Arhive etichetă: arta

Renaşterea artistică

Michelangelo - Crearea lui Adam, capela Sixtina

Pentru uzul comun, Renaşterea este perioada unei extraordinare performanţe artistice. O întreagă direcţie istoriografică valorizează în primul rând componenta artistică, marea eflorescenţă a picturii, sculpturii şi arhitecturii produse îndeosebi în spaţiul italic.

Renaşterea a însemnat între altele şi o modificare a conceptelor artistice. Dacă pentru omul medieval lumea, dincolo de aspectele imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui Dumnezeu, lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este plural. Spiritul divin se manifestă în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă aşadar şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta constituie corespondentul ordinii exclusiv spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul Renaşterii, lumea are o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă. Michelangelo a ilustrat în pictura executată pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican constituirea formei umane: Dumnezeu îi transmite suflul viu lui Adam, pe care îl modelase din lut, dându-i formă după chipul şi asemănarea sa.

Continuă citirea →

Anunțuri

Renaşterea – Istoria unei epoci

Michelangelo - David, capul

RENAȘTEREA – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Continuă citirea →

Arta linguşirii

Pictorul oficial al curţii, Mignard, îl rugă pe Ludovic al XIV-lea să îi pozeze pentru un nou tablou. Suveranul, cochetând, îl refuză pe motiv că s-ar putea ca artistul să-l găsească îmbătrânit.

Continuă citirea →

Spartacus, de la istorie la artă

Neînfricatul gladiator trac Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăseşte aproape în toate genurile şi reprezentările artistice care au ajuns până la noi de-a lungul timpului. Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul şi filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decât a făcut arta pentru altă figură din panteonul universal.

Continuă citirea →

Arta de a cunoaşte oamenii

Regele Carol I

Regele Carol I avea un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile, ca şi virtuţiile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni. A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sale, a ştiut exact ce poate da şi ce nu poate da fiecare şi a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalţi.

Continuă citirea →

Edouard Manet – picturi, scandaluri şi prejudecăţi

În1863, Manet a realizat una dintre picturile emblematice ale istoriei artei, Dejun pe iarbă. Tabloul părea cam ciudat atunci, prin prezenţa unei femei goale alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi elegant. Cu acest tablou, Manet devine ultimul pictor neoclasic şi primul pictor modern. Artistul nu a vrut să şocheze, ci a vrut să lupte cu nişte tabuuri.

Tabloul face o aluzie directă la Concertul câmpenesc a lui Tiţian, – de la Muzeul Louvre, la vremea respectivă în mintea tuturor spectatorilor informaţi. Manet se adresează deci unei categorii sociale precise, al cărei pretins bun-simţ caută să-l demaşte. Publicul a înţeles însă că pictorul a luat în râs pe vechii maeştri. Bărbaţii din tabloul lui poartă haine moderne, nu păreau figuri istorice. Hainele femeii sunt aruncate printre resturile de mâncare, sugerând că ea făcea parte din meniu şi că totul era neruşinat de modern. Tabloul face privitorul să se simtă ca un voyeur. Acest realism imagistic a şocat juriul Salonului din 1863, care l-a respins categoric.

O altă pictură celebră a artistului, Olympia, pictată tot în 1863, şi inspirată de Venus din Urbino a aceluiaşi Tiţian, va fi expusă la Salon în 1865. A provocat şi ea un scandal enorm, căci, la Manet, zeiţa Venus a lui Tiţian era reprezentată în chip de… curtezană.

Pictorul opunea acestor tablouri, de un mare realism, lirismul găunos caracteristic academismului, criticând şi ipocritul bun-gust burghez. Dar ele au fost apreciate atunci ca fiind dăunătoare moravurilor vremii.

Manet, un „om de familie bună” ratat în… pictură !

Edouard Manet (1832-1883) s-a născut într-o familie selectă şi putea deveni ministru sau chiar şef de guvern. Tatăl său, Auguste, era înalt magistrat ministerial, iar mama sa, Eugénie Fournier, fusese botezată de o prinţesă suedeză. De fapt, trebuie spus că naşul său era chiar regele Suediei. Împins de la spate spre o carieră juridico-diplomatică, adolescentul Manet a preferat rătăcirile. Absolvent de gimnaziu, Édouard este respins de Şcoala superioară de marină. Se îmbarcă însă temerar la bordul unui vas şi ia în piept Atlanticul, până în Brazilia. Schiţează neîntrerupt mateloţi furioşi, beţi, dar plini de viaţă, şi talazurile unui ocean care-i şoptea că are altă vocaţie. Urmează rătăcirile pe uliţele irezistibile ale Louvrului. La 18 ani, intră în atelierul pictorului de scene istorice Thomas Couture, unde dă dovadă de aptitudini tehnice excepţionale dublate de refuzul convenţiilor academice. Susţinut din umbra de un unchi, în spiritul lui Manet se creiona întreaga perspectivă a unei cariere de pictor. Nesăţios, a rătăcit apoi prin muzeele olandeze, germane şi, inevitabil, italiene. Renaşterea îl emoţiona, dar şi îndrăznelile lui Courbet şi Delacroix i s-au cuibărit în suflet. Va prelua eclectic din fiecare şi va înfiinţa propria sa instituţie, a cărei etichetă o ştim astăzi: precursor al impresionismului. În 1861, este acceptat la Salon, cu lucrarea Guitarrero. În octombrie 1863, se căsătoreşte cu o tânără pianistă daneză numită Suzanne Leenhoff. Din jurul anului 1870, cercul impresionist îl adoptă ca pe un precursor. Influenţa impresionistă se manifestă în special prin adoptarea unor subiecte lejere. Moare de sifilis netratat, cu piciorul stâng amputat. Cu doi ani înainte, primise Legiunea de Onoare.

 Salonul refuzaţilor

Respins de juriul Salonului, în 1863, Manet îşi va expune picturile, printre care celebrul  tablou  Dejun pe iarbă, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în „Salonul refuzaţilor”, spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor pictori neconformişti. Juriul Salonului din acel an respinsese însă 2 783 de lucrări, din cele aproape 5 000 intrate în concurs, mult mai multe decât  de obicei. Era deci mare nevoie de un alt loc de expunere, acum pentru  lucrările respinse de Salon. Împăratul Napoleon al III-lea este cel care a avut ideea înfiinţării unui nou salon numit al „refuzaţilor”, într-o anexă vecină Salonului oficial. Deşi, trebuie să recunoaştem, chiar împăratul Napoleon al III-lea  a numit tabloul lui Manet” … indecent”. Mii de oameni au venit la deschiderea „Salonului refuzaţilor”, Dejunul pe iarbă  fiind vedeta acestuia. Tabloul a devenit imediat simbolul rupturii dintre arta academică oficială şi ceea ce avea să fie arta modernă, iar Manet un adevărat erou în ochii tinerilor artişti. Stilul tablourilor de la „Salonul refuzaţilor”  era contrar standardelor Academiei de Arte Frumoase din Franţa, cea care dicta, într-un anume fel conţinutul picturilor (subiectele istorice, temele religioase, portretele) şi chiar tehnica folosită: culori sobre, conservatoare, imagini rafinate care reflectă realitatea, redate prin linii exacte şi culori brute, neamestecate. Cu acest salon al refuzaţilor a început avangarda în pictura europeană. Încurajaţi de Manet, impresioniştii îşi vor expune şi ei tablourile în „Salonul refuzaţilor”, începând din 1874.

Dejun pe iarbă – un nud printre bărbaţi îmbrăcaţi

Pictura a produs un imens scandal. Iniţial, pânza a purtat numele de Scăldatul. Manet a pictat-o între 1862 şi 1863 cu gândul că va fi acceptată la „Salonul” Academiei de Arte Frumoase. Însă socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă. Nu numai că Academia a respins pânza, dar pictura a ajuns şi batjocura multor vizitatori ai „Salonului refuzaţilor”, care au botezat-o… Dejun pe iarbă.

Subiectul, pe scurt, era următorul: în mijlocul naturii doi prieteni sunt surprinşi într-un moment de conversaţie plăcută. În prim-plan, Manet a pictat hainele femeii şi coşul cu fructe aşa cum ar fi făcut-o într-o pictură de natură moartă. Neobişnuită este prezenţa unei femei goale la acest dejun pe iarbă, cu atât mai mult cu cât cei doi tineri care îşi caută buna-dispoziţie în natură, sunt îmbrăcăţi corect, în costumele epocii. Unul dintre cei doi tineri era fratele artistului, Eugéne (cel din stânga), iar celălalt era viitorul său cumnat, Ferdinand Leenhoff (cel cu căciulă). Mai supărător era faptul că femeia se uită direct în ochii privitorilor. Ea era Victorine Meurent, cel mai celebru model al pictorului. Este drept, femeia din tablou este de fapt o combinaţie între figura ascuţită a Victorinei şi corpul plinuţ al Suzannei Leenhoff – viitoarea soţie a lui Manet.

Supărătoarea asociaţie dintre decenţa vestimentară a celor doi bărbaţi şi indecenţa tinerei femei a generat reacţii disproporţionat de mari la vremea respectivă. Se considera că pânza este prea mare pentru un subiect aşa de trivial. Un  lucru este cert. Lucrarea a rămas ca cea mai notorie pictură a secolului al XIX-lea!

Publicul era contrariat. De ce? Conta foarte puţin faptul că şi Tiţian a pictat o scenă similară la sfârşitul Renaşterii şi că tabloul avea un loc de cinste la Louvre. Atunci ce era aşa de grav la acest nud feminin? Nudul de femeie avea doar o „sursă” clasică. Sexualitatea secolului al XIX-lea era însă profund vicioasă. Reacţia din 1863 arată cât de mult se schimbase morala oamenilor de la Renaştere încoace, mai ales sub influenţa Barocului (arta religioasă a Contrareformei). Veneţienii secolului al XVI-lea (în care Tiţian şi-a creat capodoperele pomenite în acest articol) nu manifestaseră intoleranţă faţă de o asemenea reprezentare, dar parizienii secolului al XIX -lea erau chiar ipocriţi.Verdictul opiniei publice a fost acela că Manet  era un agresor al moralei. Intoleranţa publicului se producea însă faţă de subiect, care nu era, în mod evident, mitologic. Pretextul mitologic ar fi fost însă menit să legitimeze prezenţa fără prejudecăţi a nudului în primul plan. „Femeia” lui Manet nu apărea însă ca o nimfă, ci ca o prostituată, care privea privitorul drept în ochi, fără niciun dram de jenă. Ea făcea parte însă din lumea modelelor de artişti, „care nu se tem să se unească, între două şedinţe de poză, cu Rafaelii viitorului, cu nuri foarte reali, care la nevoie, se pot verifica” (Charles Blanc).

Epigonii

În 1865, tabloul lui Manet l-a îndemnat pe Claude Monet să picteze propriul Dejun pe iarbă, în stil impresionist însă. Cubistul Pablo Picasso a creat propriile sale versiuni asupra subiectului, respectiv o serie de 27 de picturi, 140 de desene şi 3 linogravuri şi machete, iar artistul pop  Alain Jacquet a reinterpretat  Dejunul  în ton cu epoca sa. Mult mai târziu (1959), Jean Renoir a regizat filmul Dejun pe iarbă. Însă, lăsând la o parte titlul, pelicula pare inspirată de tatăl lui Jean, pictorul Auguste Renoir.

Dar cea mai mare victorie a operei lui Manet a avut loc în 1906, la 23 de ani de la moartea artistului, când Dejunul pe iarbă a ajuns la Louvre. În prezent, pânza este expusă la Muzeul d’Orsay. Tabloul le-a insuflat impresioniştilor dorinţa de libertate faţă de vechile subiecte şi canoane, deschizând „un viitor ameţitor” pentru pictură.

Olympia – spectatorul devine „clientul” unui bordel  virtual !

Manet pictează apoi Olympia, tablou în care elimină orice posibilitate de interpretare alegorică. O nouă sursă de scandal. Insultele sunt de genul „Dacă Olympia făcea trotuarul nu i s-ar fi dat trei franci !”. La Salon, tabloul este expus foarte sus pe perete, ca să nu poată fi văzut. O singură voce se ridică în apărarea lui Manet. Este cea a lui Emile Zola, care, ca întotdeauna, este de partea învinşilor.

Manet a folosit aici „palete clasice”, o femeie în chip de zeiţă, asociată cu Venus din Urbino de Tiţian, însă zeiţa pictorului este o femeie modernă, uşor de recunoscut. Era aceeaşi Victorine Meurent, prezentată ca o curtezană etalându-şi nurii, cu privirea trufaşă ce şochează privitorul. De fapt, acesta se simte asemenea clientului unui bordel care tocmai îşi pregăteşte vizita printr-un dar, un buchet mare de flori. Purtând doar bijuterii (o panglică de catifea neagră în jurul gâtului şi o brăţară de de aur pe mâna dreaptă) şi papuci cu toc înalt, Olympia se etalează cu nonşalanţă, acest fapt fiind subliniat de pisica neagră cu ochi fosforescenţi, simbol al promiscuităţii şi de ceea ce ascundea mâna ei stângă! Tratarea nu flatează vreo frumuseţe ideală. Ea urmăreşte doar prezentarea corpului femeii. Victorine ne priveşte ca o curtezană fără ruşine. Este clar o provocare sexuală!

Şi alte aspecte au stârnit mânia publicului: faptul că slugii – o negresă într-un maldăr de pânză roz – şi florilor li se dă egală importanţă în cadrul lucrării. Comentariile vremii subliniau „murdăria” Olympiei. „Îi trebuie o baie” – a spus cineva. Concluzia majorităţii criticilor de artă ai vremii: este un puci estetic!. Astăzi, un  lucru este cert: Olympia rămâne până acum cea mai hulită femeie din istoria artei.

Victorine Meurent, muza lui Manet sau prostituată?

Deoarece pe Victorine Meurent (1844-1927) Manet a prezentat-o ca pe o curtezană, privitorii tablourilor Dejun pe iarbă şi  Olympia, au crezut că este de fapt o prostituată. De fapt, Victorine provenea dintr-o familie de meşteşugari şi a devenit, ulterior, chiar ea o pictoriţă de succes. A fost însă mai ales modelul celebrului Edouard Manet. A fost deci, mai ales, muză decât creatoare de artă.

Cariera de model şi-a început-o la 16 ani când a pozat pentru Thomas Couture, profesorul lui Manet, dar şi un artist care ţinea cursuri de desen pentru femei. Ea a pozat pentru Manet, pentru prima dată în 1862, când a făcut-o pentru o pictură numită Cântăreaţa străzii. Tabloul o prezintă pe eroina noastră ca pe o fetişcană roşcată, care cântă trecătorilor pentru câţiva gologani. Manet a continuat să o folosească drept model până în 1873. Poate fi cu uşurinţă recunoscută pentru statura ei micuţă şi părul ei roşu. Îndrăgostit de micută fetişcană şi cu o fantezie explozivă, maestrul a făcut-o celebră prin a sa Olympia, care avea să facă vogă în 1865, stârnind scandal, dar şi admiraţie. Victorine a studiat pictura şi a reuşit să expună la Salonul din1876. Culmea, în acelaşi an, acelaşi juriu a respins lucrările lui Manet! În 1879,Victorine devenea membră a Academiei de Arte-Frumoase, iar lucrările ei vor atârna în aceeaşi încăpăre cu cele ale lui Manet.

Despărţită cam brutal de mentor, a lucrat ca model încă multă vreme. În 1870, a  călătorit în America, cu speranţa de a vinde acolo o parte din propriile tablouri. În 1873, era din nou la Paris, unde, doi ani mai târziu,  devine studentă a lui Etienne Leroy, un celebru pictor de portrete care expunea frecvent la Salon. În 1876, expune, după cum am văzut deja,  pentru prima dată la Salon, un autoportret. În 1879, expune pentru a doua oară la Salon, tablourile ei fiind expuse aici şi în 1885 şi 1904. Nu mai era însă în cercul prietenilor lui Manet, din cauza bârfelor despre afacerile sale sentimentale. Se zvonea că este lesbiană. Cert este că nu a dorit niciodată să-şi întemeieze o familie. Manet a iubit-o însă până la finele vieţii.

După 1885,Victoine a avut o serie de greutăţi. A încercat să obţină o sumă de bani chiar de la văduva lui Manet, căreia i-a trimis o scrisoare prin care îi solicita o sumă de bani, ca urmare a unui angajament verbal al artistului, cum că Victorine urma să primească o anumită sumă, dacă tablourile în care ea a servit drept model s-ar fi vândut bine. Văduva lui Manet a respins însă cererea Victorinei. Meurent a mai reuşit să expună în 1893, de data asta la „Palais de l’Industrie”. În  ultimele decenii de viaţă, Victorine a împărţit o casă din suburbiile Parisului cu Marie Dufur, o profesoară de pian. Este posibil ca cele două să fi format o adevărată familie lesbiană. Recent, s-a descoperit o pictură a Victorinei, care a fost apreciată la 5 000 de dolari (o cotă destul de bună!),  ea fiind vândută unui colecţionar particular.

 O victorie importantă: nuditatea femeii nu mai este ruşinoasă !

Tablouile lui Manet  au şi semnificaţia eliberării femeii de ipocrizia epocii. Este o afirmare clară a ideii că nuditatea femeii nu este ruşinoasă. Bărbaţii din Dejun pe iarbă se poartă firesc, ceea ce denotă normalitatea. Femeia la fel, ceea ce înseamnă că şi ea îşi acceptă adevărata natură. Până atunci nudul feminin fusese  acceptat doar la temele mitologice, adică numai la reprezentarea nimfelor şi zeiţelor. Privirea veselă a modelului feminin din tabloul lui Manet a fost considerată la vremea respectivă ca o culme a prostului-gust, ca fiind neruşinată şi provocatoare. După cele două scandaluri generate de tablourile lui Manet, mai mulţi pictori au făcut din prostituţie şi bodeluri subiectul lor predilect. Este de amintit doar cel mai celebru caz, cel al lui Henri de Toulouse-Lautrec. Chiar Edgar Degas reprezintă micile dansatoare în jurul cărora roiesc „protectorii” şi, în afara lor, beţivane şi cântăreţe  de cafe-concert.

Concluzia  acestui scandal imagistic generat de cele două tablouri a fost pusă foarte exact de Octavian Paler: „Cu mâinile ei plăpânde şi lipsite de graţie, Olympia a deschis porţile grele ale artei moderne”.

sursa: isciv

Cine a fost Picasso?

Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.

Pablo Picasso

Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.

Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.

Picasso - Autoportret cu paleta de culori

În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).

Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.

Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso

Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.

Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.

Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:

„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.

sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009

Arta lui Henri Toulouse Lautrec

Arta cu Van Gogh si Cortazar partea a doua

Arta omului primitiv

Dintre creaţiile artistice atât de diverse şi de impresionante ale omului primitiv cele mai cunoscute sunt picturile rupestre. Printre motivele care predomină se numără animalele vânate şi oamenii. Formele de artă preistorică includ gravurile în piatră, sculpturile şi figurinele realizate în stiluri diferite, care permit astfel nenumărate interpretări.

Pictura rupestra - Lascaux, Franta

Primele picturi rupestre şi gravuri de pe pereţii stâncoşi datează din Paleoliticul târziu. În special peşterile din Franţa şi nordul Spaniei ascund multe astfel de reprezentări.

S-a crezut mult timp că omul primitiv a observat şi a fost inspirat de crăpăturile şi fisurile din pereţii peşterilor, desenând mai întâi motive geometrice, abia apoi figuri propriu-zise. Însă atât spiralele, cât şi celelalte desene datează din aceeaşi perioadă. Artiştii au fost probabil conştienţi de la bun început că pot să reprezinte mediul înconjurător în imagini.

S-a presupus că picturile rupestre nu aveau un scop pur estetic şi nu fuseseră realizate de un individ talentat, ci înfãţişau lumea unui întreg grup. Principala temă este vânatul, reprezentat din profil şi în mişcare. În contrast cu acesta, rarele figuri umane par a fi abstracte. Siluetele sunt întotdeauna izolate şi realizate în stiluri diferite. Reprezentările realiste alternează cu imagini de oameni şi animale extrem de abstractizate şi cu detalii exagerate. Un alt motiv des întâlnit în peşteri este amprenta mâinii umane.

Gravurile rupestre în piatră depăşesc chiar ca număr picturile apărând uneori suprapuse şi conţinând cam aceleaşi teme. Se grava nu doar în piatră, ci şi pe coarne de cerb sau oase de animal.

În Paleoliticul târziu au fost realizate şi sculpturi. S-au găsit mici sculpturi realizate în calcar, steatită, os şi corn de cerb, precum şi figurine de lut ars. Cele de dimensiuni mai reduse erau probabil purtate ca pandantive. Statuetele înfăţişează cel mai frecvent figuri feminine şi au fost considerate nişte simboluri ale fertilităţii. Figurinele puteau avea forme conice brute, dar şi feţe realizate cu mare atenţie la detaliu.

Tehnici de pictură în Paleoliticul târziu

pictura rupestra - Altamira, Spania

Picturi rupestre datând din Paleoliticul târziu apar în Europa de Vest, în special în Franţa şi Spania, munţii Ural şi Siberia. Artiştii au realizat culori din pigmenţi ferici de ocru, dizolvaţi în apă. Nuanţele de roşu, galben şi maro erau obţinute cu ajutorul albuşului de ou, grăsimii, sucurilor de plante şi sângelui (după cum se vede la bizonul de la Altamira, Spania). Tonurile de negru se realizau cu ajutorul cărbunelui sau manganului.

Amprentele de mâini de pe pereţii peşterilor erau zugrăvite de obicei cu negru sau roşu. Uneori, artistul îşi aplica o vopsea lichidă pe mână şi o apăsa pe perete (creând astfel o amprentă pozitivă). Alteori, el îşi punea mâna pe stâncă şi sufla vopsea în jurul ei, realizând o amprentă negativă.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii

Arta cu Van Gogh si Cortazar

19 februarie – Istoricul zilei

1473 – S-a născut Nicolaus Copernicus, astronom polonez, autor al teoriei heliocentrismului

1743 – S-a născut Luigi Boccherini, compozitor italian

1876 – S–a născut sculptorul Constantin Brâncuşi

1878 – A fost încheiat Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, care stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului. Totodată, Dobrogea a fost cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul de a o schimba „cu partea Basarabiei detaşată la 1856”

1936 – S-a născut Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist

1951 – A murit scriitorul francez André Gide

1952 – A murit Knut Hamsun, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1920)

6 februarie – Istoricul zilei

1793 – A murit Carlo Goldoni, dramaturg italian

1908 – S-a născut scriitorul Geo Bogza

1911 – S-a născut Ronald Reagan, preşedinte al SUA în perioada 1981–1989

1918 – A murit Gustav Klimt, pictor austriac

4 februarie – Istoricul zilei

1789George Washington a fost ales, de către Colegiul Electoral, primul preşedinte al SUA

1809 – S-a născut poetul Vasile Cârlova

1849 – A murit poetul Costache Conachi

1859 – A murit Alecu Russo, poet si prozator. Este autorul volumului „Cântarea României”

1872 – S-a născut Octav Bancilă, pictor român

1881 – S-a născut Fernand Léger, pictor francez

1902 – S-a născut aviatorul Charles A. Lindberg, devenit faimos pentru pilotarea de unul singur a primului zbor non-stop transatlantic în 1927

3 februarie – Istoricul zilei

1468 – A murit tipograful german Johann Gutenberg

1809 – S-a născut Felix Mendelssohn Bartholdy, compozitor, dirijor şi pianist german

1892 – S-a născut Gheorghe I. Brătianu, politician român

1924 – A murit Thomas Woodrow Wilson, preşedinte SUA

1941 – S-a născut Ştefan Iordache, actor român de teatru şi film

1954 – A murit Ionel Teodoreanu, scriitor

1985 – A murit Frank Oppenheimer, fizician american