Amintiri despre Paul Goma

Adrian Marino si Paul Goma

Povesteşte Adrian Marino: “Interesant şi instructiv, în toate sensurile cuvântului, este şi rămâne pentru mine „cazul” Paul Goma. Meritele sale ideologico-politice sunt indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul anticomunist „arhetipic”. Cel mai important şi astfel va rămâne în istoria rezistenţei române. În acelaşi timp, cu o înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Momentul de vârf – aş spune simbolic – a fost… candidatura sa de avangardă (incontestabil sinceră şi de bună-credinţă din punctul său de vedere) la preşedinţia României, după 1989. Lipsa de simţ a realităţilor şi proporţiilor era, a fost şi a rămas însă, din nefericire, totală. Radicalismul său etic, politic şi civic, intransigenţa sa combativă, într-o ţară de eterni „adaptabili”, mi-l făceau totuşi simpatic, deşi enormităţile şi extravaganţele sale au luat destul de repede forme maladive.

Dar pornirea îi era curată şi bine intenţionată. P. G. poate nu va şti niciodată, în ciuda enormelor sale gafe, erori şi nedreptăţi flagrante, că avea în mine un „suporter” secret, chiar dacă de la mare distanţă. O convingere ce trebuia să mi-o argumentez mereu (în conştiinţă), în ciuda tuturor gesturilor impulsive ale lui P. G. El îşi polua, cu o rară inconştienţă, imaginea pe care ar fi trebuit să şi-o cultive, să şi-o impună şi să şi-o respecte altfel.

L-am cunoscut destul de bine la Lăteşti. M-a atacat şi insultat, absolut gratuit, în mai multe rânduri. Nu i-am răspuns şi nu-i voi răspunde niciodată. Mi-am impus de altfel să nu polemizez, sub nici o formã, cu nici unul dintre foştii colegi de închisoare şi deportare. Deşi derapajul său patologic, tot mai evident – mai ales după 1989 –, are, adesea, aspecte odioase. Uneori, când îmi cădea în mână câte unul din textele sale simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini. Şi totuşi…… Dincolo de toate insanităţile şi aberaţiile sale, se ascundeau un mare trecut şi o mare dramă. Umană, ideologică şi literară. Şi eu rămâneam sensibil, în primul rând, la aceste aspecte. Şi, poate cel mai mult, la temperamentul său „ingenuu”, în sensul voltairian al cuvântului: omul liber, care nu se poate îndoi; opus sclavului, etern încovoiat. Mizeriile şi cloaca materiilor fetide în care eroul nostru (de compătimit pe o latură) părea că se scufundă cu o voluptate uneori morbidă, an după an, lună după lună, erau lăsate mult în urmă……

Cum a devenit Paul Goma scriitor de rezistenţă

Aş reţine, mai întâi, un mic detaliu de strict㠄istorie literară”, cred necunoscut sau, în tot cazul, foarte puţin cunoscut. Este vorba de Ostinato şi de încercările autorului de a-şi publica opera, mai întâi în româneşte, cum era şi firesc, şi numai apoi în străinătate. De altfel, întregul „”caz Goma”” este şi rămâne, de la început până la sfârşit, un produs tipic al sistemului şi imbecilităţii totale, absolute, a activiştilor săi, începând cu celebrul Popescu-Dumnezeu.

Iniţial, P. G. n-a avut nici o intenţie să devină scriitor de rezistenţă, „”Soljeniţîn al României”” etc. Absolut nici una. Cum nu cunoştea pe nici un alt „critic”, cât de cât de oarecare circulaţie, P. G. a făcut apel la mine, pentru un prim referat al Ostinato. L-am scris repede. Deosebit de favorabil. Răspuns negativ: „”În nici un caz, puşcărie politică””. Şi autorul a făcut atunci o primă şi importantă concesie: „a „mutat””, ca să spun astfel, acţiunea de la „”politici” la „„dreptul comun””. Nou refuz: „„Prea multă puşcărie””. Este imposibil să nu se fi păstrat, într-un „dosar” oarecare, unul sau altul dintre cele două referate ale mele, repet, favorabile. Şi atunci, după al doilea refuz, încă o enormă, neaşteptată pentru mine, concesie: Paul Goma şi-a mutilat pur şi simplu textul. A eliminat cam jumătate şi l-a înlocuit cu amintiri despre părinţi, familie, Basarabia etc. Ceea ce dezechilibra total structura cărţii.

Nu a fost însă de ajuns. Şi abia atunci, manuscrisul a fost expediat, în disperare de cauză, în străinătate. Pe bună dreptate, autorul se indignase şi se radicalizase. Când s-a aflat, P. G. a fost chemat şi obligat să dea o telegramă editurii, să se oprească difuzarea versiunii germane. A suportat şi această umilinţă. L-am văzut foarte bine, de la o fereastră de sus de la Uniune (pe atunci pe Şoseaua Kisselef), venind foarte abătut şi trist. Evident, editura germană care investise în această operaţie strict comercială nu mai putea da înapoi. Şi atunci, celebrul Popescu-Dumnezeu a ordonat demontarea standului românesc de la târgul de carte de la Frankfurt. Operaţia a fost filmată şi televizată şi astfel a devenit cunoscută în toată lumea. În acest mod a început – – repet: fără vina autorului -– celebra şi devenită repede pe parcurs trista, foarte trista „”afacere Goma”. Reîntâlnindu-mă cam în aceeaşi perioadă, pe stradă, mi-a spus sarcastic şi loial, în nota sa obişnuită: „”Am o codiţă”.” Sunt filat. Deci… atenţie……

Drama lui Paul Goma

De ce, în ciuda tuturor aspectelor megalomane, evident patologice, şi a unui venin fără egal în pamfletul şi polemica românească, care-mi inspira adesea greaţă, privesc totuşi cu un alt „ochi” exhibiţiile (lamentabile) ale lui P. G.? Fiindcă ştiu bine că îndărătul lor se ascundea o adevărată dramă. Profund umană. Suferea în mod real şi dureros drama izolării şi a boicotului general. A lipsei de solidarizare cu acţiunea sa ideologică şi politică. A dezgustului pentru „viaţa literar㔠(pe care o aveam şi eu), ca şi pentru un popor modelat de istorie să devină mereu „adaptabil”. Eufemism elegant, inventat de Mihai Ralea, pentru slugărnicie şi laşitate, pentru lichelism şi oportunism, pentru lipsa oricărei consistenţe şi conduite civice şi morale ferme. În mijlocul acestui popor, pe care-l dispreţuia (şi nu fără motive), P. G. s-a văzut dintr-odată singur. A fost abandonat şi izolat. Şi cum această desolidarizare evidentă a căzut pe un temperament rebel, egocentric şi megaloman, s-a produs fenomenul inevitabil – – un traseu aproape identic a fost parcurs, în proporţii mult mai reduse, şi de Doina Cornea –- al singularizării narcisiste, agresive şi al autoproclamării ca arbitru şi instanţă morală supremă. Judecător unic, definitiv şi inatacabil al naţiunii române.

Repet: totul ţine de cea mai evidentă psihologie profund alterată. Dar explicaţii şi circumstanţe, dacă nu atenuante, cel puţin „clinice”, există. Din care cauză n-am polemizat niciodată cu P. G. şi nici aceste rânduri nu sunt şi nu se vor, în nici un caz, o „polemic㔠postumă. Doar o mică analiză şi reflexie memorialistică pe marginea unui episod pe care l-am cunoscut destul de bine. O secvenţă nu chiar între altele……

Cel mai mare „caracter” şi „geniu” literar al României?

Din diferite ecouri directe şi mai ales indirecte, ştiu bine că P. G. m-a insultat nu o dată. Inclusiv în voluminosul său Jurnal, în trei volume, pe care nu l-am citit şi nici nu-l voi citi vreodată. Căci mi-am impus să nu mai parcurg astfel de texte denigratoare, suferind, de altfel, şi de… hipertensiune. De ce m-aş enerva în mod imprudent şi inutil? Doar o singură rectificare aş avea de făcut la una dintre acuzaţiile sale (Scrisori…, p. 305). Că mi-aş fi trădat „menirea”, făcând Cahiers roumains d’’études littéraires. Când, dimpotrivă, tocmai întemeierea unei astfel de reviste, profund liberale şi inconformiste – în condiţiile şi restricţiile de atunci, de circulaţie internaţională, în plin regim totalitar – corespundea pe deplin „menirii” mele strict ideologice. În definitiv, chiar m㠄mândresc” cu o astfel de realizare (unică în epocă).

Însă prin „menire” P. G. înţelegea altceva: o pseudovocaţie de luptător politic ce mi-o atribuia, pe care însă n-am avut-o şi nu mi-am revendicat-o niciodată. Dar cât de veninoasă, aberantă era acea acuzaţie, dublată de incriminarea: „nu i se cunoaşte nici un articol în favoarea regimului comunist”. Reţin doar ideea. Sigur c㠄nu i se cunoaşte”. Fiindcă astfel de texte categoric nu există. Oricât ar căuta P. G. în publicaţiile epocii. Lăsa însă întredeschisă această posibilitate: nu le cunoaşte într-adevăr. S-ar putea însă ca ele totuşi să existe. Răutate absolută, gratuită. Ca şi acuzaţia, de zeci de ori repetată, dar vagă şi fără obiect precis, că m-am… „plimbat”. Ei, şi? Câţi scriitori, inclusiv dintre foştii deţinuţi politici, nu s-au „plimbat”? Toţi am fost trădători, informatori, am făcut rău cuiva etc. etc.?

Mai presus de toate, refuzam orice controversă cu P. G., dintr-un motiv esenţial. Drama lui adevărată, profundă, iremediabilă, era de ordin „literar”. Dacă detest această psihologie, faptul se explică şi prin exemplul nefericit oferit de P. G. Căci îşi dorea nu numai un enorm succes „politic”, dar mai ales – –şi, cred, în primul rând –- un mare succes literar. Ceea ce confraţii din ţară, ca şi cei din exil, i-au refuzat. De unde, toate veleităţile sale de mare scriitor necunoscut. Toate impulsurile vindicative ale amorului propriu literar ulcerat. Se simţea imediat, în toate pamfletele sale, nu tendinţa de a restabili adevărul, ci dorinţa morbidă, sadică, de a terfeli, umili, desfiinţa definitiv pe toţi scriitorii ce nu-l recunosc drept cel mai mare „caracter” şi geniu” literar al României.

De fapt, un anumit talent literar, pe cât pot să-mi dau seama după o lectură foarte incompletă a cărţilor sale, P. G. avea. Un anumit „geniu al vituperării”, o evidentă forţă a pamfletului nu cred că-i pot fi refuzate. Şi nici o bună ureche a transcrierii dialogului oral. Totuşi, „mare scriitor” şi chiar scriitor şi romancier pursânge P. G. n-a fost. Şi nici nu putea fi, dintr-un motiv foarte simplu: era lipsit de imaginaţie, de fantezie, de capacitatea de a inventa o poveste de la a la z. Toată literatura sa nu este, de fapt, decât o continu㠄romanţare” şi amintiri autobiografice, travestite, trucate. Or, numai cu atât nu se face, orice s-ar spune, o mare „operă literară”. Aş spune deci şi eu, ca şi N. Manolescu, Adio, domnule Goma ! (România literară, 48/1998). Doar din motive puţin diferite. Aş sintetiza mai curând întreaga situaţie parafrazând un alt titlu celebru, Grandeur et décadence de Paul Goma. Un mare eşec şi o mare tristeţe. România a ratat, încă o dată, o mare şansă: a unui frumos şi luminos exemplu de „rezistenţ㔠ideologică şi literară. Nu cred să fi depăşit, în cazul său, limitele onestităţii, obiectivităţii şi ale adevărului.”

sursa: Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag. 189-192

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: