Arhive etichetă: familie

Din istoria copilăriei. Renașterea

copii RenastereEpoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.

Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.

Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.” Continuă citirea →

Ce fel de tată a fost Einstein?

Albert Einstein si copiii sai

Fiind unul dintre cei mai mari fizicieni şi teoreticieni ai tuturor timpurilor, Albert Einstein a avut parte, cu siguranţă, de o viaţă agitată. După cum ştim cu toţii însă, vine o zi în care până şi cei mai renumiţi savanţi trebuie să-şi facă timp pentru problemele personale. Einstein a avut familie, ceea ce l-a supus unor decizii apăsătoare în legătură cu timpul şi atenţia cuvenită celor apropiaţi. Se spune că, deşi Einstein nu a obiectat împotriva ideii de a deveni tată, nu a fost capabil să-şi înţeleagă pe deplin copiii. I s-a părut interesant să aibă un copil şi nu i-au rămas prea multe de spus atunci când Mileva a rămas însărcinată pentru a doua oară. Pe vremea când sărbătorea naşterea celui de-al doilea copil, Hans, Einstein nu mai simţise niciodată greutăţile datoriei de părinte. Savantul nu a fost un tată model, care să stea acasă lângă copii, mai ales când aceştia erau încă mici. Obişnuia să facă cercetări, să scrie şi să dezbată probleme ştiinţifice împreună cu prietenii săi când probabil ar fi trebuit să-şi petreacă timpul cu copiii.

Continuă citirea →

Iubire, familie şi ţară

 

Omul totdeauna, înainte de neam, şi-a iubit familia, înainte de lume, şi-a iubit neamul şi partea de pământ, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei, a simţit cea dintâi bucurie şi cea dintâi durere. ( Mihail Kogălniceanu )

O familie nenorocită

Preşedintele Abraham Lincoln are marele merit că a reuşit să reîntregească o naţiune dezbinată. S-a străduit destul şi pentru familia sa, dar nu a reuşit prea multe.

Familia Lincoln a avut patru copii. Cel mai mare, Eddy, a murit înainte de instalarea preşedintelui la Casa Albă. Acolo, la rândul său, tânărul Willie, favoritul părinţilor, s-a îmbolnăvit şi a fost doborât de febră tifoidă. Cel de-al treilea, Tad, a fost şi el bolnav, dar, până la urmă, a supravieţuit. Era mai mult decât putea îndura mama lor, care s-a cufundat în spiritism, devenind bătaia de joc a inamicilor politici ai lui Lincoln.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Karl Marx

Jenny, soţia lui Karl Marx, este una dintre figurile tragice, demne de milă ale istoriei socialiste. Avea coloritul luminos tipic scoţian, tenul palid, ochii verzi şi părul arămiu. Era o frumuseţe şi Marx a iubit-o, iar ea l-a iubit cu pasiune, luptându-se atât cu familia ei, cât şi cu a lui; a fost nevoie de mulţi ani de amărăciune pentru ca dragostea ei să moară.

Karl Marx şi soţia sa, Jenny

Cum de a putut un egoist ca Marx să inspire atâta afecţiune? Răspunsul, cred, este că era puternic, impunător, chipeş, în tinereţe şi în prima parte a maturităţii, deşi mereu murdar; nu este mai puţin adevărat că era amuzant.

Marx era mândru de descendenţa scoţiană nobilă a soţiei sale şi de postura ei de fiică de baron şi funcţionar superior în cadrul guvernului prusac. Însă, odată ce i s-a relevat îngrozitoarea realitate a căsătoriei cu un revoluţionar apatrid, lipsit de slujbă, Jenny s-ar fi mulţumit bucuroasă cu o existenţă burgheză, oricât de măruntă ar fi fost.

 O familie nefericită

Pentru cel puţin zece ani, începând cu 1848, viaţa ei a fost un coşmar. Pe 3 martie 1848, împotriva lui Marx a fost emis un ordin de expulzare din Belgia şi a ajuns la închisoare; Jenny şi-a petrecut şi ea noaptea într-o celulă alături de o mulţime de prostituate; a doua zi, familia a fost dusă, sub escorta poliţiei, la frontieră. O bună parte a anului care a urmat, Marx a fost fie fugar, fie a făcut obiectul unor procese.

Au găsit securitatea în Anglia, dar şi degradarea. Ea avea acum trei copii, Jenny, Laura şi Edgar, şi a dat naştere unui al patrulea, Guy sau Guido, în noiembrie 1849. Cinci luni mai târziu erau evacuaţi din camerele din Chelsea pentru neplata chiriei, fiind daţi afară pe trotuar. Şi-au găsit adăpostul într-o pensiune germană din Leicester Square, unde, în timpul iernii, bebeluşul Guido a murit. Jenny a lăsat o relatare disperată a acelor zile, de pe urma cărora starea ei de spirit şi afecţiunea faţă de Marx nu s-au mai refăcut niciodată.

În anii care au urmat au venit însă şi alte lovituri. O fată, Franziska, născută în 1851, a murit în anul următor. Edgar, fiul mult iubit, favoritul lui Marx, s-a molipsit de gastroenterită în acele condiţii insalubre şi a murit în 1855, o lovitură năpraznică pentru amândoi. Jenny nu şi-a revenit niciodată. “În fiecare zi”, scria Marx, “soţia mea îmi spune că ar vrea să zacă în mormânt…”

În 1860, Jenny s-a îmbolnăvit de varicelă şi şi-a pierdut şi ceea ce-i mai rămăsese din farmecul ei de odinioară. De atunci şi până la decesul ei, survenit în 1881, s-a vestejit încet în fundalul vieţii lui Marx, o femeie obosită şi deziluzionată.

În martie 1883, Karl Marx moare. Una dintre fiicele sale, Jenny, murise cu câteva săptămâni mai înainte. Sfârşitul celorlalte două fete a fost şi el tragic. În 1898, cu inima zdrobită de comportamentul soţului ei, Eleanor a luat o supradoză de opium, posibil într-un pact suicidar, din care el s-a fofilat. Treisprezece ani mai târziu, Laura şi soţul ei au căzut de acord în privinţa unui pact suicidar, pe care ambii l-au dus la bun sfârşit.

Alexandru cel Bun – domnitorul cu patru sotii

Nimeni nu îl poate întrece pe regele Angliei, Henric al VIII-lea, care a avut şase soţii. Dar înaintea lui, pe la începutul secolului al XV-lea,  Alexandru cel Bun, domnitor important al istoriei noastre, a făcut dovada perseverenţei sale în dragoste şi credinţei că, în cele din urmă, va găsi o soţie care să nu-l părăsească. Nu avea prejudecăţi; nu conta că este catolică sau ortodoxă, din neam mare sau fără înaintaşi iluştri, româncă sau străină. Dar nu a avut nici mare noroc la însurătoare.

Trebuie spus că s-a însurat de patru ori.

Cea dintâi soţie, pe care o avea încă înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta şi era catolică. A murit!

După aceea, Alexandru Voda se însură din nou, Neacşa fiind aleasa. A murit!

Alexandru, căruia nu-i plăcea văduvia, se însură a treia oară, luând de soţie o catolică de neam mare, anume pe Ringala, vara regelui Vladislav al Poloniei. L-a părăsit!

Alexandru se însură a patra oară, cu o ortodoxă de data aceasta, Marina, despre care se ştie numai că era fata lui Marin! De data aceasta a avut mai mult noroc. A murit el primul!

Originea familiei Kennedy

Când cineva doreşte să vorbească despre originea lui Kennedy va folosi termenul „american de origine irlandeză„.

Istoria Americii contemporane a început în 1620 cu sosirea puritanilor englezi pe nava Mayllower. Numărul de imigranţi irlandezi a crescut dramatic doar la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1845, când în Irlanda hrana de bază era cartoful, au apărut distrugeri masive ale culturilor de cartofi dintr-o cauză necunoscută. În 10 ani un milion de oameni au murit de foame, ceea ce a fãcut ca un val masiv de irlandezi să părăsească ţara având ca destinaţie America.

Cu patru ani mai târziu, în 1849, Patrick a sosit la Boston – primul Kennedy care a ajuns in America şi al treilea dintre fiii unei familii de fermieri instăriţi, care a preferat să vadă în emigrarea sa spre Pământul Făgăduinţei o ocazie de a-şi satisface ambiţia şi nu o fugă de foamete.

La vremea respectivă, America i-a primit cu mare răceală pe imigranţii irlandezi catolici şi săraci, care au ajuns mai târziu. În oraşe existau inscripţii care spuneau „Irlandezii nu sunt bineveniţi”, iar posibilităţile de muncă erau foarte puţine.

La un moment dat, Patrick a început să lucreze producând butoaie pentru whisky, dar a murit din cauza sărăciei şi a lipsurilor la doar nouă ani după ce a ajuns în Boston. Cu toate acestea, primul său fiu, bunicul lui Jack, Patrick Joseph Kennedy, a patruns în lumea politicii şi, în 1886, a fost ales senator. În acelaşi timp, a fost un importator de succes de băuturi alcoolice şi, treptat-treptat, numele Kennedy a început să capete prestigiu în societatea imigranţilor irlandezi din Boston.

Strămosşi lui Rose, mama lui Jack, familia Fitzgerald, au ajuns în America cu doi ani după familia Kennedy. Ambele familii au cunoscut succesul în Boston şi astfel, cei patru imigranţi irlandezi au reusit sã formeze o puternică alianţă.

Originea familiei Bonaparte

Originea familiei Bonaparte se pierde în negura evului mediu. Găsim Bonaparti la Treviso, Bologna şi Florenţa. Ce se ştie cu certitudine este faptul că un anume Francisc Bonaparte s-a stabilit în Corsica la Ajoccio în anul 1529, că pentru serviciile aduse republicii Genova, pe atunci stăpâna insulei, acest Francisc Bonaparte fusese înnobilat de către ducele de Toscana. Acesta este strămoşul lui Napoleon.

Carol-Marie Bonaparte, tatăl lui Napoleon, făcuse studii juridice, pe care însă nu le va termina decât mai târziu când, silit de greutăţile familiei, îşi va lua doctoratul juridic la Pisa. Cheltuitor, frivol, elegant,  amator de petreceri şi aventuri galante, cu o bogată imaginaţie, el nu poate realiza nimic sub raport material din lipsă de voinţă, perseverenţă şi spirit realist. Brav, el a luptat alături de Paoli împotriva francezilor şi n-a depus armele decât atunci când şi-a dat seama de zădărnicia încercării.

Letitia Bonaparte

S-a căsătorit cu Letiţia Ramolino, o fată de 16 ani, care, după spusele lui Stendhal, era cea mai seducătoare fată din insulă. Letiţia, al cărei tată era inspector general de poduri şi şosele, descindea din conţii Coll’Ato. Ca atare, nobleţea lui Napoleon, deşi mică, era autentică. Letiţia era o femeie energică, sobră, cu moravuri simple, fermă, muncitoare, zgârcită, lipsită de supleţe, ca şi de cultură. Curajoasă, şi-a urmat soţul în munţi, călare, deşi era însărcinată, a auzit şuierându-i gloanţele pe la ureche fără să murmure, a stat zile întregi în grote hrănindu-se cu lapte de capră.

Din căsătoria lui Carol Bonaparte cu Letiţia Ramolino  s-au născut 13 copii, dintre care cinci au murit de mici. În istorie au intrat cinci băieţi: Josef, Napoleon, Lucien, Louis, Jerome, şi trei fete: Elisa, Paulina şi Carolina.

Prin strămoşi şi temperament, Napoleon era deci un corsican autentic. El a moştenit de la mamă carcaterul ferm, voinţa, spiritul de ordine şi economie, puterea de muncă; de la tată, imaginaţia; de la amândoi, bravura.

Leonardo da Vinci – o copilărie nefericită II

În multe culturi şi de-a lungul multor perioade de timp, naşterea în afara căsătoriei nu a fost un impediment pentru realizarea unei cariere de succes. Acesta a fost, fără îndoială, cazul lui Leonardo da Vinci.

