vorbeşte cu un om care îi seamănă şi care îl înţelege, fapt care l-a făcut să se simtă atras de această femeie.

Continuă citirea →