Arhive etichetă: invatamant

Examenul naţional de definitivare în învăţământ – proba scrisă – Istorie – 2013 – barem de evaluare şi de notare

examen definitivat

Examenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie - barem de evaluare si notareExamenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie - barem de evaluare si notare1

Examenul naţional de definitivare în învăţământ – proba scrisă – Istorie – 2013

definitivat examen

Examenul national de definitivare in invatamant - proba scrisa istorie

 

Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Crearea statului totalitar

simboluri comuniste

În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ. Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea unui război civil.  În aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.

Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”. Semnificaţia deplină a acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate împotriva statelor democrate”. Regimul se asigurase pe plan extern.

Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid, obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care aduna una peste alta 1.060.000 membri.

Continuă citirea →

Evoluţia învăţământului în Basarabia între 1812-1914

Până în secolul al XIX‐lea, în Principatele Române viața culturală s‐a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai țăranilor înstăriți învățau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituții de învățământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcționau trei şcoli. Alte instituții de învățământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De la mijlocul secolului al XVIII-lea s‐a remarcat şi grija domniei față de promovarea învățământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti”, cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ținuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Continuă citirea →

Declaraţia Drepturilor Copilului

Declaraţia Drepturilor Copilului

Preambul

Având în vedere faptul că popoarele Naţiunilor Unite şi-au reafirmat, în Carta Naţiunilor Unite încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane şi au hotărât să promoveze progresul social şi condiţii mai bune de trai, în contextul unei libertăţi sporite,

Având în vedere faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului au proclamat că fiecare persoană se bucură de toate drepturile şi libertăţile enunţate de aceasta, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, situaţie materială, statut la naştere sau alte statute,

Având în vedere faptul că, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea sa,

Având în vedere faptul că o astfel de protecţie specială a fost enunţată în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului şi a fost recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în statutele agenţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale preocupate de bunăstarea copilului,

Având în vedere faptul că omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun,

In consecinţă,

Adunarea Generală

Proclamă această Declaraţie a Drepturilor Copilului pentru ca acesta să poată avea o copilărie fericită şi să se bucure, atât pentru binele său, cât şi pentru binele societăţii, de drepturile şi libertăţile stabilite în această Declaraţie, şi solicită părinţilor, bărbaţilor şi femeilor ca persoane individuale, precum şi organizaţiilor voluntare, autorităţilor locale şi guvernelor naţionale să recunoască aceste drepturi şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca ele să fie aplicate în mod progresiv în cadrul măsurilor legislative sau de altă natură, în conformitate cu următoarele principii speciale, necesare ca urmare a situaţiei sale deosebite:

Principiul nr. 1
Copilul se va bucura de toate drepturile stabilite în această Declaraţie. Fiecare copil, fără nici o excepţie de la regulă, se va putea bucura de aceste drepturi, fără a exista distincţii sau discriminări din punct de vedere al rasei, culorii, sexului, limbii, religiei, opiniei politice sau al oricărei alte opinii, originii naţionale sau sociale,situaţiei materiale, statutului la naştere sau al altui statut, al copilului sau al familiei acestuia.

Principiul nr. 2
Copilul se va bucura de protecţie specială şi va beneficia de ocazii şi facilităţi, oferite prin lege sau prin alte mijloace, care să-i dea posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere fizic, mental, moral, spiritual şi social într-un mod sănătos şi normal şi în condiţii de libertate şi demnitate. Adoptarea legilor în acest scop va avea ca raţiune primordială interesul superior al copilului.

Principiul nr. 3
Copilul va avea de la naştere dreptul la un nume şi la o naţionalitate.

Principiul nr. 4
Copilul va beneficia de protecţie socială. El va avea dreptul să crească şi să se dezvolte sănătos; în acest scop, se vor asigura îngrijire şi protecţie speciale atât copilului, cât şi mamei acestuia, inclusiv îngrijire pre- şi post-natală adecvată. Copilul va avea dreptul să beneficieze de alimentaţie, locuinţă, timp liber şi servicii medicale adecvate.

Principiul nr. 5
Copilul care este handicapat din punct de vedere fizic, mental sau social, va beneficia de tratament, educaţie şi îngrijire

Principiul nr. 6
Pentru o dezvoltare completă şi armonioasă a personalităţii sale copilul are nevoie de dragoste şi înţelegere. Ori de câte ori este posibil, copilul va creşte în grija părinţilor săi, care vor fi responsabili pentru el, şi în orice caz, într-o atmosferă de afecţiune şi de siguranţă morală şi materială; nici un copil mic, cu excepţia cazurilor speciale, nu va fi separat de mama sa. Societatea şi autorităţile publice au obligaţia de a oferi îngrijire specială copiilor fără familie, precum şi acelora care nu au mijloacele necesare de subzistenţă. Este de dorit ca să existe alocaţii din partea statului sau alte tipuri de ajutoare pentru întreţinerea copiilor din familiile numeroase.

Principiul nr. 7
Copilul are dreptul să beneficieze de învăţământ gratuit şi obligatoriu, cel puţin în cadrul ciclului primar. Copilul va primi o educaţie care să îi stimuleze cultura generală şi să-l ajute, pe baza unor şanse egale, să îşi dezvolte capacităţile, judecata individuală şi simţul de responsabilitate morală şi socială şi să devină un membru util al societăţii.
Interesul superior al copilului va fi principiul de bază după care se vor ghida cei care sunt responsabili de educaţia şi îndrumarea copilului; aceasta responsabilitate aparţine în primul rând părinţilor copilului.
Copilul va avea toate oportunităţile pentru joacă şi recreere, care vor avea aceleaşi scopuri ca şi educaţia; societatea şi autorităţile publice vor face tot ce le stă în putinţă pentru a stimula exercitarea acestui drept.

Principiul nr. 8
In absolut toate situaţiile, copilul va fi primul care va primi protecţie şi ajutor.

Principiul nr. 9
Copilul va fi protejat împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime sau exploatare. El nu va fi supus traficului, sub nici o formă. Copilul nu va putea fi încadrat în muncă înainte de a atinge vârsta minimă în acest sens; în nici o situaţie, el nu va putea fi forţat şi nu va putea primi permisiunea de a avea o slujbă sau de a se implica în vreun tip de muncă ce ar putea să îi prejudicieze sănătatea sau educaţia, sau să îi compromită dezvoltarea fizică, mentală sau morală.

Principiul nr. 10
Copilul va fi protejat de acele practici care pot genera discriminări rasiale, religioase sau de altă natură. El va fi crescut în spiritul înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, păcii şi înfrăţirii universale, precum şi în deplinătatea conştiinţei că energia şi talentele sale trebuie utilizate în folosul semenilor săi.

Educaţia în lumea greacă

Ovidiu Drâmba, în cartea Istoria culturii şi civilizaţiei, face o succintă, dar edificatoare prezentare a educaţiei în lumea greacă.

Sistemele educative în cele două state greceşti, Atena şi Sparta, erau fundamental opuse.

În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, mâncând mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.

Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.

Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).

Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.

Scoala din Atena

Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.

Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.

Istoria universităţilor

Antichitatea greco-romană (şi cu atât mai puţin lumea Orientului) n-a avut o „universitate” în sensul propriu al cuvântului. A creat forme de învăţământ (exemple celebre fiind „Academia” lui Platon sau „Liceul” lui Aristotel) de un nivel ştiinţific realmente superior – mai ales în domeniul filozofiei, al dreptului şi al retoricii. Dar acest învăţământ nu era organizat pe facultăţi, nu avea o programă de studii şi nici nu acorda un titlu academic la terminarea studiilor.

Această instituţie – universitatea – este o creaţie specifică a civilizaţiei occidentale, născută în Italia, Franţa şi Anglia, la începutul secolului al XIII-lea. Nici unei universităţi nu i se poate preciza cu exactitate data naşterii, dar pot fi considerate cvasicontemporane universităţile din Bologna, Paris şi Oxford.

Universitatea medievală – matrice a universităţii moderne – este deci o instituţie tipic europeană, absolut originală şi caracteristică evului mediu.  Ca instituţie didactico-ştiinţifică, această formă de învăţământ se numea „studium generale”. „Generale”, nu pentru că programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru că şcolarii proveneau din toate regiunile Europei. Termenul se referea deci la cei care o puteau frecventa, nu la studii predate. În plus, pentru ca un „studium” să se poată numi „generale”, trebuia ca aici să se predea, pe lângă „artele liberale”(gramatica, retorica, logica, aritmetica, muzica, astronomia şi geometria), şi cursuri a cel puţin una din facultăţile numite „superioare”– teologie, medicină şi drept.

Ceea ce denumea termenul „universitate” nu era o şcoală, ci o formă de organizare – a studenţilor, a profesorilor sau, împreună, a studenţilor şi profesorilor – pe o bază asociativă. Prin urmare, conceptele „studium generale” şi „universitas” nu se identificau; deşi, în practică, majoritatea „studia generalia” au devenit, printr-un proces de evoluţie organizatorică, „universitates”.

O universitate trebuia să aibă cel puţin două facultăţi: o facultate de „arte liberale” şi o facultate „superioară”. Universitatea din Paris avea patru facultăţi, grupând şcolile care predau câte una din cele patru grupe de discipline – arte, teologie, drept şi medicină. Cel mai mare număr de studenţi şi de profesori il avea prima, pentru că, spre a se putea înscrie la una din celelalte trei, candidatul trebuia să fi absolvit facultatea de „arte”.

O universitate medievală era deci o corporaţie şi o instituţie de învăţământ supranaţională, europeană; fapt devenit posibil datorită instrumentului de comunicare unic: limba latină. Astfel, această instituţie putea include în sânul ei, fără probleme, cea mai eterogenă populaţie dintr-o formaţie corporativă cunoscută până atunci. La Universitatea din Paris, de exemplu, se întâlneau studenţi şi magiştri francezi, germani, englezi, scoţieni, irlandezi, danezi sau suedezi, cu studenţi spanioli, portughezi, cehi, unguri, polonezi sau greci. Toate universităţile din secolul al XIII-lea aveau acest caracter internaţional.

Ca formă de învăţământ superior, deci, ca „studium generale”, universitatea medievală era o derivaţie, reprezentând un stadiu de evoluţie a unor şcoli urbane, episcopale.

Ca instituţie, universitatea reprezenta faza finală de dezvoltare a unor societăţi bazate pe un contract, pe o înţelegere încheiată între grupul de magiştri, sau între şcolari, sau între ambele categorii sociale.

Ca origine, universităţile medievale au fost organizaţii corporative spontane născute în urma dezvoltării unor şcoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford); fie mari organisme corporative constituite în urma migraţiei magiştrilor şi şcolarilor de la o universitate la alta (Cambridge, Padova); fie, în sfârşit, instituţii create printr-o hotărâre a autorităţii ecleziastice (papalitatea) sau laice (împăratul sau principele) ca în cazul universităţilor din Napoli, Salamanca ş.a.

În linii generale, universităţile apărute în secolul al XIII-lea au avut o evoluţie comună. Ceea ce le deosebea, erau cauzele care au determinat această evoluţie şi felul raporturilor stabilite între părţi: între profesori şi studenţi sau între corporaţia universitară şi autorităţile civile ori ecleziastice. Prin urmare, originile şi natura universităţilor medievale sunt diferite, variind de la un caz la altul.

Totuşi, în ceea ce priveşte modul în care s-au constituit, precum şi în privinţa structurii şi a evoluţiei lor, se pot distinge două tipuri de universităţi, ilustrate de Universitatea din Bologna şi, respectiv, de cea din Paris (care au servit apoi ca model). Apariţia a fost determinată, în fond, de cauze şi de condiţii locale specifice: sociale, religioase, politice sau culturale. Dezvoltarea civilizaţiei urbane, intensificarea contactelor şi sporirea posibilităţilor de comunicare între diferite ţări şi regiuni; avântul intelectual anunţat încă de la începutul secolului al XII-lea, care a stimulat setea de cunoaştere şi pasiunea pentru stiinţă, toţi aceşti factori au favorizat progresul învăţământului. Dar împrejurările şi cauzele concrete, locale, au fost, în fiecare caz în parte, altele.

În Italia, pe la mijlocul secolului al XII-lea, numărul şcolarilor era foarte ridicat. La Bologna, „studium generale”era frecventat de câteva sute, veniţi din toate regiunile peninsulei, şi chiar din alte ţări. Departe de casă, lipsiţi de posibilitatea de a fi apăraţi în diverse circumstanţe şi dispunând de mijloace de subzistenţă de regulă modeste, şcolarii s-au organizat într-o „societas”, devenită în curând „universitas scholarium”, pentru a se putea opune în felul acesta, în primul rând, preţurilor de speculă pretinse de cetăţenii oraşului privind chiriile şi alimentele. Astfel uniţi şi organizaţi, şcolarii puteau constrânge conducerea oraşului să ia măsuri spre a împiedica asemenea abuzuri ale cetăţenilor, sub ameninţarea plecării în masa şi deci a transferării „studium”-ului într-un alt oraş, ceea ce, bineînţeles că bolognezilor nu le-ar fi convenit din nici un punct de vedere, nici economic, nici de prestigiu; şi pretenţiile şcolarilor au fost acceptate de autorităţi.

Deci, la origine, obiectivul principal al acestei „universitas” n-a fost fixarea unui program de studiu sau stabilirea modalităţii de numire a profesorilor, ci acela de a garanta un tratament favorabil şi de a apăra interesele studenţilor contra arbitrariului sau abuzurilor – cetăţenilor, autorităţilor şi chiar, eventual, ale profesorilor. Particularitatea tipului bolognez de universitate – corporaţie, aşadar, exclusiv a studenţilor – a rezultat într-o mare măsură din faptul că papalitatea s-a dezinteresat de cazul Bolognei. Autoritatea ecleziastică a renunţat să intervină, din moment ce în acest oraş nu exista nici o formă de învăţământ teologic (cu excepţia celui predat în şcolile mănăstireşti locale); totul concentrându-se asupra studiilor juridice, care împingeau pe un plan secundar chiar şi învăţământul artelor liberale.

În schimb, în cazul celuilalt tip de universitate medievală, reprezentat de Universitatea din Paris, derivată din şcoala catedralei, Biserica a intervenit de la început şi a continuat, cu fermitate absolută, să-şi menţină controlul. În şcolile catedralelor, în care, în secolul al XI-lea, predau mulţi episcopi înşişi, era firesc ca aceştia să-şi rezerve dreptul de a controla învăţământul şi de a recruta corpul profesoral. Adeseori, episcopul dădea această delegaţie unui cancelar capitular, totdeauna ales dintre cei mai instruiţi canonici ai diocezei. În curând, cancelarul a luat locul episcopului, atât ca profesor cât şi ca director al şcolii.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, profesorii se constituiseră deja, fără a mai cere încuviinţarea episcopului sau a cancelarului, într-un corp profesional numit „collegium”, legându-se prin jurământ să-şi apere în mod solidar interesele.

Studenţii le-au luat exemplul şi s-au alăturat grupului magiştrilor, pentru ca împreună să acţioneze împotriva imixtiunii autoritare a cancelarului în problemele lor şcolare, a abuzurilor sale de putere, a pretenţiei de a i se presta jurământ de ascultare, precum şi a arestărilor arbitrare pe care le dispunea uneori cancelarul.