În Toscana veacului al XV-lea, copiii concepuţi în afara căsătoriei nu erau supuşi restricţiilor sociale dacă se năşteau din părinţi nobili sau ţărani. În clasa de mijloc însă, copiii nelegitimi erau dispreţuiţi şi ostracizaţi. Lui Leonardo nu i se îngăduia să frecventeze universitatea şi nu putea spera să exercite nici un fel de profesiune respectabilă, cum ar fi medicina sau dreptul, pentru că a accepta pe cineva cu originea lui era absolut contrar regulilor breslelor. Fireşte, aceste restricţii au avut un impact major asupra simţămintelor lui faţă de propria societate.

Dar alegerea carierei nu a fost singurul aspect al vieţii lui Leonardo influenţat de naşterea lui sub auspicii nefavorabile. Deşi a dobândit cunoştinţe uluitoare în domenii atât de diverse, Leonardo nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fusese lipsit de o educaţie universitară oficială. În parte, acesta a şi fost motivul pentru care a devenit ulterior autodidact şi s-a apucat de învăţătură cu atâta energie şi hotărâre, proces care l-a înzestrat cu o perspectivă unică. În acelaşi timp, deşi statutul de copil nelegitim l-a ajutat să se formeze, nu există nici o îndoială ca i-a produs şi multă suferinţă.

Originea i-a afectat viaţa şi în alte feluri. Cel mai important este faptul că nu a beneficiat niciodată de o educaţie într-o familie stabilă, tradiţională. A fost crescut de bunicii săi în căsuţa modestă în care se născuse şi de unde nu pleca decât pentru a face drumuri ocazionale la Florenţa, unde petrecea câteva zile cu tatăl său.

Mama lui Leonardo, Caterina, a fost o prezenţă ştearsă în aproape toată copilăria lui, şi probabil că şi acest lucru l-a tulburat şi dezorientat pe băiat.

La numai câteva luni după naşterea lui Leonardo, tatăl său s-a căsătorit cu fiica unui notar. Nou-născutul a fost lăsat în grija Caterinei. Probabil că în primul an a fost găzduită în familie. În momentul în care Caterina nu a mai fost necesară familei Da Vinci, aceasta a aranjat ca fata să se mărite cu o persoană pe care a considerat-o mai potrivită, un cărămidar din satul vecin. Ca urmare, legăturile cu Leonardo au fost rupte într-o oarecare măsură. Desigur, Caterina avea voie să-şi vadă primul născut, dar numai rareori, pe de o parte din cauza presiunilor familiei, dar mai mult ca sigur şi la insistenţele soţului. Evident, acest lucru a avut un impact emoţional puternic asupra micului Leonardo.

Întrucât comunitatea era aşa de mică şi satele atât de apropiate, mama şi fiul s-au întâlnit inevitabil în zilele de sărbătoare şi în ocazii speciale, iar acest lucru l-a derutat probabil şi mai mult pe copil pentru că, în momentul în care Leonardo era destul de mare ca să înţeleagă că aceasta era mama lui, o vedea pe Caterina cu alţi copii. Nu este greu să ne imaginăm cum trebuie să se fi simţit văzând afecţiunea de care se bucurau fraţii vitregi din partea mamei lui, în timp ce el era ignorat.

Mai târziu, Leonardo a manifestat sentimente şi inclinaţii sexuale neortodoxe. Îi plăceau foarte mult tinerii, avea rareori încredere în cineva şi a rămas obsesiv de închis şi plin de secrete toată viaţa.

 

sursa: Michael White – Leonardo da Vinci – biografia unui geniu

Leonardo da Vinci – O copilărie nefericită (I)

Prima persoană care şi-a luat ca nume denumirea satului Vinci a fost un anume Ser Michele da Vinci, care a trăit aici la mijlocul secolului al XIV-lea. Cuvântul „Ser” este un titlu onorific ce denotă profesiunea şi acesta era stră-stră-străbunicul lui Leonardo. Astfel a început o succesiune de trei generaţii de notari Da Vinci. Lui Michele i-a urmat în afacerea de familie fiul lui, Ser Guido, apoi fiul acestuia, Ser Piero. Toţi au trăit şi au lucrat la Florenţa şi fiecare a prosperat mai mult decât predecesorul său.

Apoi, aşa cum se întâmplă adesea, lanţul s-a întrerupt brusc. Bunicul lui Leonardo s-a opus insistenţelor familiei de a prelua firma şi s-a întors la moşia pe care o deţinea în apropierea satului Vinci. Se pare că Antonio nu dorea nimic altceva decât să ducă viaţa liniştită a unui nobil de ţară. Avea aproape 50 de ani când a decis că era timpul să se însoare; primul copil al celor doi, Piero, tatăl lui Leonardo, s-a născut un an sau doi mai târziu.

Piero a revenit la îndeletnicirea tradiţională şi a devenit un tânăr notar ambiţios, a cărui stil de viaţă era pe măsura succesului. Pe la 25 de ani, Ser Piero devenise unul dintre cei mai cunoscuţi şi ambiţioşi tineri din Florenţa. Îşi petrecea mai tot timpul acolo, revenind numai rareori şi numai pentru a-şi face datoria la moşia familiei din Vinci. Probabil că, în timpul uneia dintre aceste vizite, a întreţinut o scurtă legătură cu o fiică de ţărani din partea locului, pe nume Caterina, care i-a dăruit primul copil, un fiu nelegitim, pe nume Leonardo.

Partea a doua AICI

Ecaterina cea Mare şi viaţa de familie

Ecaterina cea Mare nu era rusoaică, aşa cum cred mulţi. Era de origine germană.

În adolescenţă nu avea o garderobă prea bogată şi, cu toate acestea, a devenit împărăteasa Rusiei şi a domnit peste multe milioane de supuşi, timp de 34 de ani. Asta ne arată unde poţi ajunge dacă îţi doreşti ceva cu adevărat. 🙂

La vârsta de 14 ani a fost chemată de împărăteasa Elizabeta în Rusia, ca să-l ia de soţ pe marele duce Petru, moştenitorul tronului. Aici a început să poarte numai blănuri, mătăsuri şi bijuterii splendide. Totul era minunat, în afara faptului că nu avea nici un fel de sentimente faţă de mire. 🙂

Şi nu e de mirare. În noaptea nunţii, Petru s-a urcat încălţat în pat, s-a jucat cam o oră cu păpuşile şi i-a povestit Ecaterinei despre amantele sale. Apoi s-a întors pe partea cealaltă şi a început să sforăie. Şi, timp de nouă ani de zile, lucrurile s-au desfăşurat după aceeaşi rutină, până când Petru s-a mutat într-un pat separat – probabil că pur şi simplu nu se gândise la asta mai înainte. 🙂

Între timp, căminul ducea lipsă de copii şi Rusia de moştenitori la tron. Petru se juca imperturbabil cu păpuşile dar, în 1754, Ecaterina a făcut un băieţel care semăna cu Serghei Saltikov, un tânăr cu care Ecaterina obişnuia să mai discute evenimentele zilei. 🙂

Unii istorici sunt de părere că tatăl ar fi putut fi chiar Petru, din moment ce copilul a ajuns să-i semene la caracter şi valoare. Bun, erau amândoi idioţi, dar ce dovedeşte asta? 🙂

În anii următori, familia imperială s-a îmbogăţit şi cu alţi copii. Ecaterina era fericită. “Dumnezeu ştie de unde-i scoate!” a exclamat Petru la un banchet. 🙂

Surprinzător, relaţia dintre ţarul Petru al III-lea şi soţia sa Ecaterina n-a mai fost la fel de armonioasă. În 1762 lucrurile s-au precipitat, fiecare urmându-şi destinul. Ecaterinei i-a mers bine. Ea l-a detronat pe soţul său, l-a aruncat în închisoare şi s-a proclamat împărăteasă.

Cu Petru lucrurile au fost mai triste. La câteva zile după arestarea sa a murit subit în timp ce în preajma sa se găseau câţiva prieteni ai împărătesei. Ecaterina a anunţat că murise de colici renale, dar oamenii care s-au dus la înmormântare s-au întrebat de ce avea atunci un mare bandaj în jurul gâtului ?! 🙂

Istoria nu prea ştie ce să creadă despre viaţa de familie a Ecaterinei. Multă vorbărie inutilă a curs despre prietenii ei, în mare parte doar bârfe. Din nefericire, lumea e plină de oameni gata să gândească ce-i mai rău când văd un bărbat strecurându-se afară dintr-un dormitor străin în miez de noapte! 🙂

sursa: Will Cuppy, Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, Editura Litera International, Bucureşti, 1999