Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (IV)

În urmă, Ferichide şi Costinescu au făcut declaraţii scurte, ora era întârziată şi de fapt discuţia părea terminată. Afară soarele apunea încet, un sfârşit de splendidă zi de vară. Contrastul dintre liniştea neîntrecută din afară care se desvăluia priveliştii noastre prin fereastra larg deschisă şi dintre sbuciumul dinăuntru mă izbea neîncetat. Înăuntru, bătrânul Rege asista la dărâmarea operei sale de 30 de ani, fără a avea măcar mângâierea sufletească că împrejurările vor da dreptate celor ce-l obligau să purceadă la această dărâmare; sfetnicii lui hotărau cu legitimă emoţie soarta ţării într-una din cele mai grele şi mai decisive clipe ale vieţii întregului neam. Afară, natura nepăsătoare îşi urma legile eterne întrerupte numai de vuietul Peleşului şi de foşnetul brazilor ce înconjoară castelul.

Sala Consiliului de Coroană

Ferichide a fost concis după obiceiul lui. Nu putem nesocoti simţământul public. Războiul va fi lung, să ne pregătim armata şi când vom avea o armată mai puternică, cuvântul nostru va fi mai ascultat decât este astăzi. Neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată.

Costinescu a proclamat pentru argumentele invocate de ceilalţi necesitatea unei stricte neutralităţi. Azi este o imposibilitate să mergem cu Puterile Centrale. Mai târziu, vom vedea. Poate că opinia publică se va schimba, poate că până atunci vom putea să determinăm chiar noi un alt curent în ţară.

Mai târziu, din aceste cuvinte, i s-a făcut lui Costinescu un capăt de acuzare. S-a încercat să se deducă dintr-însele că, la consiliul de coroană din Sinaia dânsul fusese pentru amânarea intrării în acţiune alături de Puterile Centrale, că nu luase pe faţă poziţie contra imposibilităţii ireductibile a unei asemenea confraternităţi militare. Nici că se poate învinuire mai nedreaptă! Aş înţelege dacă ar fi vorba de altcineva, dar Costinescu, care mai mult poate decât oricine s-a rostit din ceasul dintâiu împotriva executării tratatului şi a luptat ca să pregatească în consiliul de coroană triumful neutralităţii, tocmai pe dânsul să-l acuzi de nehotărâre şi de echivoc?

Adevărul e altul. Când Costinescu a luat cuvântul, pentru noi partida era definitiv câştigată. Din atâtea grupări politice şi din atâţia fruntaşi, un singur om rămăsese de partea Regelui Carol şi, ironia soartei, tocmai acela cu care o viaţă întreagă nu se putuse niciodată întelege Petre Carp. Situaţia Regelui era penibilă şi, de fapt, părea aşa de abătut fiziceşte şi aşa de distrus moralmente, încât ne cuprinsese un sentiment de adevărată compatimire. Deoarece câştigasem deja ceea ce la urma urmei urmărisem – proclamarea neutralităţii – aveam la sfârşitul şedinţei impresia că bătrânul monarh primise destule lovituri, că era timpul să-l cruţăm. Cuvintele lui Costinescu, pe care unii încearcă a le denatura acum, izvorau din această stare de spirit. După ce impusesem Regelui soluţia noastră, era cuviincios, era uman să-i anesteziem măcar durerea. Tot pentru aceleaşi consideraţiuni nimeni nu a vorbit în acest consiliu de o intrare în acţiune alături de Entanta. Chiar dacă unii din noi nutream deja această intenţie, cu toţii socoteam că după 30 de ani de politică externă cu Puterile Centrale, tranzacţia la o intervenţie armată alături de grupul opus de puteri ar fi prea bruscă şi, în orice caz că, deocamdată, era inutil să umplem cupa sărmanului Rege cu toate amărăciunile deodată.

Carp însă socoti că poate profita tocmai de această atmosferă pentru a încerca o ultima şi supremă sforţare în favoarea tezei sale. „Sire,” spuse el cu voce tare şi răspicat, „ţin atunci să se constate că in ceasul cel mai grav pentru ţară Majestatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei, la sfârşitul unei lungi domnii închinată propăşirii naţionale.”

Brătianu se ridică cu indignare. „O hotărâre isvorită din credinţa adâncă că interesele cele mai sacre ale ţării ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de lealitate faţă de suveran!”

Marghiloman a fost mai categoric. „Dragă Carp, da-mi voie să protestez cu toată energia împotriva cuvintelor tale. Nu numai că dând Majestăţii Sale sfaturile pe care i le-am dat nu l-am părăsit, dar avem conştiinţa că am acoperit Coroana. Dacă, aşa cum e azi opinia publică, am lăsa cumva pe Rege să declare războiul, lumea ar zice că acesta nu e războiul ţării, ci războiul Regelui. Or noi, care ţinem la Coroană şi care trebuie s-o ferim de tot ce i-ar putea atinge prestigiul sau zdruncina situaţia nu vrem aceasta.”

