Arhive etichetă: poezii

Patru poeţi şi o poezie

nevasta sefului de gara - poezie

Povesteşte Victor Eftimiu: „Toamna lui 1911… Era director la Teatrul Naţional din Craiova Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu, pe vremea ministeriatului acelui om amabil, surâzător şi prieten al artiştilor, C. C. Arion. Pentru că era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenusii şi foarte calm, Liviu Rebreanu fusese botezat, de către Gârleanu, Neamţul. Aşa i-am spus noi câţiva ani, până a murit Emil Gârleanu şi ni s-au despărţit cărările fiecăruia şi nu ne-a mai ars de râsete şi de glume.

Gârleanu îşi inaugura prima direcţie cu Înşirăte mărgărite şi Rapsozii, un act inedit al meu, scris pentru această festivitate, o apoteoză a lui Alecsandri şi Eminescu. Un grup de scriitori au pornit din Bucureşti spre Craiova cu bilete galbene, oferite de bunul ministru. Erau printre ei Octavian Goga, D. Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu. Parcă mă văd în compartimentul de clasa I cu Octavian Goga şi St. O. Iosif, tineri cu toţii, Goga şi cu mine foarte veseli, râzând mereu, iar bietul Steo – proaspăt rănit de o dramă familială, părăsit de femeia iubită, tot o scriitoare, care călătorea în acelaşi tren, în alt vagon, cu D. Anghel -, St. O. Iosif, trist, cu un surâs amar pe buze, cu ochii tiviţi cu roşu de atâta plâns.

Continuă citirea →

Hristos a înviat! – Alexe Mateevici

HRISTOS A ÎNVIAT!


Se aşternuse piatra pe proaspătul mormânt
Şi noaptea coborâse, acoperind cetatea.
Se liniştise neamul vânzării. Pe pământ
Era o taină mare… minune-apropiată.

Au stat tăcuţi de pază cei doi ostaşi străjeri
Ne-atinşi de măreţia adâncurilor firii,
Nepresimţind venirea minunii celei mari
Ce-avea să schimbe faţa şi rostul omenirii.

Şi iată miezul nopţii, de stele-mpodobit:
Un tunet lung s-aude, pământu-n el vueşte.
Adânci puteri îl mişcă, izbindu-l. Sguduit
Mormântul se deschide: scriptura se împlineşte.

Lumini lucesc la gura mormântului deschis,
Întunecimea piere o clipă-n toată firea…
Hristos învie!… Paznici, să fie vouă vis,
Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea!

Lumină din lumina cerescului cuprins
Luceşte-acum pe chipu-i. Îl-nalţă biruinţa.
Şi, lepădând pământul, îi lasă foc nestins
Pe calea mântuirii: nădejdea şi credinţa.

Cu moartea Sa pe cruce, murind nevinovat,
Ne-a dat El nouă pildă a marei jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte  călcând a înviat
Spre învierea vieţii în faptele de bine.

Cântaţi cu bucurie acelui Ce-a scăpat
Pe om şi omenirea de moarte sufletească.
E Paştele! Viaţă! Hristos a înviat!
Iubire între oameni şi pace să domnească.

Mircea Eliade despre Eminescu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

sursa: neamul-romanesc.com

Iarna – Vasile Alecsandri

IARNA

de Vasile Alecsandri


Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge,dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.

Tot e alb pe camp, pe dealuri,imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele pierdute sub clabucii albii de fum.

Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si desmiarda oceanul de ninsoare.
Iata-o sanie usoara care trece peste vai…
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

CE-TI DORESC EU TIE, DULCE ROMANIE

de Mihai Eminescu

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţă în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Murim… ca maine – Magda Isanos

MURIM… CA MAINE

de Magda Isanos

 

E-asa de trist sa cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or sa mai stee
voiosi, in vreme ce vom putrezi.

Atata soare, Doamne,-atata soare
o sa mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…

Si iarba asta o sa mai rasara,
iar luna tot asa o sa se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o sa fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
cand viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

Copilul meu, sa nu ma cauti – Magda Isanos

 

COPILUL MEU, SA NU MA CAUTI

de Magda Isanos


Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate
îţi vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: “Pentru mama-i târziu”.

Să ştii că am sa râd in flori
şi c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii şi cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
şi-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
şi marea cu aripa mea.

Să nu te temi de faţa mea schimbată.
Să nu spui: “Mama n-a fost aşa niciodată!”
Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor
în arborii din faţa fereştrilor.

Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
şi-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.

Ai să cunoşti că-i mama, după pace,
şi după felul-n care totul tace –
durerea şi grija de mâine –
după mirosul de gutui şi pâine.

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,
am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

sursa: bibliotecaharlau

Repetabila povara – Adrian Paunescu

REPETABILA POVARA

de  Adrian Paunescu


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Celei care minte – Ion Minulescu

CELEI CARE MINTE

de Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

De-abia plecaseşi – Tudor Arghezi

De-abia plecaseşi

de Tudor Arghezi

 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Mai am un singur dor – Mihai Eminescu

SĂ NE AMINTIM DE EMINESCU – 121 de ani de la moartea POETULUI

MAI AM UN SINGUR DOR

de Mihai Eminescu

 

Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

De cate ori, iubito…

De câte ori, iubito…

de Mihai Eminescu


 

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
……………………………………………………….
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Nu plange – Veronica Micle

NU PLÂNGE

de Veronica Micle


 

Nu plânge că te dau uitării,
Şi nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Şi ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanţ plin de tărie
Ca firul cel mai subţirel;
Când soarta vrea aşa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Şi nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Şi-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce şi-altul vine
Şi vei uita că te-am iubit.

Dor de mama – Cornelia Georgescu

DOR DE MAMĂ

de   Cornelia Gerogescu

 

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta…
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde…
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine…

Omar Khayyam – Singurătatea omului

SINGURĂTATEA OMULUI

de  Omar Khayyam


Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei –
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai –
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
– Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.