Arhive etichetă: fiu

Sfârșitul regelui Romei. (V) O durere nesfârșită

napoleon II mortLa 5 iulie, căpitanul Moll îl găseşte pe fiul lui Napoleon înaintând cu greu spre balcon, sprijinit de un valet. Dar starea ducelui nu inspiră ofiţerilor din statul său major prea multe sentimente de milă. Dimpotrivă: ei nu se gândesc decât la „moștenire“. Vor primi, oare, avere, vor putea ei măcar să-și împartă puținele lucruri ce vor rămâne de pe urma lui? Și vestitul leagăn decorat cu aur? Ce se va face cu el?

– „Nu va putea fi vândut, suspină Hartmann; ar fi prea mare scandalul…“

– „De ce? se miră căpitanul Moll. Ce rău ar fi dacă s-ar vinde acest leagăn, de vreme ce ducele e mort?”

Sâmbătă, 21 iulie, se însufleţeşte brusc și strigă: „Vreau să mor!“ Dar atunci când mama sa intră repede în cameră, îi spune: „Mă simt foarte bine !“ Noaptea – ultima lui noapte – e singur cu valetul său. Respirația îi este din ce în ce mai grea. Dimineața zilei de 22 iulie – o dimineață ploioasă – scaldă palatul într-o lumină opacă. Îngenuncheată lângă pat, Maria-Luiza privește chipul muribundului, chip de ceară, mat, descărnat, scăldat în sudoare, cu nasul ascuțit, cu pomeții ieșiți în afară, un chip care, pe pragul morții, aduce tulburător cu figura Primului Consul de odinioară. O oră se scurge în nemișcare. Câteva minute după ora cinci, „Puiul de Vultur“ mișcă de câteva ori capul, strânge brusc pumnul, apoi respirația se opreşte.

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (III)

lisztDe ce nu a fost recunoscut de părinții săi?

Dacă ne gândim la moravurile epocii, lucrul nu trebuie să ne mire. Să nu uităm că în 1832 Marie d’Agoult nu se despărțise de soțul ei; mai târziu, când legătura dintre ea și Liszt devenise cunoscută de toată lumea, nu dorise să facă public faptul că mai avusese un copil cu Liszt, fiind încă soția contelui.

Se pune, însă, întrebarea de ce Liszt, care recunoscuse pe ceilalți trei copii, s-a opus să dezvăluie adevărul în legătură cu Davila? Corespondența dintre Marie d’Agoult și tânărul medic pare să ne ofere explicația: opoziția ducelui de Saxa-Weimar, la curtea căruia se afla Liszt. După un obicei feudal, încă în vigoare atunci în unele state germane, nimeni nu putea face un act de recunoaștere a paternității fără o prealabilă încuviințare a suveranului său. Singură, Marie d’Agoult nu putea face nimic, deși se pare că, la un moment dat, era decisă să ofere tânărului doctor „o situație și un nume”.

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (II)

Argumente pro și contra

carol davilaAdversarii filiației Liszt-Davila aduc ca argument faptul că aventura lui Liszt cu Marie d’Agoult a început după nașterea lui Davila. Astfel, majoritatea biografilor vestitului muzician indică, pentru prima sa întâlnire cu Marie d’Agoult, anul 1833 sau 1834. Există, însă, și unele indicii potrivit cărora prima lor întâlnire s-ar fi produs în 1831, cu prilejul unei serate muzicale dată de Chopin. Ulterior, contesa ar fi născut pe cel care avea să devină doctorul Davila.

Avem, și în acest caz, unele indicii. În 1835, Liszt și Marie d’Agoult s-au stabilit pentru un timp la Geneva; cu acest prilej, contesa a scris doctorului Coindet: „Nu știu, domnule, dacă marele număr de persoane cărora le aduceți zilnic ajutor și consolare vă dă posibilitatea să le și păstrați în memorie. Desigur, ați uitat o biată internată la St. Antoine, pentru care ați fost, la începutul anului 1832, nu numai medicul cel mai înțelegător, ci și prietenul cel mai amabil și îndatoritor.”Rezultă, deci, că la începutul anului 1832, Marie d’Agoult fusese la Geneva, beneficiind de îngrijirile acestui medic. S-ar putea presupune că, pentru a evita scandalul – întrucât la vremea aceea nu se despărțise încă de soțul ei -, Marie d’Agoult a recurs la îngrijirile lui Coindet. S-ar explica, astfel, și două din numele copilului Charles Antoine Francois: Antoine (numele spitalului unde fusese internată Marie d’Agoult la Geneva în 1832) și Francois (prenumele lui Liszt – Francisc, Franz).