Formula era fericită. Totuşi, Regele crezu potrivit momentul ca să încerce şi el asupra oamenilor săi politici o ultimă presiune. Foarte emoţionat, aproape tremurând, cu un glas stins, el asvârli următoarea frază:

De altminteri, Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă D-Voastră credeţi că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag şi”, arătând cu mâna pe Principele Ferdinand „de altminteri, Domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decat să… ” Principele Ferdinand l-a întrerupt scuturându-se pe scaun cu un gest de vehementă protestare.

Regele Carol s-a oprit şi cu ochii lui vioi veşnic mişcători a aruncat repede în jurul mesei o privire circulară. Nici unul din noi n-a mişcat, n-am spus nici un cuvânt, n-am schiţat nici un gest. Feţele noastre n-au trădat decât indiferenţă şi cel mult oarecare scepticism. Carol a înţeles că manevra nu a reuşit. A stat o clipă pe gânduri şi pe urmă ca şi cum nu ar fi făcut niciodată o declaraţiune de această gravitate a început să vorbească de altceva.

Iancu Lahovary mai luă încă odată cuvântul ca să repete cu incorigibila lui insistenţă motivele pentru care se cuvenea să rămânem neutri. În cursul stufoasei şi prolificei sale argumentări, spuse la un moment dat:

Dar Majestatea Voastră nu vede că neţinându-ne în curent cu nimic Austria nu s-a purtat cu România ca o aliată, iar Contele Berchtold şi-a permis să trateze pe Majestatea Voastră ca vasal al Austriei.”

Era prea mult pentru mândria Hohenzollern-ului de pe malurile Dunării. Regele se înroşi până în creştetul capului şi cu vocea plină de mânie concentrată răspunse scandând lui Iancu Lahovary:

Domnule Lahovary, mă cunoşti îndeajuns ca să ştii că n-aş suferi niciodată să fiu tratat ca vasal!”

Lahovary a înţeles că fusese cam aspru şi îngăimă: „Bine, bine Sire”, dar nu-i mai puţin adevărat că-şi reluă de la capăt, cu cuvinte mai blajine , toată demonstraţiunea sa.

În fine, în cursul vorbirii lui, se mai ivi un incident. Iancu Lahovary vru să dovedească Regelui că izbânda militară a Germaniei e îndoielnică. Printre alte argumente îl invocă şi pe acesta: situaţia de azi nu trebuie confundată cu cea de la 1870. Atunci Franţa era nepregatită, azi Franţa a făcut pentru armata ei sacrificii considerabile. Cine ştie dacă armata franceză nu e superioară celei germane. Regele l-a întrerupt şi, sentenţios şi dispreţuitor, spuse: „Domnule Lahovary, pentru cine cunoaşte situaţia respectivă a ambelor armate o asemenea chestiune nici nu se poate pune.”

Atunci, aceste cuvinte mi-au apărut ca o nouă dovadă a germano-filismului regal. Mai târziu, cuvintele Regelui Carol mi-au revenit adesea în minte. Pe vremea aceea , într-adevăr, ambele armate nu se puteau compara. Hotărât, Regele Carol era osândit să asculte în acest consiliu mai multe adevăruri crude decât i-a fost dat să auză în toată domnia lui. Era destul, era prea mult.

Când, pe neaşteptate a intervenit Morţun. N-am înţeles niciodată de ce a cerut cuvântul. În româneşte – singurele vorbe româneşti ce s-au rostit în istorica şedinţă – Vasile Morţun a repetat pe un ton declamatoriu, ceea ce alţii spuseseră. Am ascultat cu o vizibilă nerăbdare sfârşitul acestei inoportune şi neinteresante profesiuni de credinţă.

Solemn, Regele Carol declară închisă discuţiunea şi ceru ca fiecare, pe rând, să răspundem dacă suntem pentru, sau contra neutralităţii. Întrebă mai întâi pe Theodor Rosetti şi sfârşi cu mine. Afară de Carp am fost toţi pentru neutralitate. Carp şi-a menţinut părerea să declarăm imediat război Rusiei, Regele cel din urmă s-a raliat la părerea lui Carp. Făcea impresia unui om care nu poate crede ce aude şi că pleacă cu supunere capul în faţa loviturilor nedrepte ale unei inexorabile fatalităţi.

Constat, zice el, că reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca Rege Constituţional mă supun votului D-Voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”

2 răspunsuri

  1. Este transmisă foarte bine atmosfera acestor dezbateri. Foarte bun articolul. Mulţumim.

  2. Este transmisă foarte bine atmosfera acestor dezbateri. Foarte bun articolul. Mulţumim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: