Arhive etichetă: scandal

Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →

Scandalurile se ţin lanţ! O învăţătoare din sectorul 3 a fost acuzată că îi punea pe copii să înveţe!

profesoara

Nu doar şcolile “de fiţe” găzduiesc dascăli degeneraţi! La nici câteva zile după excluderea din învăţământ a învăţătoarei care se îmbogăţea pe spinarea părinţilor, încă o dezvăluire macabră aruncă o pată asupra sistemului educaţional românesc: o învăţătoare din sectorul 3 al Capitalei a fost înregistrată cu telefonul mobil în timp ce îi punea pe copii să înveţe! 🙂

Continuă citirea →

Sfârşitul unei idile

Georg Ludwig, Sophia Dorothea si Philipp Christoph, conte de Konigsmarck

Într-o noapte de vara din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fost invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în căsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Într-o noapte de duminică, în jurul orei 10, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, si-a părăsit reşedinţa din oraşul nord-german Hanovra şi, la adăpostui întunericului, s-a îndreptat grăbit spre Castelul de pe râul Leine. În acea dimineaţă primise o scrisoare prin care era rugat să-i facă o vizită nocturnă Sophiei Dorothea, tânăra soţie a prinţului moştenitor al Hanovrei. Deşi scrisul nu-i era cunoscut, Philipp a acceptat nerăbdător invitaţia la o întâlnire secretă cu iubita sa, căci de multe săptămâni nu mai avuseseră ocazia să se afle împreună. Poate că fusese totodată conştient de semnificaţia datei: 1 iulie 1694, respectiv patru ani de la ziua în care începuseră să îşi trimită scrisori de dragoste.

Deşi Sophia Dorothea nu scrisese şi nici nu dictase nimănui textul invitaţiei, a fost plăcut surprinsă să-l întâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pentru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regăsi i-a făcut să uite de orice precauţie. În orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia să ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trăsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. În cele din urmă va putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căsătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeauna stingheră. De a doua zi urma să înceapă o nouă viaţă alături de Philipp.

Continuă citirea →

Cum a devenit eunuc filosoful Abelard

Pierre Abelard si Heloise

În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai  întâi, cariera lui este uimitoare, pe  măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, apar­ţine clasei micilor nobili a căror viaţă  devine dificilă o dată cu începuturile  economiei  mo­netare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe  seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură. Dar renunţarea la armele războinice nu în­seamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bă­tăios, el va deveni cavalerul  dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut.  Deşteptând necon­tenit idei,  el  provoacă  pretutindeni  discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

Françoise Sagan – O viaţă plină de excese

Iată povestea unui copil răsfăţat, care s-a înfăţişat lumii scriind romane fermecătoare şi plasându-se zâmbitor pe prima pagină a ziarelor de scandal: o copilărie lipsită de griji, în ciuda războiului, o adolescenţă liberă şi veselă, un succes literar fulgerător, din prima încercare, preludiu al vieţii unei femei şi al unei scriitoare senine. Umbrele asupra existenţei sale ea însăşi le-a proiectat, ca pentru a refuza evidenţa prea catifelată a unei fericiri anunţate: câteva accidente, fiindcă îi plăcea să conducă prea repede, câteva boli, fiindcă a abuzat de stupefiante, o depresie, fiindcă iubirea de viaţă şi cea de senzaţii tari nu se împacă totuşi mereu. Françoise Sagan o pune pe una dintre eroinele sale să spună: „Mi-a plăcut mult cocaina, mi-au plăcut vagabonzii de pe trotuare, mi-au plăcut excitantele“. Fiindcă această viaţă de joacă permanentă cu substanţele toxice, viteza şi banii a fost, totodată, o viaţă de întâlniri şi îndelungate prietenii. În întregul ei, uneori până la provocare, Françoise Sagan a fost în egală măsură celebră pentru cărţile sale, ca şi pentru replicile mediatice pline de umor – ca în faţa studenţilor din mai 1968, care-i reproşau că umblă într-un Ferrari: „Vai, nu! E un Maserati“.

Continuă citirea →

Scandal cu doamna rector

La începutul anilor ’50 un adevărat sexgate tulbura liniştea academică din dealul Copoului. Sesizaţi de câteva neveste „înşelate”, politiştii au percheziţionat tutungeria „La madam Capot”. Printre pozele unui album de prezentare a „damelor de consumaţie”, hop! şi imaginea Cocăi Livescu, o blondă planturoasă, „extrem de frumoasă” şi, pe deasupra, şi nevasta rectorului Jean Livescu.

Se împliniseră cinci ani de la terminarea războiului, iar Jean Livescu avea deja 2 ani de rectorat. În mediul academic se bucura de o adevărată reputaţie, cu multe stagii în Germania şi un doctorat la Universitatea din Strasbourg. Dar mai era admirat şi pentru floarea pe care şi-o pusese recent la butonieră, Coca, „o blondă fermecătoare, impozantă, o cucoană în toată regula”. Coca Livescu era simplu: doamna rector. Abandonase facultatea la jumătate, dar căsătoria cu profesorul de germanistică avea să-i salveze reputaţia. Zilele şi le petrecea la palavre cu alte cucoane din lumea bună a Iaşului sau dând ordine unei servitoare surdo-mute, care avea grijă să fie totul bec când domnul rector avea să se întoarcă acasă. Nimeni în schimb nu putea nici măcar bănui că „doamna rector” ar fi putut să viziteze localuri rău famate cum ar fi cel al lui madam Capot.

Continuă citirea →

Ministru implicat într-un scandal de sex şi securitate

La 4 iunie 1963, secretarul de stat britanic pentru problemele războiului, John Profumo, şi-a dat demisia, recunoscând astfel adevărul acuzaţiilor privind implicarea sa într-un scandal de sex şi securitate. Mai înainte, în martie, Profumo spusese în Camera Comunelor că prietenia lui cu o fată de 21 de ani, numită Christine Keeler, nu are „nimic indecent”. Dar, de fapt, Keeler îi servise lui Profumo că amantă ocazională începând din vara lui 1961, când cei doi s-au cunoscut la piscina de la Cliveden, celebrul castel al familiei Astor, într-o întâlnire aranjată de un proxenet din societatea londoneză, Stephen Ward.

Continuă citirea →

Afacerea colierului reginei Maria Antoaneta

Franţa, 1785. Cardinalul Louis de Rohan, voind să intre în graţiile reginei Maria Antoaneta, care-l dispreţuia, este atras într-o cursă de către o aventurieră, falsa contesă La Motte-Valois.

Continuă citirea →

Lordul Byron, poet şi amant

Mama lui Byron a fost anunţată de o prezicătoare că pruncul ei nou-născut va muri la vârsta de 37 de ani, prevestire eronată cu numai un an. Însă prezicătoarea nu a menţionat că decesul acestuia va fi înconjurat de un scandal sexual ce va produce atât de multă senzaţie, încât i se va refuza înmormântarea în  Catedrala Westminster.

Continuă citirea →

Afacerea Watergate – scandalul care a zguduit America

Ceea ce secretarul de presă al preşedintelui american Richard Nixon, Ron Ziegler, caracteriza ca fiind „o spargere de mâna a treia” a sediului Comitetului Naţional al Partidului Democrat (situat în complexul de birouri şi apartamente Watergate din Washington), în 17 iunie 1972, a condus, sinuos şi chinuitor, la un eveniment fără precedent în istoria SUA: demisia unui preşedinte, survenită cu doi ani mai târziu, în august 1974.

Continuă citirea →

1 Decembrie: Fara scandal si huiduieli n-ar mai fi fost Ziua Nationala a Romaniei

Ziua Nationala nu putea sa faca nota discordanta fata de celelalte 363 de zile din an. Daca la Alba Iulia, locul unde s-a faurit Marea Unire, participantii la ceremonii s-au intrecut in aplauze si huiduieli, in Capitala Mircea Geoana si Emil Boc au fost implicati intr-un conflict inedit.

Aflat in Kazahstan la summit-ul OSCE, Traian Basescu a lasat gol locul de „cel mai important om in stat”, iar pentru el s-au calcat pe bombeu presedintele Senatului Mircea Geoana si premierul Emil Boc. Acesta din urma a iesit victorios, din cate s-a vazut, desi nimeni nu stie clar cum a fost posibil acest lucru.

Astfel, desi potrivit reglementarilor in vigoare presedintele Senatului, Mircea Geoana, este cel care tine locul presedintelui tarii in absenta acestuia, cel care a avut onoarea de a deschide parada de la Arcul de Triumf si de a primi onorul militar a fost premierul Emil Boc.

Continuă citirea →

Olympia – Edouard Manet

Scandalul stârnit de Dejunul pe iarbă nu l-a împiedicat pe Manet să picteze nuduri. În acelaşi an se naşte Olympia, care reprezintă o prelucrare a tabloului Venus dormind al lui Titian. Lucrarea, care a declanşat poate cel mai vestit scandal din istoria picturii, a fost prezentată în 1865 la Salon.

Georges Bataille a scris pe această temă:

„Ar fi greu de spus ce a şocat privitorii la vremea respectivă. Scandalul mărturiseşte existenta unor convenţii care nu mai meritau să supravietuiască. Opera a fost realizată sub efectul unei noi direcţii, eliberarea artei, care defineşte totodată o tehnică picturală uluitoare.”

Manet se eliberează din legăturile convenţionale apăsătoare şi totodată păstrează energia şi actualitatea tabloului lui Titian. Din nou Victorine Meurent este modelul.

În acest tablou Manet doreşte să-şi arate mai expresiv stilul personal. Înalţă o femeie concretă, din care vrea să creeze o Venus modernă, ceea ce a produs un şoc. Nu numai privirea provocatoare a Victorinei, care este culcată pe pernă, dar şi talentul pictorului este provocator.

În tablou – folosind propriile cuvinte ale lui Manet – totul indică senzualitatea „dură” a Victorinei. Nuanţele de alb ale materialelor (de la cearceaful mototolit până la şalul de caşmir) sunt reprezentate într-un mod tradiţional. Acestea acoperă şi luminează frumuseţea trupului. Panglica neagră de catifea, legată în jurul gâtului, „este ultimul obstacol până la nuditatea totală” – scria mai târziu Michel Leiris. Panglica dezbracă şi mai mult corpul şi, cu puterea contrastului, accentuează tonurile sidefii ale pielii.

Asupra câtorva pictori tineri tabloul a avut un efect deosebit. Cezanne şi-a exprimat astfel încântarea:

„În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că d-voastră aţi făcut o operă atât de mare, cum numai un pictor adevărat poate. Aţi reuşit, într-un limbaj propriu, să redaţi, plin de anergie, adevărul întunericului şi al umbrei, esenţa existenţei reale a obiectelor şi a fiinţelor”.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Dejunul pe iarba – Edouard Manet

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă a fost prezentată în cadrul Salonului în 1864. Creaţia lui Manet a fost luată în râs de către public, ceea ce a produs  un nou scandal în cariera pictorului, deşi artistul a depus toate eforturile, străduidu-se foarte mult să prevină o cădere.

La alcătuirea operei sale a acordat o mare importanţă principiilor de bază ale esteticii. În primul rând, a încercat să redea lumina de zi, naturală. De aceea a renunţat la strălucirea nesinceră a tablourilor pictate în stilul Academiei. Înfăţişând astfel nudul feminin, Manet răstoarnă obiceiurile sociale ale epocii sale, care admit reprezentarea nudului feminin numai la evocarea temelor inspirate din mitologie, adică la reprezentarea nimfelor şi a zeiţelor.

Tabloul a fost inspirat de Concert câmpenesc al lui Titian (acest tablou a fost atribuit ulterior lui Giorgione) şi de Judecata lui Paris, de Rafael.

Scopul lui Manet nu este să reprezinte „feminătăţi desăvârşite”, ci femei de vârstă mijlocie. Pentru realizarea tabloului a ales pe iubita sa de atunci, tânăra Victorine Meurent. O pictează aşa cum o vede. La Manet nu există forme linguşitoare şi penumbre ireale. Fără nici o estompare a realităţii, îi pictează ridurile de la gât, precum şi cutele abdomenului, deoarece ele există şi artistul se străduieşte să redea pe pânză realitatea. Trupul feminin arată în lumină ca şi cum ar radia, iar fundalul şi hainele elegante ale bărbaţilor care o înconjoară accentuează şi mai mult acest efect.

Tabloul, care contrazice obiceiurile pictorilor contemporani, a surprins şi a şocat publicul şi criticii. Aceştia nu au înţeles esenţa operei. Au crezut că este prost pictată, în plus, nudul feminin nu poate fi în nici un fel corelat cu picnicul bărbaţilor îmbrăcaţi ca nişte burghezi. Privirea veselă a modelului feminin a fost considerată o culme a prostului gust, au găsit-o neruşinată şi provocatoare.

Pictura intitulată Dejunul pe iarbă este considerată ca un început al istoriei noului curent în pictură, al impresionismului. Prin acest tablou, Manet s-a desprins într-adevăr de regulile de perspectivă obligatorii încă din Renaştere şi a realizat tabloul într-un mod cu totul nou. Nu păstrează proporţiile dintre  femeia care poate fi văzută în fundal şi cei care stau în prim-plan, de aceea modelul care se apleacă în spate apare disproporţionat de mare. Formele îşi pierd caracterul lor spaţial, apar ca şi cum ar fi plate.

Gândirea picturală a lui Manet va exercita un efect puternic asupra lui Gauguin, Cezanne, Matisse şi Picasso. Toţi sunt entuziasmaţi de modul în care Manet aduce privitorul mai aproape de tablou.

sursa: Mari pictori, Nr.5

Scandalul colierului

În anul 1784, reputaţia Mariei Antoaneta, regina Franţei, a suferit o lovitură serioasă prin scandalul colierului de diamante. A fost de fapt un şiretlic pus la cale special pentru a submina statutul reginei.

O femeie care îşi spunea contesa de La Motte, în realitate o excroacă, l-a convins pe înstăritul prinţ de Rohan că este una dintre confidentele reginei, iar el a fost de acord să cumpere un colier de diamante pe care Maria Antoaneta, chipurile, şi l-ar fi dorit. Părea că îl aşteaptă recunoştinţa regală, ba chiar şi favoruri de natură fizică, atunci când a fost răsplătit cu o întâlnire într-un colţ întunecos din curtea palatului regal cu “Maiestatea Sa”- de fapt, o prostituată îmbrăcată într-o rochie asemănătoare uneia purtate de regină.

Imediat după ce bijutierul a venit să-şi primească plata, povestea a devenit publică şi scandalul a izbucnit.

În ciuda faptului că Maria Antoaneta n-a ştiut nimic despre cele întâmplate, ideea că ar putea acorda favoruri sexuale pentru o bijuterie a fost considerată îndeajuns de credibilă pentru popor, fapt ce i-a afectat profund imaginea publică.