Arhive etichetă: Consiliul de Coroană

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (IV)

În urmă, Ferichide şi Costinescu au făcut declaraţii scurte, ora era întârziată şi de fapt discuţia părea terminată. Afară soarele apunea încet, un sfârşit de splendidă zi de vară. Contrastul dintre liniştea neîntrecută din afară care se desvăluia priveliştii noastre prin fereastra larg deschisă şi dintre sbuciumul dinăuntru mă izbea neîncetat. Înăuntru, bătrânul Rege asista la dărâmarea operei sale de 30 de ani, fără a avea măcar mângâierea sufletească că împrejurările vor da dreptate celor ce-l obligau să purceadă la această dărâmare; sfetnicii lui hotărau cu legitimă emoţie soarta ţării într-una din cele mai grele şi mai decisive clipe ale vieţii întregului neam. Afară, natura nepăsătoare îşi urma legile eterne întrerupte numai de vuietul Peleşului şi de foşnetul brazilor ce înconjoară castelul.

Sala Consiliului de Coroană

Ferichide a fost concis după obiceiul lui. Nu putem nesocoti simţământul public. Războiul va fi lung, să ne pregătim armata şi când vom avea o armată mai puternică, cuvântul nostru va fi mai ascultat decât este astăzi. Neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată.

Costinescu a proclamat pentru argumentele invocate de ceilalţi necesitatea unei stricte neutralităţi. Azi este o imposibilitate să mergem cu Puterile Centrale. Mai târziu, vom vedea. Poate că opinia publică se va schimba, poate că până atunci vom putea să determinăm chiar noi un alt curent în ţară.

Mai târziu, din aceste cuvinte, i s-a făcut lui Costinescu un capăt de acuzare. S-a încercat să se deducă dintr-însele că, la consiliul de coroană din Sinaia dânsul fusese pentru amânarea intrării în acţiune alături de Puterile Centrale, că nu luase pe faţă poziţie contra imposibilităţii ireductibile a unei asemenea confraternităţi militare. Nici că se poate învinuire mai nedreaptă! Aş înţelege dacă ar fi vorba de altcineva, dar Costinescu, care mai mult poate decât oricine s-a rostit din ceasul dintâiu împotriva executării tratatului şi a luptat ca să pregatească în consiliul de coroană triumful neutralităţii, tocmai pe dânsul să-l acuzi de nehotărâre şi de echivoc?

Adevărul e altul. Când Costinescu a luat cuvântul, pentru noi partida era definitiv câştigată. Din atâtea grupări politice şi din atâţia fruntaşi, un singur om rămăsese de partea Regelui Carol şi, ironia soartei, tocmai acela cu care o viaţă întreagă nu se putuse niciodată întelege Petre Carp. Situaţia Regelui era penibilă şi, de fapt, părea aşa de abătut fiziceşte şi aşa de distrus moralmente, încât ne cuprinsese un sentiment de adevărată compatimire. Deoarece câştigasem deja ceea ce la urma urmei urmărisem – proclamarea neutralităţii – aveam la sfârşitul şedinţei impresia că bătrânul monarh primise destule lovituri, că era timpul să-l cruţăm. Cuvintele lui Costinescu, pe care unii încearcă a le denatura acum, izvorau din această stare de spirit. După ce impusesem Regelui soluţia noastră, era cuviincios, era uman să-i anesteziem măcar durerea. Tot pentru aceleaşi consideraţiuni nimeni nu a vorbit în acest consiliu de o intrare în acţiune alături de Entanta. Chiar dacă unii din noi nutream deja această intenţie, cu toţii socoteam că după 30 de ani de politică externă cu Puterile Centrale, tranzacţia la o intervenţie armată alături de grupul opus de puteri ar fi prea bruscă şi, în orice caz că, deocamdată, era inutil să umplem cupa sărmanului Rege cu toate amărăciunile deodată.

Carp însă socoti că poate profita tocmai de această atmosferă pentru a încerca o ultima şi supremă sforţare în favoarea tezei sale. „Sire,” spuse el cu voce tare şi răspicat, „ţin atunci să se constate că in ceasul cel mai grav pentru ţară Majestatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei, la sfârşitul unei lungi domnii închinată propăşirii naţionale.”

Brătianu se ridică cu indignare. „O hotărâre isvorită din credinţa adâncă că interesele cele mai sacre ale ţării ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de lealitate faţă de suveran!”

Marghiloman a fost mai categoric. „Dragă Carp, da-mi voie să protestez cu toată energia împotriva cuvintelor tale. Nu numai că dând Majestăţii Sale sfaturile pe care i le-am dat nu l-am părăsit, dar avem conştiinţa că am acoperit Coroana. Dacă, aşa cum e azi opinia publică, am lăsa cumva pe Rege să declare războiul, lumea ar zice că acesta nu e războiul ţării, ci războiul Regelui. Or noi, care ţinem la Coroană şi care trebuie s-o ferim de tot ce i-ar putea atinge prestigiul sau zdruncina situaţia nu vrem aceasta.”

Formula era fericită. Totuşi, Regele crezu potrivit momentul ca să încerce şi el asupra oamenilor săi politici o ultimă presiune. Foarte emoţionat, aproape tremurând, cu un glas stins, el asvârli următoarea frază:

De altminteri, Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă D-Voastră credeţi că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag şi”, arătând cu mâna pe Principele Ferdinand „de altminteri, Domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decat să… ” Principele Ferdinand l-a întrerupt scuturându-se pe scaun cu un gest de vehementă protestare.

Regele Carol s-a oprit şi cu ochii lui vioi veşnic mişcători a aruncat repede în jurul mesei o privire circulară. Nici unul din noi n-a mişcat, n-am spus nici un cuvânt, n-am schiţat nici un gest. Feţele noastre n-au trădat decât indiferenţă şi cel mult oarecare scepticism. Carol a înţeles că manevra nu a reuşit. A stat o clipă pe gânduri şi pe urmă ca şi cum nu ar fi făcut niciodată o declaraţiune de această gravitate a început să vorbească de altceva.

Iancu Lahovary mai luă încă odată cuvântul ca să repete cu incorigibila lui insistenţă motivele pentru care se cuvenea să rămânem neutri. În cursul stufoasei şi prolificei sale argumentări, spuse la un moment dat:

Dar Majestatea Voastră nu vede că neţinându-ne în curent cu nimic Austria nu s-a purtat cu România ca o aliată, iar Contele Berchtold şi-a permis să trateze pe Majestatea Voastră ca vasal al Austriei.”

Era prea mult pentru mândria Hohenzollern-ului de pe malurile Dunării. Regele se înroşi până în creştetul capului şi cu vocea plină de mânie concentrată răspunse scandând lui Iancu Lahovary:

Domnule Lahovary, mă cunoşti îndeajuns ca să ştii că n-aş suferi niciodată să fiu tratat ca vasal!”

Lahovary a înţeles că fusese cam aspru şi îngăimă: „Bine, bine Sire”, dar nu-i mai puţin adevărat că-şi reluă de la capăt, cu cuvinte mai blajine , toată demonstraţiunea sa.

În fine, în cursul vorbirii lui, se mai ivi un incident. Iancu Lahovary vru să dovedească Regelui că izbânda militară a Germaniei e îndoielnică. Printre alte argumente îl invocă şi pe acesta: situaţia de azi nu trebuie confundată cu cea de la 1870. Atunci Franţa era nepregatită, azi Franţa a făcut pentru armata ei sacrificii considerabile. Cine ştie dacă armata franceză nu e superioară celei germane. Regele l-a întrerupt şi, sentenţios şi dispreţuitor, spuse: „Domnule Lahovary, pentru cine cunoaşte situaţia respectivă a ambelor armate o asemenea chestiune nici nu se poate pune.”

Atunci, aceste cuvinte mi-au apărut ca o nouă dovadă a germano-filismului regal. Mai târziu, cuvintele Regelui Carol mi-au revenit adesea în minte. Pe vremea aceea , într-adevăr, ambele armate nu se puteau compara. Hotărât, Regele Carol era osândit să asculte în acest consiliu mai multe adevăruri crude decât i-a fost dat să auză în toată domnia lui. Era destul, era prea mult.

Când, pe neaşteptate a intervenit Morţun. N-am înţeles niciodată de ce a cerut cuvântul. În româneşte – singurele vorbe româneşti ce s-au rostit în istorica şedinţă – Vasile Morţun a repetat pe un ton declamatoriu, ceea ce alţii spuseseră. Am ascultat cu o vizibilă nerăbdare sfârşitul acestei inoportune şi neinteresante profesiuni de credinţă.

Solemn, Regele Carol declară închisă discuţiunea şi ceru ca fiecare, pe rând, să răspundem dacă suntem pentru, sau contra neutralităţii. Întrebă mai întâi pe Theodor Rosetti şi sfârşi cu mine. Afară de Carp am fost toţi pentru neutralitate. Carp şi-a menţinut părerea să declarăm imediat război Rusiei, Regele cel din urmă s-a raliat la părerea lui Carp. Făcea impresia unui om care nu poate crede ce aude şi că pleacă cu supunere capul în faţa loviturilor nedrepte ale unei inexorabile fatalităţi.

Constat, zice el, că reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca Rege Constituţional mă supun votului D-Voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (I)

I.G. Duca, în Amintiri politice, prezintă un moment important din istoria românilor: Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914).

„Având în vedere însemnătatea acestui consiliu în viaţa neamului românesc, voi căuta să redau în rândurile de mai jos o imagine cât mai credincioasă a scenei istorice la care mi-a fost dat să fiu martor.

Consiliul s-a ţinut la Castelul Peleş în sala de muzică, la ora 5 după prânz. În mijlocul sălii se aşezase o masă mare acoperită cu tradiţionalul postav verde. Masa era mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stateau suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele, vestitele şi misterioasele tratate [dintre România şi Tripla Alianţă]. Regele Carol şi-a făcut intrarea întovărăşit de moştenitorul său, Principele Ferdinand. Ne făcu semn să luam loc. Principele Ferdinand se aşeză în faţa lui. Regele, totdeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii lui de consiliu, la dreapta lui, şi pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta Principelui, Brătianu, la stânga Marghiloman. Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit. Cred totuşi util să reproduc aci, după însemnările pe care mi le-am făcut chiar în acea seară, schema mesei care va ajuta la reconstituirea scenei şi va uşura generaţiunilor viitoare evocarea ei.

Iat-o deci:

Eram de faţă ca liberali toţi miniştrii: Brătianu, Porumbaru, Costinescu, Morţun, Radovici, Al. Constantinescu, Dr. Angelescu, Victor Antonescu, Duca şi Ferichide, ca Preşedinte al Camerei.

Ca foşti Primi Miniştri, Theodor Rosetti şi P.P.Carp.

Ca reprezentanţi ai partidului conservator: A. Marghiloman, Ion Lahovary şi I.Grădişteanu.

Ca reprezentanti ai partidului conservator democrat: Take Ionescu, C. Cantacuzino-Paşcanu şi Dissescu.

O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o greutate apasă peste noi şi ne înăbuşea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoţiune şi o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat şi vădit emoţionat, făcea însă neascunse sforţări ca să nu trădeze sbuciumul sufletului său. Ne-a spus în româneşte că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunţăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.

Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut aşadar loc într-o limbă străină! România Veche exista încă în toată splendoarea ei.

Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale şi ne citi cu vocea tremurândă un memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele: Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa stând lucrurile, după o matură chibzuinţă, convingerea lui adâncă este că datoria Românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă – în acest moment întinse mâna spre ele cu gestul preotului care, în fine, destăinuieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul meu o privire, toţi ochii erau aţintiţi cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare. Această alianţă ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade. Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicţie cu toate credinţele şi cu tot trecutul nostru. E o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura. Cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se socoteşte dator să nu desmintă încrederea ce de atâţia ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României.

S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mişcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoţiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-şi spună dintaiu cuvântul reprezentanţii opoziţiei.

Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti. Pe un ton sfătos melancolic, bătrânul cumnat al lui Vodă Cuza îi dădu răspunsul. „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că sta în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit.” Bineînţeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri.

Incontestabil, motivarea era lipsită de mândrie. Prin felul cum a fost debitată am avut însă impresia că Theodor Rosetti, de altminteri un bun patriot şi un suflet cinstit, fusese mai mult preocupat în formularea părerilor lui de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe.

În orice caz, cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi ai lui Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi din preşedinţii de Consiliu l-a durut.

Carp fu chemat să-şi exprime punctul său de vedere. Pe cât fusese Theodor Rosetti de blajin în formă şi în fond, pe atât a fost Carp de categoric, de mândru, tăios, sigur de el şi de părerile lui, mai lapidar ca oricând, de o elocinţă a cărei amintire voi păstra-o întotdeauna vie. Nu era un răspuns la o chinuitoare întrebare, era o fanfară de triumf. Argumentele lui erau cele pe care cu toţi le prevedeam. „Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim. Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă şi D-Voastră vă întrebaţi dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinşii.”

Aici, Carp făcu o scurtă pauză şi ridică deodată nivelul discuţiei. „La urma urmei, trebuie să ne dăm seama ce este acest război?” Şi cu un brio neîntrecut, dezvoltă vechea lui temă, lupta între germanism şi slavism.. „Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră.” În asemenea condiţiuni, continuă el desfăşurând cu o logică de fier toate concluziile premiselor sale, ce cer interesele României? Ele nu cer numai să privim la o luptă de care depinde viitorul nostru, ele cer să ajutăm din toate puterile noastre triumful germanismului, care este şi triumful nostru. „De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă. Şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înşela, omul de stat clarvăzător trebuie să-şi urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei.”

Când a isprăvit, mărturisesc că am avut un moment de emoţie. Nu cumva această strălucită pledoarie va fi avut darul să clatine hotărârile de dată recentă a unora din foştii lui tovarăşi de idei şi de lupte?

continuare Aici