Arhive etichetă: istoria lumii

Nomazii din stepele eurasiatice

Regina Tomyris ucigându-l pe regele persan Cirus II

Călăreţii nomazi de origine indo-europeană stăpâneau vastele stepe din Ucraina, sudul Rusiei şi Kazahstan, până când, în sec. IV î.Hr., presiunea hunilor a declanşat „marea migraţie a popoarelor”. Însă chiar înainte de această perioadă, unele triburi au părăsit regiunea, pătrunzând în zona mediteraneană, munţii Iranului sau India. Unele dintre acestea, precum hitiţii, mezii, perşii, sau ulterior parţii, s-au stabilit acolo şi au înfiinţat regate. Altele şi-au continuat migraţia până când au fost distruse, ca în cazul cimerienilor, sau s-au văzut nevoite să se reîntoarcă de unde plecaseră, precum sciţii.

Continuă citirea →

Religia în Imperiul Persan

Zarathustra

Zoroastrismul a prosperat în timpul domniei ahemenizilor. Conceptul zoroastrian de „viaţă de apoi“ a avut o influenţă remarcabilă atât asupra iudaismului, cât şi asupra creştinismului.

Continuă citirea →

Prima civilizaţie

În preajma anului 5000 î. Hr., agricultorii au început să se aşeze în valea dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Acest ţinut a devenit cunoscut ca Mesopotamia, care înseamnă „pământul dintre râuri”. Prima civilizaţie s-a dezvoltat în Sumer, ţinut din partea sudică a Mesopotamiei.

Continuă citirea →

Imperiul Persan în timpul ultimilor Ahemenizi

Darius III în bătălia de la Issos

Rebeliunile din provincii şi intrigile din casa regală au slăbit puterea perşilor după moartea lui Darius I. Conflictele cu grecii nu au dus la nici un rezultat clar, până la cucerirea Imperiului Persan în 330 î.Hr de către Alexandru cel Mare.

Continuă citirea →

Imperiul Persan în timpul lui Darius I

Imperiul Ahemenizilor a atins apogeul în timpul lui Darius I (cel Mare), care a fost probabil cel mai important conducător al Orientului antic.

Cambise II, fiul lui Cirus II, a cucerit Egiptul în anul 525 î.Hr. Pentru a contracara o tentativă de uzurpare, el a poruncit să fie ucis în secret fratele său mai mic Smerdis (Bardiya). În absenţa regelui, magul Gaumata s-a dat drept Smerdis şi a încercat să se urce pe tron. Cambise II a murit în timpul marşului de întoarcere din Egipt, în 522 î.Hr., dar vărul său Darius a împiedicat încoronarea „falsului Smerdis“ şi tronul a rămas în mâinile dinastiei Ahemenizilor.

Continuă citirea →

Mezii şi Imperiul persan al Ahemenizilor

Soldaţi persani şi mezi, basorelief de piatră

Triburile indo-iraniene ale mezilor şi perşilor s-au stabilit în zona vestică muntoasă a Iranului, la graniţa cu Mesopotamia în al doilea mileniu î.Hr. Perşii au anexat Media în anul 550 î.Hr. şi au înfiinţat ultimul mare imperiu al Orientului Apropiat, care a supravieţuit până la cucerirea sa de către Alexandru cel Mare, în 330 î.Hr. Istoricii au interpretat frecvent subiectiv politica perşilor, considerându-i despotici. Ei au trecut cu vederea faptul că în timpul dominaţiei acestora o regiune vastă, integrată cultural şi economic, s-a bucurat de siguranţă şi stabilitate.

Continuă citirea →

Regatele Iuda şi Israel

Profetul Ilie ucide un preot al lui Baal

Rivalitatea pentm tron dintre succesorii lui Solomon a dus la scindarea regatului. Chiar şi după aceasta conducătorii regatelor Iuda şi Israel s-au confruntat cu o putemică opoziţie internă, în special religioasă, dar şi cu presiuni tot mai mari venite din exterior, din partea asirienilor şi a babilonienilor.

Continuă citirea →

Primii evrei şi regatele lui David şi Solomon

Evreii au pătruns în Palestina în secolul VIII î.Hr. Conflictele cu localnicii au stimulat formarea unei civilizaţii militare, care a unificat triburile răzleţe şi a favorizat crearea unui stat naţional în jurul anului 1020 î. Hr.