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (I)

carol davillaDacă Liszt a ezitat să dea „o situație și un nume” lui Carol Davila, acesta și le-a creat singur, prin propriile-i realizări, fiind ca atâția alți oameni de seamă, fiul faptelor sale. Înainte de toate, el este pentru noi întemeietorul învățământului medical superior – Școala de mică chirurgie (1855) devenită Facultatea de medicină, chirurgie și farmacie (1869) – promotor al asistenței sociale – primele aziluri de copii (1861) și o școală pentru surdo-muți – organizatorul serviciului sanitar al armatei, un deschizător de drumuri în epoca dintre Unire și Independență. Cuza Vodă l-a avansat general și l-a numit Inspector general al Serviciului sanitar militar, Inspector general al administrației generale sanitare și Efor al spitalelor civile. A stins molime, între care și cumplita epidemie de holeră de la Brăila, din 1865. A militat pentru aderarea României la Crucea Roșie Internațională, iar pe câmpurile de luptă unde România și-a cucerit independența a fost prezent în primele linii, pentru a da ajutor răniților din ambele tabere: în semn de prețuire, i-au fost acordate înalte ordine rusești și turcești.

„Ca pe fiul meu…”

La 13 martie 1853, de pe puntea unui vapor austriac, cobora, la Giurgiu, un tânăr francez care se numea Charles Antoine Francois Davila. Își luase de curând doctoratul în medicină la Paris și venea în Țara Românească la dorința domnitorului Barbu Știrbei, care ceruse guvernului francez să-i trimită un medic tânăr, capabil să reorganizeze serviciul  medical al oștirii. Avea un contract pe trei ani și nu putea prevedea că împrejurările îl vor face să rămână până la sfârșitul vieții în această țară.

Continuă citirea →

„Parvenitismul unui fiu” „de slugă””

George Calinescu

„Îmi aduc aminte – regretabil şi fără voie –de o caracterizare a lui George Călinescu, făcută lui D.I. Suchianu, în perioada 1946-1947, care mi-a transmis-o: „”Marino este tot ce poate fi mai reacţionar în sensul bun al cuvântului”.” Definiţie tipică (şi falsă) din partea unui oportunist „”pseudoprogresist””, despre care nici nu ştiam bine, pe atunci, dacă era vorba de apolitism cinic, oportunism etern, cabotinism, lichelism şi, mai ales, parvenitismul unui „„fiu””, orice s-ar spune, „de „slugă””.

Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui d-nei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi amestecate se răzbună. Că fiii naturali sunt, adesea, foarte reuşiţi, este adevărat. Şi că ei nu sunt puţini şi în cultura română este şi mai adevărat. Dar eu respingeam visceral acest tip de oportunism cinic, oricare ar fi fost explicaţiile sale.”

sursa: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 345

Tată şi fiu

tata - fiu

Pentru mulţi intelectuali, tatăl a fost acela care a contribuit la dezvoltarea anumitor deprinderi, pasiuni intelectuale, tabieturi etc. În biografia lui B.P. Hasdeu, părintele său Alexandru Hâjdeu pare să fi deţinut un rol fundamental, surprins în mai multe texte de analiză istoriografică. În fragmentul memorialistic  Istoria ideilor meleAlexandru D. Xenopol (1847-1920) atribuie tatălui multe din elementele definitorii ale educaţiei viitorului istoric. Lipsa de cultură a mamei sale a fost îndeajuns suplinită de personalitatea complexă a tatălui. Acesta cunoştea vreo şase limbi străine (din care patru foarte bine), avea o bibliotecă bogată, iar în fragedă copilărie îl lua pe Alexandru „pe genunchi”, fredonându-i „melodii triste şi melancolice din ţara lui îndepărtată” (memorialistul îi atribuie o origine anglo-saxonă). Este şi explicaţia pentru care istoricul A.D. Xenopol a manifestat întreaga sa viaţă multă aplecare pentru muzică, întreţinând chiar – periodic – un salon artistic bine cunoscut la Iaşi la cumpăna dintre veacurile XIX-XX. Tot tatălui său îi datorează calităţi precum buna gestiune a bugetului familial, respectarea unui program riguros în timpul zilei, corectitudinea în îndeplinirea angajamentelor de orice fel, religiozitatea, cu alte cuvinte, după cum mărturiseşte A.D. Xenopol, „în această înconjurime de muncă şi de înteţire intelectuală s-a deşteptat prima mea copilărie”.

Continuă citirea →

Lupta pentru putere – Maria de Medici împotriva fiului său, regele Ludovic al XIII-lea (prima parte)

Ludovic XIII si Maria de Medici

Cele două regenţe care, în arcul unei singure generaţii, se succedă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a Mariei de Medici şi a nurorii ei Ana de Austria, reprezintă două maniere opuse de a înţelege dubla îndatorire de regine şi de mame. Comparaţia dintre cele două suverane este inevitabilă datorită legăturilor lor de rudenie, condiţionărilor lor reciproce, precum şi numeroşilor ani petrecuţi împreună. Maria iubea mai presus de orice puterea şi voia s-o păstreze cu orice preţ şi cât mai mult posibil; Ana îşi venera fiul şi şi-a cheltuit toate energiile pentru a-i transmite intactă autoritatea regală. Nu trebuie să ne surprindă dacă felul de a se comporta al celor două regine a lăsat urme adânci atât în caracterul fiilor lor, cât şi în stilul lor de guvernare.

Continuă citirea →

Dragoste de mamă

Rareori două inimi omeneşti s-au putut iubi, contopindu-se ca în dragostea lui Panait Istrati şi a mamei sale, Joiţa. Chipul ei răsare drăgăstos, gata oricând de nemăsurate sacrificii, mamă trudită, spetită de lupta pentru pâine, înfrântând cu cerbicie vrăjmăşia soartei şi „gura mahalalei”.

Continuă citirea →

Tatăl contra fiului

Prinţul moştenitor Frederic cere de la fereastră cruţarea vieţii prietenului său, von Katte. Regele l-a silit să asiste la execuţie.

Întotdeauna au existat conflicte între generaţii; nu este nimic extraordinar în aceasta. Când însă este vorba de o familie puternică, asemenea disensiuni capătă o notorietate deosebită şi durabilă. Unul dintre cele mai celebre diferende a fost cel dintre aşa-numitul „Rege Sergent”, Frederic Wilhem I al Prusiei, şi fiul său, Frederic, născut în 1712.

Continuă citirea →

Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului său Don Carlos? (II)

Don Carlos, fiul regelui Spaniei Filip al II-lea

Un moştenitor debil

Ca înfăţişare, Don Carlos era departe de a fi un moştenitor impozant al celui mai puternic tron din lume. Mic de statură (la 18 ani nu cântărea decât 35 de kilograme), cu un umăr mai ridicat care îi dădea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire care a trebuit sa fie remediat tăindu-i-se ligamentul limbii, este puţin probabil ca prinţul să fi fost îndrăgit de vioaia Elisabeta de Valois.

Continuă citirea →

Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului sau Don Carlos? (I)

Filip II, regele Spaniei, şi fiul său, Don Carlos

Fiul împotriva tatălui

Un fiu rebel îndrăgostit de tânăra şi încântătoarea soţie a tatălui său; stăpânul despotic a jumătate din lume, vinovat de moartea moştenitorului său – aceasta este imaginea cea mai cunoscută a prinţului Don Carlos şi a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Faptele însă spun altceva.

La 18 ianuarie 1568, spre miezul nopţii, Filip al II-lea, regele Spaniei, mergea în fruntea unui cortegiu care înainta discret pe coridoarele întunecate ale palatului sau din Madrid, îndreptându-se spre apartamentele fiului şi moştenitorului său, prinţul Don Carlos. Zăvoarele de la uşi fuseseră scoase în prealabil, iar armele pe care prinţul le ţinea la capul patului înlăturate. Avându-i ca martori pe membrii consiliului de coroană, Filip şi-a trezit fiul şi i-a vorbit nu ca tată, ci ca rege. Don Carlos era pus sub arest.

Continuă citirea →

Moartea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi

Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.

Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi.

Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.

Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

Continuă citirea →