Arhive etichetă: scriitor

Fără băutură și fără… modestie

asimovPovestește scriitorul Isaac Asimov:

Este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.

Continuă citirea →

Marin Preda. Biografie

marin preda1922 – August, 5 – Se naşte, în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul  Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călăraşu (1885-1963) şi al Joiţei Preda (1892-1977). Familia este una numeroasă, cu mulţi  frați și surori, unii și din căsniciile anterioare ale părinţilor: Marin este frate cu Ilinca şi Alexandru (Sae); după tată cu Ilie, Gheorghe şi  Ion, iar după mamă cu Maria şi Miţa. Întregul material genealogic  și biografic va fi transfigurat în ciclul Moromeţilor.

1922-1930 – Copilăria în satul natal.

1930-1937 – Marin Preda urmează,  cu unele întreruperi, cursurile şcolii primare și complementare din satul natal. Învăţătorului Ionel Teodorescu (pe care îl are ca dascăl între 1930 şi 1934) îi păstrează o amintire luminoasă, socotindu-l unul dintre factorii decisivi ai viitorului său destin, prin faptul că reuşise să-i convingă tatăl de necesitatea de a-l lăsa la şcoală. O fotografie din această perioadă îl arată cu privirea pierdută şi cu simţuri aparent adormite; această „blegeală” va fi comentată în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă şi va fi socotită un simbol al unei conștiințe cu evoluții lente și insidioase, înclinate spre reflecţie. În 1937 susține examenul de şapte clase în comuna Ciolănești, absolvind cu media 9,15.

Continuă citirea →

80 de ani de la nașterea scriitorului Mircea Micu

mircea-micuAstăzi se împlinesc 80 de ani de la nașterea poetului și prozatorului Mircea Micu (m. 2010), pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Rm. Sărat cu ocazia lansării cărții sale, „Singur în Mongolia”. Am descoperit atunci un scriitor complet, dar și un om sensibil și melancolic. Iată una dintre poeziile sale, care m-a impresionat în mod deosebit.

Când mai credeam

Demult, când mai credeam că n-am să mor,
Că tot ce naşte veşnic vieţuieşte,
Am râs de oamenii bătrâni prosteşte
Dispreţuind melancolia lor.

Mi se părea că sunt nemuritor,
Că n-o să mă atingă niciodată
Timpul cu bisturiul său de vată
Abia simţit, însă necruţător.

Ce panică târzie mă cuprinde
Noaptea când sunt apatic şi fragil
Şi-mi pun în faţă poza de copil
Care mă înspăimântă şi mă minte.

În ceas de taină şi de renunţare
Viaţa mea e pulbere şi scrum
Să mă primească nu am nicio zare
Să mă întorc, nu mai există drum…

127 de la moartea scriitorului Ion Creangă

ion-creanga-portretAstăzi se împlinesc 127 de la moartea scriitorului Ion Creangă.

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Ion Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la vârsta de 52 de ani. Bolnav de epilepsie şi devastat de moartea bunului său prieten Mihai Eminescu, Creangă şi-a găsit şi el sfârşitul în tutungeria fratelui său Zahie, doar cu câteva ore înainte de trecerea în noul an.

Biografia lui Jorge Luis Borges (I)

Borges_1921.jpg1899 S-a născut, la 24 august, la Buenos Aires, viitorul scriitor Jorge Luis Borges. Mai mulţi străbuni ai familiilor Borges (din partea tatălui) și Acevedo (din partea mamei) au fost militari şi au luat parte la bătăliile pentru independenţa faţă de Spania şi la războaiele civile care au însângerat viața argentiniană în veacul al XlX-lea. Această origine de nobleţe creolă şi demnitate militară va constitui un motiv de mândrie pentru el, şi în identitatea biografiei de familie cu istoria patriei va găsi mai târziu îndreptăţirea de a rescrie, de a întemeia, de a inventa şi de a mirifica trecutul ţării sale. Va spune adesea că pentru el patria înseamnă un acord de chitară, câteva portrete şi o spadă veche. Lecţia curajului îl va însoţi permanent

1901 Familia se mută în cartierul Palermo, pe atunci periferic, locul concret şi reverberant al înscrierii sale în univers, colţul de lume în care se regăseşte şi la care se întoarce în numeroase evocări literare.

1905 Primele încercări literare. „Am început să scriu la şase sau şapte ani. Încercam să imit autorii clasici ai literaturii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un fel de manual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiat după Lemprière. Prima mea scriere narativă a fost un roman cavaleresc demodat, în maniera lui Cervantes, intitulat Viziera fatală“.

1914 Tatăl scriitorului incipient, avocat cu preocupări literare, iese la pensie.
Continuă citirea →

Cine a fost Oscar Wilde?

oscar wildeOscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (născut la 16 octombrie 1854, Westland Row, nr. 21, Dublin, decedat la 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.

Familia

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în ORL, chirurg, anticar și scriitor, a fost înnobilat în 1864 pentru serviciile sale în calitate de consilier medical și comisar asistent la recensământul din Irlanda. A fost un filantrop renumit, dispensarul său pentru în grijirea săracilor orașului, situat în spatele Trinity College, Dublin, fiind precursor al Eye Dublin și Spitalului de urechi, acum situat la Adelaide Road. El mai avea trei copii dintr-o relație precedentă: Henry Wilson, născut în 1838, Emily,1847, și Mary Wilde, născută în 1849.

Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În 1855, familia se mută în Piața Merrion nr. 1, iar în 1857 se naște sora scriitorului: Isola, care la vârsta de nouă ani moare de meningită.

Continuă citirea →

Naivitate

scriitorParis, 1961. Soția ministrului agriculturii din Canada, așezată lângă scriitorul și omul politic Andre Malraux, la dineul de la Elysee, a remarcat:

Domnule Malraux, dumneavoastră vorbiți atât de bine; ar trebui să scrieți ! 🙂

Eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar…

eftimiu victorIon Călugăru nu prea era iubit de confrați. Complexele sale îl făceau impertinent și, ca urmare, trezea frecvent reacții dure din partea celor ofensați. Una a avut-o față de el Victor Eftimiu, care nu neglija niciodată să răspundă usturător obrăzniciilor.

Călugăru primise sarcina din partea legăturii sale de partid, prin anii ’30, să strângă semnături prestigioase pe o moțiune în favoarea condamnaților politici. I s-a adresat, ca urmare, lui Victor Eftimiu, cunoscute fiind sentimentele democratice ale poetului. Dar el era în același timp oaia neagră a avangardiștilor. Manifestul care cerea în Unu cititorilor să-și deparatizeze creierul, relega, printre “abțibilduri” și “brontozauri”, “eftimihalachismele”.

Călugăru, pus în dilemă de coincidența demersului său politic tocmai cu ceea ce detesta el pe plan literar, a ținut să fie principial până la capăt și a început rugămintea astfel: “Domnule Eftimiu, eu, ca poet, nu vă gust, dar ca om vă stimez.” Replica solicitantului, nemailăsându-l să continue, a venit promp și categoric: “Domnule – i-a spus lui Călugăru Eftimiu -, eu, ca scriitor, nu te cunosc, dar ca om te bag în p..a mă-tii!” 🙂

Continuă citirea →

Clipa cea mai fericită din viața mea

cella serghi si liviu rebreanuPovestește Cella Serghi:

Rebreanu a acceptat să-ți citească romanul, mi-a spus Mihail Sebastian. Vreau să i-l duc imediat.

– Nu… mai vreau să-l recitesc, să-l revăd, să-l refac.

– Dacă ai să-l mâzgălești, n-are să-l poată citi. Ai timp pe urmă.

După plecarea lui Sebastian, m-am simțit ca un elev care a dat lucrarea scrisă neterminată. Reciteam copia dactilografiată. Vroiam să citesc cu ochii lui, ochii aceia de un albastru prea deschis, prea rece, imaginam privirea care va cădea necruțătoare pe foile pe care palpita, atât de nesigură, o viață. A mea.

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi lenjeria de damă

AsimovPovesteşte scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie: „Nu mă deranjează să acord autografe într-o librărie, dacă se face cât de cât un efort de a anunţa publicul că voi fi acolo. Cu o publicitate corespunzătoare, semnez de obicei cam o sută de cărţi pentru cititorii doritori. Odată, am semnat timp de o oră şi jumătate fără oprire, deşi contractul prevedea numai o oră. (Este greu să te uiţi la coada lungă de cititori plini de speranţe şi să anunţi: „Ei bine, ora s-a terminat! Restul aveţi ghinion”, aşa că nu m-am oprit.)

Când nu se face nici un efort promoţional, poate ieşi un dezastru, dar şi asta face parte din viaţa de scriitor.  Astfel, pe 16 decembrie 1979, eu şi un stand cu cărţile mele ne-am aflat în magazinul universal Bloomingdale’s, iar conducerea ne-a instalat tocmai în raionul cu lenjerie de damă. Am rămas acolo timp de o oră, încercând să ignor privirile ostile ale clientelor, care evident mă considerau un obsedat sexual ce căuta să tragă cu ochiul în cabinele de probă. 🙂

Continuă citirea →

Viaţa lui Benvenuto Cellini

Cellini BustCellini, Benvenuto (01.11.1500, Florenţa, Republica Florenţa, azi Italia – 13.02.1571, Florenţa). Sculptor florentin, bijutier şi scriitor, unul dintre cei mai importanţi artişti manierişti şi, datorită vieţii şi perioadei în care a trăit, descrise în autobiografia sa, una dintre cele mai pitoreşti figuri ale Renaşterii.

Începutul carierei

Opunându-se tatălui său, care voia ca el să devină muzician, Cellini a intrat ca ucenic în atelierul aurarului florentin Andrea di Sandro Marcone. A fost exilat la Siena, după o încăierare, în 1516; s-a întors la Florenţa între 1517-1519 şi apoi s-a stabilit la Roma. Anchetat şi condamnat la moarte pentru că a luat parte la un duel în Florenţa în 1523, a fugit din nou la Roma, unde a lucrat pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi, şi pentru papa Clement VII. Cellini a participat la apărarea Romei în timpul asediului din 1527, unde, potrivit relatărilor lui, i-ar fi împuşcat pe conetabilul de Bourbon şi pe prinţul de Orania.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cehov (I)

anton cehovCehov, Anton Pavlovici (29.01.1860, Taganrog, Rusia – 14/15.07.1904, Badenweiller, Germania). Scriitor rus, important dramaturg şi maestru al prozei scurte de factură modernă.

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul.

Continuă citirea →

O ciudată igienă literară. De ce n-a devenit Theophile Gautier un scriitor de mâna întâi

Gautier Theophile

Dându-se exemplu pe sine, Balzac propovăduia colaboratorilor săi de la Cronique de Paris o ciudată igienă literară.

Povesteşte Theophile Gautier: „Trebuia să ne claustrăm timp de doi sau trei ani, să bem numai apă, să mâncăm numai lăptuci ca Protogene, să ne culcăm la ora şase seara, să ne sculăm la miezul nopţii şi să lucrăm până dimineaţa; să ne folosim ziua revăzând, adăugind, tăind ceea ce e de prisos, perfecţionând, şlefuind ceea ce lucrasem noaptea, să corectăm ciornele, să luăm note, să facem studiile necesare şi mai ales să trăim în cea mai absolută castitate. Insista mult pe această recomandare, foarte greu de respectat pentru un tânăr de 24 sau 25 de ani. După părerea sa, castitatea dezvolta în cel mai înalt grad puterile spiritului şi dădea celor care o practicau calităţi necunoscute. Noi obiectam timid că cele mai mari genii nu şi-au interzis nici dragostea, nici pasiunea, nici chiar plăcerea, şi citam în sprijinul nostru nume celebre. Balzac dădea din cap şi ne răspundea: „Ar fi putut mult mai mult fără femei.” Singura concesie pe care putea să ne-o facă, şi asta cu chiu cu vai, era să ne lase să ne vedem iubita o jumătate de oră în fiecare an.

Prin acest regim făgăduia să facă din mine, ţinând seama de înclinaţiile naturale pe care îi plăcea să mi le recunoască, un scriitor de mâna întâi. Din operele mele se vede că n-am urmat acest plan de studiu, atât de înţelept.” 🙂

sursa: Theophile Gautier, Istoria romantismului, vol.II, trad.: Mioara şi Pan Izverna, Bucureşti, Minerva, 1990, p.130

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (prima parte)

Ion_Heliade_Radulescu - portret de Misu Popp

După D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în viaţă şi în artă, înzestrat cu mari însuşiri şi cu tot atât de mari cusururi.

Originile

Ieşea din acea obscură pătură de târgoveţi care avea să răzbată printre marile familii boiereşti şi să întemeieze România modernă. Tatăl, Ilie Rădulescu, era originar din Târgovişte şi trăise în medii neguţătoreşti. Ar fi fost crescut în casa unui comerciant din Turcia. La începutul veacului era statornicit la Târgovişte cu soţia Eufrosina, care ştia numai carte grecească, fiind poate o grecoaică şi aparţinând, se presupune, familiei Danielopol. Acolo se născu, la 6 ianuarie 1802, Ioan. Dar Ilie ar fi avut la început în totul patru copii, din care trei muriră (deşi fiul lui Eliade pomeneşte numai de doi, de Ioan şi de o Luxiţa, care în 1894 mai trăia):

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui A. D. Xenopol

A. D. Xenopol

XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Continuă citirea →