Sfârşitul unei idile

Georg Ludwig, Sophia Dorothea si Philipp Christoph, conte de Konigsmarck

Într-o noapte de vara din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fost invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în căsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Într-o noapte de duminică, în jurul orei 10, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, si-a părăsit reşedinţa din oraşul nord-german Hanovra şi, la adăpostui întunericului, s-a îndreptat grăbit spre Castelul de pe râul Leine. În acea dimineaţă primise o scrisoare prin care era rugat să-i facă o vizită nocturnă Sophiei Dorothea, tânăra soţie a prinţului moştenitor al Hanovrei. Deşi scrisul nu-i era cunoscut, Philipp a acceptat nerăbdător invitaţia la o întâlnire secretă cu iubita sa, căci de multe săptămâni nu mai avuseseră ocazia să se afle împreună. Poate că fusese totodată conştient de semnificaţia datei: 1 iulie 1694, respectiv patru ani de la ziua în care începuseră să îşi trimită scrisori de dragoste.

Deşi Sophia Dorothea nu scrisese şi nici nu dictase nimănui textul invitaţiei, a fost plăcut surprinsă să-l întâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pentru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regăsi i-a făcut să uite de orice precauţie. În orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia să ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trăsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. În cele din urmă va putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căsătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeauna stingheră. De a doua zi urma să înceapă o nouă viaţă alături de Philipp.

Ultimele detalii ale fugii celor doi au fost puse la punct cu grijă exact înainte de momentul plecării; acum nu le mai rămăsese decât să numere orele până în zori. Însă Sophia Dorothea a aşteptat în van a doua zi. Philipp nu a mai aparut şi nici nu a trimis vreun mesaj prin care să explice ce se întâmplase. A dispărut şi nu a mai fost văzut vreodată.

Disperată şi temându-se de ce era mai rău, Sophia Dorothea a cerut ajutorul consilierului privat al coroanei, implorându-l să investigheze dispariţia lui Philipp: „Tremur de frică, gândindu-mă că ar fi putut să cadă în mâinile acelei doamne…” De care doamnă se temea Sophia Dorothea şi de ce? Şi ce s-a întâmplat cu adevărat cu Philipp după ce a părăsit odaia prinţesei? Pentru a rezolva misterul este necesar să privim în culisele unei căsnicii nefericite pe fundalul căreia s-a înfiripat romatica aventură cu sfârşit fatal.

Căsătoria: o manevră politică

Căsătoriile aranjate între dinastiile rivale erau un lucru obişnuit în Germania, care la acea vreme era divizată în ducate şi mici rcgate. Dragostea nu juca niciun rol în strategia acestor alianţe. Totuşi rareori au simţit vreun mire şi vreo mireasă o antipatie atât de profundă unul faţă de celălalt precum Sophia Dorothea şi Georg Ludwig. Acest resentiment reciproc era adânc înrădăcinat, el datând încă de la generaţia anterioară a celor două familii. Tatăl miresei, ducele Georg Wilhelm de Brunswick-Celle, fusese logodit cândva cu o altă Sophia, o prinţesă din învecinatul Renania-Palatinat. Nevrând să renunţe la viaţa de celibatar, Georg Wilhelm a rupt logodna şi şi-a prezentat viitoarea soţie fratelui său mai tânăr, Ernst August. Pentru a face aranjamentul cât mai atractiv pentru cei doi, a semnat în 1658 un contract conform căruia promitea să nu se căsătorească niciodată, iar în urma morţii sale ducatul Brunswick-Celle avea să se unească cu ducatul Brunswick-Luneberg, pe care Ernst August îl moştenise.

La câţiva ani după semnarea înţelegerii, burlacul convins Georg Wilhelm s-a îndrăgostit de o franţuzoaică pe nume Eléonore d’Olbreuse. Nemulţumit să o păstreze doar ca amantă, a hotărât să denunţe contractul şi să se căsătorească legal cu aceasta. A făcut apel la Leopold I, care la acea vreme conducea de la Viena precara confederaţie a statelor germane cunoscută sub numele de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. De-abia în 1676 a fost onorată petiţia prinţului. Astfel, Eléonore a devenit ducesă de Brunswick-Celle, iar fiicei lor, Sophia Dorothea, care avea deja zece ani, i s-a recunoscut titlul de prinţesă moştenitoare.

La curtea lui Ernst August din Hanovra aceste evoluţii erau privite cu suspiciune. În acel moment, promisa reunificare a celor două ducate părea ameninţată. Din fericire, cei doi fraţi au soluţionat problema: Sophia Dorothea urma să se căsătorească cu vărul ei, Georg Ludwig, fiul cel mare al lui Ernst August.