După ce numeroase oraşe-stat canaaneene din Palestina au fost distruse de popoarele mării la începutul sec. XIII î.Hr., filistinii s-au stabilit pe coastă şi au înfiinţat o federaţie de oraşe-stat independente. Tot atunci au sosit şi arameenii de origine semită, printre care se numărau şi triburile lui Israel. Grupuri de evrei trăiseră anterior în Egipt, după cum aflăm din legenda biblică a lui Moise. Toţi evreii erau legaţi de adorarea lui Yahve. Unicitatea acestei divinităţi în panteonul de zei din Orientul Apropiat şi puritatea cultului său caracterizau societatea lor. În jurul anului 1020 î.Hr., Saul a fost proclamat regele evreilor şi comandantul armatei în lupta împotriva celorlalte triburi aramaice şi a filistinilor. El nu deţinea însă nici un fel de autoritate internă, cum ar fi perceperea dărilor. După moartea lui Saul, David, conducătorul militar de succes din tribul lui Iuda, a fost ales rege în jurul anului 1004 î.Hr.

Spre deosebire de Saul, David se baza pe propria armată, cu ajutorul careia obţinea fonduri şi confisca proprietăţi. El a înfrânt autonomia triburilor răzleţe ale lui Israel şi a creat un stat unificat cu capitala la Ierusalim, care devenea astfel centrul politic şi religios al evreilor. David a cucerit teritoriile arameene vecine, până când regatul său a ajuns să se întindă între fluviul Eufrat la nord şi Marea Roşie în sud.

David cu capul lui Goliat, statuie de bronz de Verrocchio

După ce David l-a ucis pe uriaşul filistin Goliat, Saul, regele fondator al Israelului, l-a adus la curtea sa. Deşi invidia popularitatea acestuia, regele nu i-a făcut totuşi nici un rău lui David, întrucât tânărul era bun prieten cu fiul său, Ionatan. David s-a căsătorit apoi cu fiica lui Saul. Când Ionatan a murit luptând împotriva filistinilor, Saul s-a sinucis şi David a devenit rege. În timpul domniei sale, propriul fiu s-a ridicat impotriva lui. Mai târziu, David s-a îndrăgostit de Batşeba şi l-a trimis pe soţul ei în luptă, pentru a fi ucis. Fiul lui David şi al Batşebei, Solomon, i-a urmat pe tron.

Fiul său, Solomon, i-a urmat la conducere, stabilind relaţii diplomatice şi comerciale strânse cu fenicienii, arabii şi egiptenii. El a construit la Ierusalim un templu splendid închinat cultului lui Yahve.

Existau însă deja semne ale declinului puterii regatului. Unii vasali arameeni şi-au recâştigat independenţa, în vreme ce presiunea dărilor, munca forţată neplătită şi toleranţa lui Solomon faţă de străini au stâmit nemulţumirea evreilor. Cu toate acestea, Solomon a rămas în memoria posterităţii mai ales pentru proverbiala sa înţelepciune.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008

Egiptul antic – Regatul Nou

REGATUL NOU I cca 1539-1379 î.Hr. Egiptul antic a atins apogeul puterii sale politice în timpul Regatului Nou. Faraonii celei de-a optsprezecea dinastii au făcut din Egipt statul cel mai influent din Orientul Apropiat.

În timpul domniei lui Ahmosis I, primul faraon din dinastia XVIII, conducătorii Tebei au reuşit să îi alunge pe hicsoşi şi să extindă dominaţia Egiptului până la graniţa Siriei. Urmaşul lui Ahmosis, Tutmes I (cca 1525-cca 1512 î.Hr.) a cucerit toată Nubia şi a integrat-o în Imperiul Egiptean.

Hatsepsut

Fiica lui Tutmosis, Hatşepsut (1503-1482 î.Hr.) s-a căsătorit cu fratele ei vitreg, Tutmes II. După moartea acestuia, ea a preluat puterea, iniţial ca regent pentru nepotul ei, Tutmes III. În cele din urmă, ea şi-a asumat titlul de faraon şi a adus o perioadă de pace şi prosperitate pentru ţară. Au fost organizate expediţii comerciale de amploare, cum ar fi cele din ţinutul Punt (Eritreea şi Somalia de astăzi). La fel ca şi alţi faraoni, Hatşepsut a poruncit să i se ridice un splendid templu funerar, unul dintre cele mai importante edificii de acest gen.

După moartea ei, Tutmes III (1504-1450 î.Hr.) a şters orice menţiune a mătuşii şi mamei sale vitrege. În timpul domniei lui, Regatul Nou a atins dimensiunile sale maxime, întinzându-se de la Eufrat în nord, până la Sudanul de astăzi în sud. Pentru a împiedica ascensiunea hitiţilor, faraonii au încheiat alianţe succesive cu Regatul Mitanni. Politica alianţelor a fost dublată de căsătoriile dinastice. Amenhotep III (1417-1379 î.Hr.) s-a căsătorit atât cu regina egipteană Tiy, cât şi cu două prinţese Mitanni.

Domnia lui Amenhotep III s-a remarcat prin edificiile construite şi prin stilul arhitectural. Lunga perioadă în care a condus Egiptul a marcat de asemenea declinul treptat al celei de-a optsprezecea dinastii, accelerat ulterior de politica religioasă a fiului acestuia, Amenhotep IV (Akhenaton).

Akhenaton

REGATUL NOU II: Perioada Amarna 1379-132o î.Hr. Amenhotep IV a introdus o formă de monoteism şi a interzis vechile culte, stårnind astfel mânia preoţilor, care se temeau că îşi vor pierde influenţa în Egipt.

Venerarea discului solar, Aton, era deja un lucru comun la curtea faraonului Amenhotep III. Noul faraon, Amenhotep IV (1379 – 1362 î.Hr.), a interzis însă toate celelalte culte. El şi-a luat numele de Akhenaton („cel care îl slujeşte pe Aton“) şi a înfiinţat o nouă capitală, Akhetnaton, pe câmpiile din centrul Egiptului, la Tell el-Amarna. Procedând astfel, el i-a privat pe preoţii lui Amon-Ra din Teba de puterea lor. În timpul lui Akhenaton, a apărut un stil artistic nou, mai naturalist. În al doisprezecelea an al domniei acestuia entuziasmul său pentru reforma a început să scadă. Nefertiti, care fusese până atunci egala sa şi „suprema soţie regală“, a dispărut, fiind înlocuită de prinţesa Mitanni Kiya. Această schimbare putea fi cauzată de ameninţarea crescândă din partea hitiţilor, care a deterrninat Egiptul şi Regatul Mitanni să se alieze.

La puţin timp după moartea lui Akhenaton, vechile culte au fost reinstaurate. S-a încercat de asemenea eradicarea amintirii „regelui eretic“.

Ambii faraoni care i-au urmat s-au căsătorit cu fiicele lui Akhenaton şi Nefertiti pentru a asigura continuitatea dinastiei. Al doilea faraon, tânărul Tutankhaton, şi-a schimbat numele în Tutankhamon în încercarea unei reveniri la vechea ordine. Nu a avut însă realizări semnificative pe plan politic. Din cauza conflictelor permanente cu hitiţii, puterea generalilor de armată a crescut constant. După moartea sa, aceştia au uzurpat tronul. Unul dintre ei, Ramses I a înfiinţat o dinastie în jurul anului 1320 î.Hr.

Tutankhamon

Blestemul faraonului Tutankhamon Descoperirea mormântului aproape intact al lui Tutankhamon în 1922 afost cea mai mare senzaţie arheologică a secolului trecut. Însă curând, mulţi dintre cei care au participat la săpături au murit în circumstanţe misterioase şi astfel a luat naştere legenda „blestemului lui Tutankhamon”. Astăzi se crede că decesele au fost cauzate de către unele bacterii rare, ciuperci sau viruşi conservaţi în mormânt.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Litera

Femeile în Egiptul antic

Nefertiti

Femeile egiptene se bucurau cam de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Ele puteau încheia de sine stătător tranzacţii legale şi puteau practica majoritatea meseriilor. Femeile căsătorite aveau drepturi egale cu soţii lor. Poligamia se practica doar în casele regale. Dintre soţiile faraonilor, „marile consoarte regale“, precum Tiy şi Nefertiti, au avut o influenţă considerabilă.

S-au înregistrat unele cazuri în care femeile au devenit faraoni. Căsătoriile între fraţi şi surori aveau loc pentru a asigura puritatea dinastiilor divine. Dacă faraonul era fiul unei concubine, cum s-a întâmplat frecvent în dinastia XVIII, el se căsătorea de obicei cu sora vitregă cea mai apropiată pentru a-şi asigura descendenţa. Ulterior, „soţiile divine ale lui Amon“ au dominat oficial teocraţia tebană în Egiptul de Sus.

Egiptul antic – perioada predinastica

Vechea civilizaţie a Egiptului antic a apărut pe fâşia de pământ fertil pe care Nilul a creat-o în deşertul din nordul Africii. Dată fiind izolarea sa geografică, Egiptul a evoluat foarte diferit, în special în unele aspecte, faţă de restul Orientului Apropiat. Deşi a fost supus unor influenţe exterioare, caracteristicile sale fundamentale au rămas aceleaşi în mileniile sale de existenţă.

Perioada predinastică

Regiunile nordice şi cele sudice ale Egiptului au fost unificate încă din perioada predinastică, formând o singură entitate politică.

Egiptul se află pe Valea Nilului, fiind mărginit spre est şi spre vest de deşert. Inundaţiile anuale, care au loc între iulie şi octombrie, aduc aluviuni fertile, esenţiale pentru agricultura înfloritoare de pe malul fluviului. Ţara este împărţită în Egiptul de Sus, unde Nilul curge printr-o vale îngustă, şi Egiptul de Jos, unde fluviul şi afluenţii săi formează o deltă largă înainte de a se vărsa în Marea Mediterană.

Continuă citirea →

Arta omului primitiv

Dintre creaţiile artistice atât de diverse şi de impresionante ale omului primitiv cele mai cunoscute sunt picturile rupestre. Printre motivele care predomină se numără animalele vânate şi oamenii. Formele de artă preistorică includ gravurile în piatră, sculpturile şi figurinele realizate în stiluri diferite, care permit astfel nenumărate interpretări.

Pictura rupestra - Lascaux, Franta

Primele picturi rupestre şi gravuri de pe pereţii stâncoşi datează din Paleoliticul târziu. În special peşterile din Franţa şi nordul Spaniei ascund multe astfel de reprezentări.

S-a crezut mult timp că omul primitiv a observat şi a fost inspirat de crăpăturile şi fisurile din pereţii peşterilor, desenând mai întâi motive geometrice, abia apoi figuri propriu-zise. Însă atât spiralele, cât şi celelalte desene datează din aceeaşi perioadă. Artiştii au fost probabil conştienţi de la bun început că pot să reprezinte mediul înconjurător în imagini.

S-a presupus că picturile rupestre nu aveau un scop pur estetic şi nu fuseseră realizate de un individ talentat, ci înfãţişau lumea unui întreg grup. Principala temă este vânatul, reprezentat din profil şi în mişcare. În contrast cu acesta, rarele figuri umane par a fi abstracte. Siluetele sunt întotdeauna izolate şi realizate în stiluri diferite. Reprezentările realiste alternează cu imagini de oameni şi animale extrem de abstractizate şi cu detalii exagerate. Un alt motiv des întâlnit în peşteri este amprenta mâinii umane.

Gravurile rupestre în piatră depăşesc chiar ca număr picturile apărând uneori suprapuse şi conţinând cam aceleaşi teme. Se grava nu doar în piatră, ci şi pe coarne de cerb sau oase de animal.

În Paleoliticul târziu au fost realizate şi sculpturi. S-au găsit mici sculpturi realizate în calcar, steatită, os şi corn de cerb, precum şi figurine de lut ars. Cele de dimensiuni mai reduse erau probabil purtate ca pandantive. Statuetele înfăţişează cel mai frecvent figuri feminine şi au fost considerate nişte simboluri ale fertilităţii. Figurinele puteau avea forme conice brute, dar şi feţe realizate cu mare atenţie la detaliu.

Tehnici de pictură în Paleoliticul târziu

pictura rupestra - Altamira, Spania

Picturi rupestre datând din Paleoliticul târziu apar în Europa de Vest, în special în Franţa şi Spania, munţii Ural şi Siberia. Artiştii au realizat culori din pigmenţi ferici de ocru, dizolvaţi în apă. Nuanţele de roşu, galben şi maro erau obţinute cu ajutorul albuşului de ou, grăsimii, sucurilor de plante şi sângelui (după cum se vede la bizonul de la Altamira, Spania). Tonurile de negru se realizau cu ajutorul cărbunelui sau manganului.

Amprentele de mâini de pe pereţii peşterilor erau zugrăvite de obicei cu negru sau roşu. Uneori, artistul îşi aplica o vopsea lichidă pe mână şi o apăsa pe perete (creând astfel o amprentă pozitivă). Alteori, el îşi punea mâna pe stâncă şi sufla vopsea în jurul ei, realizând o amprentă negativă.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii

Evolutia omului preistoric

Evoluţia omului poate fi urmărită în funcţie de uneltele şi armele de vânătoare pe care le-a folosit. Un alt semn al progresului îl reprezintă existenţa zonelor de locuit care ofereau adăpost permanent unor grupuri tot mai mari.

Pe lângă scheletele găsite, obiectele de piatră s-au păstrat de asemenea foarte bine, oferindu-ne informaţii despre prima perioadă a existenţei noastre. Hominizii din Paleoliticul timpuriu foloseau materialele carese găseau uşor. Primele unelte din piatră au fost create prin cioplire cu alte pietre sau beţe, astfel încât luau diverse forme. Aşchiile erau de asemenea utilizate pentru a da o formă pietrei prin răzuire sau dăltuire. În Paleoliticul mijlociu, cerinţele vânătorii au determinat îmbunătăţiri ale armelor şi apariţia unor lame fin cizelate.

Continuă citirea →

Calatori si calatorii in Evul Mediu

Călătoriile medievale. Călătoria reprezintă pentru omul medieval unul dintre elementele esenţiale ale vieţii, nu atât prin frecvenţa cu care se produce (societatea medievală este mai degrabă statică), cât prin tentaţia pe care o reprezintă. Cu excepţia negustorului, obligat să se deplaseze prin natura îndeletnicirii sale, omul medieval (ţăran, orăşean, dar şi nobil) este mai degrabă sedentar. El cunoaşte cel mai mult împrejurimile locului unde s-a născut. Dar ispita (combinată cu spaima) pe care o stârneşte necunoscutul este extraordinară. Ea se asociază, în mentalitatea impregnată de religios a omului medieval, cu descoperirea „cetăţii lui Dumnezeu”  şi parcurgerea drumurilor lui Isus ori a peregrinărilor apostolilor săi.

Călătoriile omului medieval sunt aşadar pelerinaje de penitenţă (la locurile sfinte, la marile centre de rugăciune – la acestea participând, potrivit specificului confesiunii, atât creştinii, cât şi musulmanii) sau în speranţa vindecării (prin atingerea relicvelor sfinte).

Continuă citirea →

Primii agricultori. Primele orase

La începuturi, oamenii vânau animale sălbatice, prindeau peşti şi culegeau nuci, plante şi fructe, pentru a-şi asigura hrana. Se întâmpla cu mii de ani înainte ca oamenii să deprindă practicile agricole.

Practicarea agriculturii a început în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în zona denumită „Semiluna roditoare”. Oamenii au văzut că seminţele căzute pe pământ încolţesc şi din ele cresc plante. Au început să adune seminţele şi să le planteze. Primele cereale obţinute astfel au fost grâul şi orzul.

În aceeaşi perioadă, oamenii au învăţat să îmblânzească animale. De la acestea au obţinut lapte, carne şi lână. De asemenea, foloseau vitele la munca câmpului.

Cu trecerea vremii, micile sate s-au dezvoltat şi au devenit oraşe. Cel mai vechi oraş cunoascut de noi până în prezent este Ierihon. Oamenii de aici locuiau în case mici, din cărămizi de lut. Morţii erau înmormântaţi  sub aceste case. Craniile lor erau puse la vedere, ca un mod de a arăta respect celor dispăruţi. Oraşul Ierihon a cunoscut bogăţia prin comerţul pe care îl făcea cu alte comunităţi, iar oamenii din oraşele vecine au devenit invidioşi. Pentru a se apăra, locuitorii din Ierihon au construit un zid de piatră masiv, împrejurul oraşului.

Catal Huyuk a fost cel mai mare dintre primele oraşe. Era locuit de circa 6000 de oameni.