În diferendul care era inevitabil, papa Inocenţiu III s-a pronunţat (în 1212) în favoarea universitarilor parizieni. Papa îi sprijinea pe magiştri şi pe studenţi, pentru ca în felul acesta să-i menţină sub obedienţa sa. În 1215, le concede un statut, care nu-i mai lăsa la discreţia cancelarului. Deşi rămasă încă sub jurisdicţia episcopului şi fără a avea încă dreptul de a poseda un sigiliu propriu cu care să-şi poată autentifica actele emise, la această dată asociaţia corporativă este cunoscută sub denumirea pe care singură şi-o dăduse, de „Universitas Magistrorum et Scholarium Parisiensium”. Din 1229 instituţia este desemnată în acte prin simplul cuvânt: „Universitate”.


sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației

Inovatii in educatie

Originile celor mai importante inovatii in educatie

Şcolile sumeriene timpurii din jurul anului 3000 î.Hr. au introdus conceptele de taxă de şcolarizare şi de grade diferite de învăţământ. Alte civilizaţii au promovat o multitudine de elemente educaţionale noi: grecii au creat sistemul de educaţie publică, contractele profesorilor şi licenţele, iar romanii au introdus educaţia bilingvă. În continuare, vom prezenta originile unora dintre cele mai importante inovaţii în domeniul educaţional.

Taxa de şcolarizare a apărut în Sumer în anul 3000 î.Hr. De la bun început, şcoala a costat bani şi numai cei ce puteau plăti beneficiau de educaţie. Salariul unui profesor era reprezentat de banii pe care-i primea de la elevi după fiecare curs, aceasta constituind taxa de şcolarizare. Probabil aşa se explică de ce elevii erau pedepsiţi atât de sever când lipseau de la ore.

Şcolile elementare au apărut tot în Sumer în 2500 î.Hr., fiind înfiinţate de preoţi pentru a-i instrui pe scribi în domeniul economic şi administrativ, una din principalele lor îndatoriri reprezentând-o contabilitatea templului sau a palatului.

Şcolile publice au apărut la Atena în jurul anului 500 î.Hr. Atenienii considerau că cetăţenii adevăraţi trebuie să fie persoane educate; de această educaţie au beneficiat bărbaţii din toate familiile ce îşi puteau permite achitarea unei taxe modice de înscriere.

Contractele profesorilor îşi au originea de asemenea în Atena (445 î.Hr). O vreme, profesorii puteau fi demişi după bunul plac al administratorului şcolii. Pentru a conferi stabilitate acestei profesii noi, Protagoras a introdus contracte cu o durată de până la trei ani, cu posibilitate de prelungire.

Şcolile subvenţionate de stat au apărut la Roma (75 d.Hr). Împăratul Vespasian a înlesnit apariţia şcolilor de stat printr-o subvenţie de 100.000 de sesterţi – monede de argint (confecţionate ulterior din alamă şi cupru) – sub forma unei alocaţii plătite din trezoreria imperială.

Liceele occidentale au apărut la Nurenberg (Germania) în 1525. Şcolile secundare erau împărţite pe două niveluri, gimnaziu şi liceu, ca elevii să nu acceadă într-o formă superioară de educaţie fără cunoştinţe solide într-o serie de discipline.

Manualele ilustrate au apărut în anul 1652 în Ungaria. Jan Amos Comenius, reformatorul educaţional şi teologul din Moravia, a iniţiat această modificare revoluţionară a manualelor pentru a conferi procesului de învăţare un caracter mai plăcut şi mai instructiv. Probabil că el a fost primul care a susţinut că o imagine valorează cât o mie de cuvinte.

Creşa îşi are originile în Scoţia în 1781. Aceste aşa numite şcoli pentru bebeluşi au fost înfiinţate pentru a-i ajuta pe părinţii care nu aveau unde să-şi lase copiii cu vârste cuprinse între trei şi şase ani, în timp ce ei erau la muncă.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004