Din punct de vedere politic soluţia părea ideală; pentru Sophia Dorothea însă era departe de fi satisfăcătoare. Neobişnuită cu protocolul strict, uimită, dar în acelaşi timp afectată de intrigile de la curte, prinţesa nu a reuşit să se simtă niciodată în largul său la Hanovra. În plus, atât soţul, cât şi socrul ei aveau amante. Conform ciudatei etichete a vremurilor de atunci. amanta ducelui Ernst August, contesa Platen, deţinea la Curte un rang mai înalt decât cel al prinţesei moştenitoare. După naşterea primului său fiu, în 1683, şi a fiicei sale, patru ani mai târziu, Georg Ludwig şi-a ignorat complet soţia. Nu este de mirare că, în acest context, Sophia Dorothea a cedat rapid farmecelor chipeşului conte de Konigsmarck, apărut la Curte în 1688.

contele de Konigsmarck se furiseaza in castelul din Hanovra

Dragoste cu Marte şi Adonis

Când a ajuns la Hanovra, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, avea 23 de ani, cu un an mai mult decât Sophia Dorothea. Familia sa, de origine germană, câştigase putere şi avere pe când se aflase în serviciul regilor suedezi. Potrivit rangului său, Philipp urma să fie educat ca om de lume şi cavaler. În acest scop, el şi fratele său mai mare, Karl Johann au fost trimişi în 1680 la Londra pentru a aprofunda artele, dansul, călăria şi scrima – educaţia lor urmând să fie întregită cu deprinderi intelectuale căpătate prin studiile continuate la Oxford.

Viaţa strălucitoare a capitalei engleze s-a dovedit fatală pentru ei. Philipp a intrat în grele datorii de pe urma jocurilor de noroc, iar Karl Johann a fost implicat în moartea unui personaj marcant cu a cărui soţie avea o aventură. A reuşit să scape de pedeapsă şi să părăsească Anglia, dar scandalul iscat a slăbit statutul social al lui Philipp. Acesta s-a întors în Germania în 1682, iar vara următoare s-a înrolat în armata imperială a lui Leopold I, angajată la acea vreme în campania de eliberare a Ungariei de sub turci.

Când regimentul său a fost desfiinţat în 1688, Philipp s-a îndreptat spre Hanovra, căutând un post în armată. A sosit în timpul carnavalului de dinaintea postului Paştelui, şi la una dintre nenumăratele petreceri de la curte a întâlnit-o pe femeia care avea să-i pecetluiască destinul: Sophia Dorothea, nefericită în căsnicie. Cei doi se cunoscuseră în copilărie, dar acum Sophia Dorothea avea în faţa ochilor un soldat chipeş, aflat în floarea vârstei. Conform unei descrieri din acea vreme, Philipp era „admirabil de bine făcut, înalt, frumos, cu părul ondulat şi ochii vii, într-un cuvânt, o armonioasă îmbinare de Marte şi Adonis [cele două figuri mitologice personificând războiul şi frumuseţea bărbătească]“.

La început, Sophia Dorothea a găsit în contele de Konigsmarck un interlocutor atent şi un prieten loial, căruia îi putea încredinţa toate frământările, mici sau mari. În preajma lui putea să dea frâu liber mâniei pe care o resimţea împotriva uneltirilor contesei Platen, obiectul temerilor şi urii ei.

Cu toate acestea exista o problemă. La puţin timp după venirea sa la Curte, Philipp avusese o aventură cu Contesa. Şi-a regretat însă prea târziu această indiscreţie nesăbuită, realizând cât de dificil era să sfârşească această relaţie fără s-o expună pe Sophia Dorothea şi pe el însuşi furiei contesei. Pentru a se elibera din această încurcătură jenantă, Contele de Konigsmarck s-a oferit voluntar în armată şi a părăsit Curtea.

Întorcându-se la Hanovra la sfârşitul primei campanii, Philipp s-a înşelat crezând că între timp contesa Platen îşi pierduse interesul faţă de el şi considerând că putea să o viziteze din nou în siguranţă pe Sophia Dorothea. Până în primăvara anului 1690 probabil că apucase să-şi declare iubirea pe care i-o purta prinţesei. Din 1 iulie şi până în noaptea dispariţiei sale, exact patru ani mai târziu, Philipp şi Sophia Dorothea şi-au trimis peste 300 de scrisori prin care îşi exprimau dragostea, fericirea şi dorul.

Uciderea contelui de Konigsmarck

Pe marginea prăpastiei

Însă pasiunea contesei Platen pentru Philipp nu se stinsese şi, nefiindu-i greu să observe că motivul pentru care acesta o respingea era Sophia Dorothea, plănuia să se răzbune. Cei doi îndrăgostiţi erau urmăriţi îndeaproape, iar dispariţia scrisorilor şi peceţile rupte i-au făcut să-şi dea seama că erau spionaţi. Până în 1683 aventura fusese cu siguranţă descoperită. Într-o tentativă nechibzuită de a o împăca pe contesa Platen, Philipp a început să-i facă din nou curte, deşi scrisorile sale trădau neplăcerea cu care o făcea.

Sophia Dorothea şi Philipp, nemaisuportând situaţia intolerabilă de la Curte, se gândeau tot mai intens să fugă din Hanovra. Dar obstacolul uriaş care zădărnicea acest plan era lipsa de bani. Philipp trăia deja peste mijloacele sale, iar Sophia Dorothea renunţase la toată averea şi proprietăţile personale în momentul căsătoriei cu Georg Ludwig.

În mai 1694, Philipp a părăsit din nou Hanovra, de data aceasta căutând un post de general în armata electorului Saxoniei din Dresda. Contractul negociat îi permitea să se întoarcă peste o lună la Hanovra, cu perspective financiare mai bune. În acel moment, marea majoritate a Curţii se mutase într-un palat de vară din afara oraşului Hanovra, iar în absenţa soţului şi a soacrei fuga avea să fie mai simplă pentru Sophia Dorothea. În noaptea în care Philipp a sosit la iubita sa confirmându-i planul de evadare, luându-şi la revedere – ca apoi să dispară pentru totdeauna, doar bătrânul Ernst August şi contesa Platen se aflau în castel.

Fără scandal – orice s-ar întâmpla!

Zvonul despre dispariţia contelui de Konigsmarck s-a răspândit prin Hanovra ajungând cu mare repeziciune şi la urechile celorlalte Curţi germane. Cu numai doi ani înainte ducatului i se acordase o nouă importanţă, Ernst August fiind numit elector de Hanovra şi devenind deci unul dintre conducătorii germani cu drept de vot în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Un asemena scandal la curte ar fi putut avea repercusiuni în întreaga Europă, ajungând chiar până în Anglia.

Soţia lui Ernst August, bătrâna Sophia, era strănepoata regelui Iacob I al Angliei. Aceasta avea un singur ţel în viaţă: să asigure descendenţilor ei tronul Angliei. O crimă care îi implica atât pe soţia fiului ei, cât şi pe amanta soţului i-ar fi distrus acest plan. Sophia, deşi indiscretă din fire, a devenit reticentă în privinţa acestui caz scriind, două săptămâni mai târziu, unei rude: „În piaţa de lemne, unde se aud vrute şi nevrute, se zvoneşte că vrăjitoarele din Dresda l-au furat pe contele de Konigsmarck“.

Dar nu vrăjitoarele au provocat dispariţia lui Philipp. Un studiu aprofundat al actelor diplomatice ale vremii privind evenimentele din Hanovra scoate la iveală bucăţelele unui puzzle, care, puse laolaltă, ne pot indica ce s-a petrecut cu adevărat în acea noapte. Se pare că spionii contesei Platen au anunţat-o de planul fugii celor doi îndrăgostiţi pe data de 2 iulie. Aceasta i-a relatat întreaga poveste bătrânului elector, Ernst August, care i-a dat un ordin de arest pentru Contele de Konigsmarck. Pe când pleca din apartamentele Sophiei Dorothea în acea noapte fatală sau pe când se întorcea a doua zi dimineaţa, Philipp a fost întâmpinat de patru cavaleri cu săbiile scoase. În încăierarea iscată, unul dintre aceştia i-a provocat o rană mortală. Potrivit unei relatări, corpul neînsufleţit a fost aruncat în grabă în râul Leine; după altele, ars şi îngropat în castel. Nu se ştie dacă cei patru cavaleri aveau ordin explicit să-l ucidă pe Contele de Konigsmarck; în orice caz moartea lui era bine venită.

În şase luni Sophia Dorothea şi Georg Ludwig erau divortaţi, deşi numele lui de Konigsmarck nu a fost niciodată invocat în formalităţi. Dizgraţiata prinţesă moştenitoare a fost exilată în castelul Ahlden din apropiere. I s-au interzis vizitele, excepţie făcând cea a mamei sale, şi a fost ţinută sub sechestru până la moarte, 32 de ani mai târziu, în 1726. În acest răstimp, bătrâna Sophia a avut parte de ultimul său triumf. În 1714, anul morţii ei, Georg Ludwig era încoronat rege al Marii Britanii sub numele de George I. Descendenţii săi direcţi conduc regatul până astăzi.

sursa: Mari enigme ale trecutului. Dezvăluiri din culisele istoriei, Reader’s Digest, pag. 37-41

Un răspuns

  1. thriller cu parfum de dantele vechi 🙂 excelentă postare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: