Arhive etichetă: Mihail Kogălniceanu

Revoluţia română din 1848-1849. Începuturile revoluţiei române. Mişcarea revoluţionară din Moldova (ultima parte)

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Programul moldovean, alcătuit din 35 de puncte, expresie a situaţiei interne şi a forţelor politice antrenate în mişcare, urmărea trecerea către un regim reprezentativ mai larg. El prevedea, printre altele, asigurarea persoanei, înfiinţarea unei bănci naţionale, responsabilitate ministerială, îmbunătăţirea stării ţăranilor ş.a. Deşi primul articol proclama „sfânta păzire a Regulamentului (organic) în toată litera lui, fără nici o răstălmăcire” – cu scopul de a sublinia legalitatea mişcării -, trei dintre revendicările incluse în program – dizolvarea Adunării obşteşti, aleasă prin abuz şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a natiei”, desfiinţarea cenzurii şi constituirea gărzii naţionale -, depăşeau cadrul regulamentar. Se urmărea ca, prin instaurarea legalităţii, în cadrul unui regim reprezentativ, să poată fi adoptate măsurile necesare pentru liberalizarea şi modernizarea societăţii.

Referindu-se la conţinutul documentului programatic moldovean, consulul Franţei, Guéroult, aprecia că el exprima nevoile reale de reformă pe care le resimţea societatea. Singurul reproş care i se putea aduce, observa el, era redactarea, făcută în termeni prea generali şi vagi. Cerinţele unei populaţii puţin sensibile, încă, la altceva decât la nevoile generale nu erau rezumate într-o formă concisă, pe înţelesul tuturor. Unaniminatea manifestată de protestatari, continua diplomatul, a produs însă o puternică impresie, consulul Rusiei însuşi s-a pronunţat, spune el, în favoarea legitimităţii cererilor. Acesta i-a comunicat omologului său francez că Mihail Sturdza nu avea alternativă. Rusia nu-l putea sprijini împotriva urii publice şi a voinţei ţării, atât de limpede manifestate.

Continuă citirea →

Data proclamării independenţei naţionale a României

În mod greşit s-a afirmat şi se mai afirmă şi astăzi – în presă, radio, televiziune şi chiar în unele manuale şcolare – că independenţa României a fost proclamată de domnitorul Carol I la 10 mai 1877; sau că a fost proclamată de Mihail Kogălniceanu la 9 mai şi sancţionată de domnitor la 10 mai. Unii au scris că independenţa a fost votată de Cameră la 9 mai şi de Senat la 10 mai. Alţii au susţinut că „moţiunea intempestivă” a lui N. Fleva a obligat pe M. Kogălniceanu să declare independenţa României la 9 mai.

Continuă citirea →

Discursul lui Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859

Cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, Mihail Kogălniceanu a ţinut următorul discurs:

Continuă citirea →

Făurirea statului român modern

Contextul internaţional şi intern. Contextul internaţional premergător anului 1859 ne aduce în centrul atenţiei un nou conflict între Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, conflict cunoscut sub numele de Războiul Crimeei şi desfăşurat între anii 1853-1856. În perioada războiului, Principatele Române au fost ocupate de trupele ruseşti şi austriece; domnitorii s-au refugiat în Imperiul Habsburgic. După cei trei ani de război, în care au intervenit Marile Puteri, ale căror interese gravitau în jurul Balcanilor (Austria, Franţa, Anglia), Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului la 30 martie 1856.

În plan intern, după revoluţia de la 1848-1849 din Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), Convenţia de la Balta-Liman (1849) restabilea Regulamentele Organice şi confirma dominaţia imperiilor Otoman şi Tarist. Cele două puteri- suzerană şi protectoare – controlau activitatea domnitorilor, consideraţi înalţi funcţionari ai Porţii, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale. Cu toate acestea, domnitorii Barbu Ştirbei – în Ţara Românească, şi Grigore Alexandni Ghica – în Moldova, au încurajat dezvoltarea economiei şi a învăţământului, iar cel din urmă menţionat a îngăduit revoluţionarilor exilaţi să revină în ţară şi chiar, pe unii dintre ei, i-a numit miniştri (Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu).

Congresul de pace de la Paris (1856). La Congresul de pace de la Paris, preşedintele acestuia, contele Walewski, ministru de externe al Franţei, a propus unirea Principatelor Române sub conducerea unui principe străin. Propunerea era menită să oprească expansiunea rusească în Peninsula Balcanică.

Tratatul de pace înscria următoarele prevederi:
– puterea suzerană ramâne Imperiului Otoman;
– protectoratul singular al Rusiei ţariste este înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri (Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman);
– judeţele din sudul Basarabiei, Bolgrad, Cahul şi Ismail, erau retrocedate spaţiului românesc;
– revizuirea Regulamentelor Organice;
– dreptul la armata naţională;
– libertatea de navigaţie, comerţ şi culte;
– convocarea în Principate a câte unei adunări consultative şi reprezentative, numite adunări ad-hoc (cu rol de a consulta românii în problema unirii).

Hotărârile adoptate la Paris au avut drept efect dezvoltarea unei practici politice: mişcarea unionistă formată din elita paşoptistă şi boierimea liberală (la Iaşi, era organizată în jurul lui Mihail Kogălniceanu; la Bucureşti, în jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu).

Rezoluţiile adunărilor ad-hoc (Bucureşti, Iaşi, 1857) au prevăzut:
– unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
– prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
– respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor;
– neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului;
– Adunare legislativă şi guvem constituţional reprezentative, sub garanţia Marilor Puteri;

Rezoluţiile au reliefat dorinţa de unire a românilor şi opţiunea lor pentru un regim politic democratic, precum şi instaurarea unei monarhii străine cu scopul de a oferi sprijin extern.

Situaţia Principatelor Române prin „Convenţia” din cadrul Conferinţei de la Paris (1858)

Statutul intern şi internaţional privind Principatele Române a fost stabilit prin „Convenţia” de la Paris, care prevedea următoarele:
– unirea sub forma unei uniuni: „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”;
– suzeranitatea Imperiului Otoman;
-protectoratul colectiv al Marilor Puteri;
– principiul separării puterilor în stat;
– puterea executivă deţinută de doi domni (aleşi pe viaţă, prin vot censitar) şi două guverne;
-puterea legislativă deţinută de domnitori, Adunări legislative separate şi Comisia Centrală cu sediul la Focşani (elabora legile comune Principatelor);
– puterea judecătorească exerciată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani;
– articolul 46 stabilea: egalitatea între munteni şi moldoveni în faţa legilor şi la plata impozitelor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, dreptul de a deţine proprietate în reciprocitate (muntenii în Moldova şi invers), egalitate la promovarea în funcţii şi stabilirea unor noi raporturi între proprietari şi ţărani.

Realizarea Unirii. Misiunea de a organiza alegerile pentru adunările elective (aveau rolul de a-l alege pe domn) a revenit caimacamilor (câte trei numiţi pentru fiecare dintre Principate).

În Moldova, „partida naţională”, care era puternică în adunarea electivă, propune candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. În 5/17 ianuarie l859, acesta este ales domn al Moldovei cu unanimitate de voturi. În Ţara Românească, adunarea electiva era dominată de conservatori, care se opuneau unirii.

Singura soluţie pentru realizarea unirii era alegerea lui Al. I. Cuza şi în Ţara Românească (este speculată omisiunea din „Convenţia“ de la Paris referitoare la faptul ca aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate).

La 24 ianuarie 1859 Al. I. Cuza este ales domn şi în Ţara Românească. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a însemnat realizarea primului pas în formarea statului român modern.

Domnia lui Al. I.  Cuza (1859-1866). Măsuri de consolidare a Unirii

Dubla alegere a domnitorului Al.I. Cuza, la 5 ianuarie în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească, atestă uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guveme şi a două adunari legislative, obiectivele principale ale domnitonilui erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de refonne care sa modernizeze societatea românească.

Marile Puteri, cu toate obiecţiile Imperiilor Habsburgic şi Otoman, au acceptat dubla alegere în perioada martie – august 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris.

În plan intern, au fost unificate serviciile de vamă şi serviciile telegrafului, au fost promovate elemente ale burgheziei în aparatul de stat, au fost numiţi funcţionari munteni în Moldova şi invers, a fost creată amtata unică cu sediul la Floreşti (lângă Ploieşti) şi s-a înfiinţat primul minister – Ministerul de Război. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, iar stema reunea simbolurile celor două spaţii geografice.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emita un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia” către ţară adresată de domnitor facea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este intemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de Barbu Catargiu.

Instabilitatea guvemamentală, în special în perioada 1859-1862, a fost determinată de lipsa exerciţiului politic de tip democratic, de contradicţiile existente în conţinutul „Convenţiei“ şi de fragilitatea clasei politice româneşti.

Instalarea guvernului Mihail Kogălniceanu. Considerat cel mai important pentru activitatea sa reformatoare, guvemul condus de Kogălniceanu a fost instalat în 11 octombrie 1863.

În noiembrie 1863, la deschiderea lucrărilor Adunării legislative, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reformele şi agrară, organizarea armatei, reforma instituţiilor publice, secularizarea averilor mănăstireşti.

La 25 decembrie 1863 a fost votată legea de secularizare a averilor care reprezentau 25% din pământul arabil. Este vorba de averile mănăstirilor închinate, deci aflate sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Conform legii, aceste bunuri treceau în proprietatea statului, veniturile aparţinând bugetului.

Perioada decembrie 1863 – mai 1864 se caracterizează printr-o activitate legislativă bogată: sunt adoptate legi dupa modelul francez: Codul civil (garanta libertatea persoanei şi egalitatea în faţa legilor), Codul penal, legea organizării judecătoreşti.

Lovitura de stat (2 mai 1864). Măsura reformatoare care va stârni disputa dintre guvern şi Adunarea legislativă (Camera) este legea rurală. Proiectul prezentat de Mihail Kogălniceanu este respins de adunarea dominată de conservatori, guvernul primind vot de neîncredere; consecinţa a fost obligaţia acestuia de a se dizolva. Domnitorul a preferat să menţină guvernul şi, prin lovitura de stat din 2 mai 1864, a dizolvat forul legislativ.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat:
– dizolvarea adunării legislative;
– menţinerea guvernului;
– elaborarea unei noi legi fundamentale de organizare a statului, sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris;
– o nouă lege electorală.

Principalele reforme şi importanţa lor. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris aprobat prin plebiscit (acţiune de consultare a opiniei publice care se pronunţa prin „da” sau „nu” asupra unei hotărâri majore) prevedea:

– sporirea considerabilă a prerogativelor domnului: are şi iniţiativa legislativă, numeşte un sfert din membrii Senatului (numit „Corp Ponderator”) şi preşedintele Adunării.

– legile erau elaborate de Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, iar dreptul de a primi petiţii revenea numai Senatului.

Prin legea electorală, creştea considerabil numărul alegătorilor, care se împărţeau în două categorii: alegătorii primari (votau prin delegaţi 1 la 100 şi erau plătitori de impozit – 48 de lei/sate şi 80-100 lei/oraşe) şi alegătorii direcţi (plătitori de impozit – 4 galbeni/pensionari şi intelectuali).

La 14 august 1864, Al.I. Cuza a promulgat legea rurală, pe care a însoţit-o şi de o „Proclamaţie“, care arăta că ţăranii au de acum propria lor moşie, au o patrie de iubit şi de apărat. Legea elibera ţăranii din dependenţă, îi împroprietărea cu loturile de pământ avute în posesie (folosinţă), în funcţie de puterea economică (numărul de vite), se desfiinţau claca, dijma, carele de lemne şi alte obligaţii datorate proprietarilor fie în natură, fie în bani. Ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar pământul nu putea fi ipotecat sau înstrăinat timp de 30 de ani. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe loturile de casă şi grădinărit.

Caracterul moderat al legii, limitele acesteia au fost:
– întinderea mică a lotului cu care au fost împroprietăriţi ţăranii;
– un număr mare de ţărani au rămas neîmproprietăriţi;
– nu exista un regulament de aplicare a legii;
– măsurătorile s-au făcut cu multă greutate şi s-au săvârşit abuzuri.

Prin legea instrucţiunii publice, de la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, prima lege modernă a învăţământului public şi privat, elementar şi superior, se instituiau principalele libertăţi, obligativităţi şi gratuităţi, egalitatea între sexe şi laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste; şcolile de agricultură, arte, meserii şi comerţ, de pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în sistemul de învăţământ tehnic şi profesional. Învăţământul superior a cunoscut o dezvoltare deosebită prin înfiinţarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Sistemul de învăţământ era pus sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Reformele adoptate în timpul domniei lui Al.I. Cuza au favorizat procesul de modernizare a societăţii româneşti în spiritul programului paşoptist.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Un personaj controversat: Mihail Kogălniceanu

Ca mai toţi eroii autentici ai istoriei noastre şi Mihail Kogălniceanu a fost mitizat, pierzând nepermis de mult din postura sa umană, care în mod firesc i-a determinat acţiunile. Lăudat de prieteni şi de partizani, el a fost portretizat altfel de adversarii săi, iar tuşele negre au fost sistematic cenzurate de istoriografia oficială, până astăzi.

Prinţul Nicolae Suţu, de exemplu, îl vedea astfel:

“Kogălniceanu e un om de spirit, înzestrat cu cunoştinţe şi având talent oratoric; neobosit în urmărirea ţelului său, îndemânatic la ripostă, cu prezenţă de spirit, şi-a făcut piedestalul mai ales la tribuna Adunării. E chiţibuşar, neruşinat, certăreţ în afaceri, şarlatan politic şi poseda un fond de răutate care-l îndeamna să se distingă prin înclinarea de a face rău de dragul de a face.”

 Este interesant că şi alţi oameni apropiaţi îl prezintă pe Kogălniceanu cam în aceiaşi notă. Alexandru Golescu “avea oroare de Mihail Kogălniceanu, din cauza lipsei de caracter şi vieţei destrăbălate ce ducea.” Aluzia la viaţa destrăbălată este legată direct de relaţiile cu femeile, una din preocupările constante ale multor revoluţionari şi mari figuri istorice româneşti (Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, V. Alecsandri).

Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, şi-l amintea astfel:

“Cu Mihail Kogălniceanu relaţiunile erau foarte variate. Firea lui nedisciplinată şi cu porniri neînfrânate îl arunca fără tranziţie când în braţele tatei, când în ale adversarilor lui cei mai îndârjiţi. Pe cât era de urât, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat şi o autoritate necontestată, de câte ori lua o cauză bună în mână. Acelaşi farmec îl exercita asupra femeilor, care în mare parte au fost cauza neliniştitei sale vieţi şi deselor nevoi de bani”.

Descoperit în Arhivele Naţionale din Iaşi, carneţelul de întâlniri amoroase ale lui Kogălniceanu conţine cifra impresionantă de peste 700 de femei cu care întreţinuse raporturi sexuale!


sursa: Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, Editura RAO

Viaţa şi opera lui Mihail Kogălniceanu

1817  6/18 septembrie. S-a născut viitorul scriitor şi om politic Mihail Kogălniceanu, primul din cei 10 copii în familie. “Tatăl meu, nota el în Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei (vol. I, Bucureşti, 1872), a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; muma mea a fost soţia sa Catinca, născută Stavilă, familie românească din Basarabia; de pe tată şi de pe mumă, din moşi şi strămoşi, mă fălesc, dară, că sum român moldovan, şi cu mândrie recunosc că familiea mea nu a căutat niciodată originea sa în ţări şi neamuri străine”.

1827 – 1834  După ce capătă o anumită instruire în casa părintească, M. Kogălniceanu de la vârsta de 10 ani, împreună cu Vasile Alecsandri, frecventează lecţiile unui dascăl maramureşan stabilit la Iaşi, Gherman Vida. Din 1828 învaţă la pensionul unui francez stabilit şi acesta în capitala Principatului Moldovei, Victor Cuénim, apoi, din 1831, la Institutul de la Miroslava (localitate de lângă Iaşi), unde, în afară de limbi străine, studiază aritmetica, geografia, gramatica, istoria şi alte discipline.

1832  Se stinge din viaţă, de ftizie, mama scriitorului (n. 1802).

1833  17 august.  Este trimis să-şi continue studiile la colegiul din oraşul francez Lunéville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza, Grigore şi Dumitru. În drum spre Franţa îi scrie cu regularitate părintelui despre cele văzute şi trăite. Aceste răvaşe au pus începutul bogatei şi valoroasei moşteniri epistolare a lui M. Kogălniceanu, constituind primele sale probe în ale scrisului. Manifestând stăruinţă la învăţătură, M. Kogălniceanu, în acelaşi timp, nu se limitează la prevederile programului de studii, ci frecventează teatrul, pentru care avea o pasiune aparte, urmăreşte presa la zi, învaţă să cânte la vioară, practică sportul. De la primele contacte cu străinătatea el a manifestat un viu interes pentru stările de lucruri din viaţa social-politică şi culturală, evaluându-le în raport cu cele din Moldova, de al cărei destin era preocupat şi căreia îi ducea dorul. “Mă întrebaţi cum mă simt în Franţa? li se adresa el surorilor. Prost. E o ţară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aş schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume”.

1835  29 iulie.  Din ordinul lui M. Sturdza tinerii sunt transferaţi la Berlin, pentru a-i feri astfel de influenţa ideilor revoluţionare din Franţa. În capitala Germaniei M. Kogălniceanu timp de mai bine de doi ani studiază ca particular, sub supravegherea unor persoane distinse, iar din octombrie 1837 se înscrie la Universitatea din Berlin. În acelaşi an la îndemnurile vestitului savant A. Humboldt pregăteşte şi tipăreşte la Berlin primele sale lucrări ştiinţifice: Moldova şi Muntenia. Limba şi literatura română sau valahă, Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor şi vol. 1 al Istoriei Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, cea dintâi în limba germană, iar celelalte două în limba franceză.

Perioada aflării la studii în Germania a fost de mare importanţă în formarea intelectuală şi în plan politic a lui M. Kogălniceanu. “Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, nota scriitorul, am mărturisit în mai multe rânduri, că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi, care au operat realizarea şi unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea, şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român!”

1838 martie.  În drum spre patrie Kogălniceanu se opreşte pe un timp la Liov, unde efectuează cercetări de arhivă.

1838  1 iulie.  De la această dată apare prima publicaţie periodică a lui M. Kogălniceanu – o nouă serie, faţă de cea a lui Gh. Asachi, a “Alăutei româneşti”, prima noastră revistă literară, editată ca supliment al ziarului “Albina românească“. Revista a fost suspendată de către autorităţi după al cincilea număr din cauza publicării în paginile ei a schiţei Filozofia vistului, operă satirică inspirată de Tratat despre vist de scriitorul rus O. Senkovski.

1839  12 – 22 octombrie.  În “Albina românească“ apare schiţa Soirées dansantes (Adunări dănţuitoare), prelucrare din franceză.

1840  martie.  Mihail Kog[lniceanu fondează o editură şi o tipografie proprie sub denumirea “Cantora Foiei săteşti” sau “Cantora Daciei literare”, care au avut un rol important la dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale. Aici M. Kogălniceanu a tipărit mai toate publicaţiile periodice fondate de el: “Foaia sătească a Principatului Moldovei” (aprilie 1840 – decembrie 1845), revistele “Dacia literară“ (ianuarie – iunie 1840), “Arhiva românească“ (vol. 1 – 1840—1841; vol. 2 — 1845), “Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară“ (9 ianuarie – 11 noiembrie 1844) şi “Calendar pentru poporul românesc” cu anexa literară “Almanah de învăţătură şi petrecere” (1842—1846), editat în continuare de Gh. Asachi, un număr mare de cărţi de beletristică, opere cronicăreşti etc. În publicaţiile periodice ale lui Kogălniceanu au văzut lumina tiparului majoritatea scrierilor sale literare, articole pe teme sociale şi culturale.

1840 – 1842  Încă din 1839 M. Kogălniceanu face parte dintr-un comitet teatral, iar începând cu 7 martie 1840 este codirector, alături de C. Negruzzi şi V. Alecsandri, al teatrului francez şi al celui românesc din Iaşi. În această calitate a pledat pentru îmbunătăţirea repertoriului, promovând pe scenă lucrări inspirate din realităţile contemporane, pentru sporirea nivelului profesionist al actorilor, urmărind scopul ca teatrul să fie “artă“, nu “păpuşărie”, precum se exprima scriitorul însuşi.

1841  2 decembrie.  Este ales membru al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odesa, pentru care pregătise un discurs. În procesul-verbal al şedinţei cu pricina se menţiona că M. Kogălniceanu “a scris Istoria Valahiei, Moldovei şi a valahilor transdanubieni şi alte lucrări istorice şi pregăteşte editarea letopiseţelor moldoveneşti atât de importante pentru istoria ţinutului nostru”.

1843  24 noiembrie.  Rosteşte renumitul său Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană, tipărit în acelaşi an la Iaşi. Acest discurs constituie una dintre principalele scrieri în care M. Kogălniceanu şi-a expus concepţia cu privire la istorie.

1844  octombrie.  Redactarea unei plângeri a “vechililor obştiei Botoşanilor” contra călugărilor mănăstirii Popăuţi a servit drept pretext pentru autorităţi de a-l închide pe Kogălniceanu fără nici o cercetare la mănăstirea Râşca, unde s-a aflat bolnav timp de şapte săptămâni, sub supraveghere strictă.

1845  M. Kogălniceanu traduce şi editează în limba franceză la Iaşi două volume de Fragmente scoase din cronicile moldoveneşti şi valahe referitoare la Petru cel Mare, Carol al XII-lea, Stanislav Leszczynski, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.

1845-1847  M. Kogălniceanu se stabileşte la început în Franţa, apoi în Spania, iar la întoarcere în patrie vizitează Italia. Din timpul şederii în Spania datează memorialul său Note despre Spania, redactat în limba franceză.

1845 – 1852  Editează la Iaşi Letopiseţele Ţării Modovei, în trei volume (vol. 2-1845; 3-1846; 1—1852), însoţite de Prefaţă (la vol. 1), studii şi însemnări despre manuscrisele valorificate.

1848  M. Kogălniceanu participă la mişcarea petiţionară din Moldova, iar după înăbuşirea acesteia scrie broşura Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848 şi alte lucrări, menite să informeze opinia publică asupra evenimentelor ce au avut loc. Fiind pus sub urmărire de către agenţii lui M. Sturdza, M. Kogălniceanu la 12 august trece, travestit, în Bucovina, unde împreună cu V. Alecsandri, C. Negri, Gh. Sion ş. a. face parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului instituit în ţară. Din însărcinarea acelui comitet, alcătuieşte şi editează lucrarea programatică Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi un Proiect de constituţie pentru Moldova, în care şi-a expus ideile cu privire la reformarea societăţii, preconizând desfiinţarea boierescului, asigurarea egalităţii drepturilor civile, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor ş. a. Colaborează la ziarul “Bucovina”, în care a publicat pamfletul Carte a fostului rege Ludvig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza şi mai multe articole. A tipărit în broşură aparte la Cernăuţi pamfletul Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu.

1849  De la Cernăuţi Kogălniceanu pleacă la Viena, unde poposeşte un timp, apoi la Paris. În ţară se întoarce către sfârşitul anului, după detronarea lui M. Sturdza şi alegerea la domnie a lui Grigore Ghica.

1850  În “Gazeta de Moldavia”, redactată de Ch. Asachi, apare începutul de roman Tainele inimii, una dintre primele încercări de acest gen în literatura română.

1852  10 noiembrie.  Se căsătoreşte la Iaşi cu Ecaterina Jora (1827—1907).

1855  1 octombrie.  Fondează la Iaşi ziarul “Steaua Dunării”, principalul organ de presă al mişcării unioniste.

1856  6 martie.  Moare Ilie Kogălniceanu (n. 26 mai 1787), tatăl scriitorului, fiul postelnicului Ion Kogălniceanu, neam de răzeşi de pe Cogâlnic.

30 mai.  Este ales în comitetul Unirii, alături de V. Alecsandri, C. Negri, C. Hurmuzachi ş. a.

1857-1891  Începând cu anii cincizeci, odată cu deschiderea Divanului ad-hoc al Moldovei în 1857, şi până la sfârşitul vieţii sale Kogălniceanu s-a manifestat în special ca om politic şi de stat, deţinând posturi înalte de prim-ministru, ministru de externe, reprezentant plenipotenţiar al României în Franţa etc. Ca membru al parlamentului a participat în decurs de zeci de ani la examinarea problemelor de pe ordinea zilei, vădindu-şi erudiţia, spiritul constructiv şi talentul oratoric.

1857  14 martie.  E ales membru de onoare al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi.

7 octombrie.  La propunerea lui M. Kogălniceanu Divanul ad-hoc al Moldovei votează Unirea Principatelor.

1859  3 ianuarie.  M. Kogălniceanu îşi retrage candidatura la domnie, în favoarea lui C. Negri. La Iaşi e reeditată revista “Dacia literară“.

1860 – 1862  Apare de sub tipar o nouă ediţie a “Arhivei româneşti”.

1868  29 mai.  Este ales membru al Societăţii Academice (Academia Română).

1869  15 septembrie.  Ales preşedinte al Secţiunii istorice a Academiei Române.

1872 – 1874 Sub titlul Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei M. Kogălniceanu tipăreşte la Bucureşti o nouă ediţie a operelor cronicarilor, în trei volume.

1875  La Bucureşti apare în broşură studiul lui M. Kogălniceanu Răpirea Bucovinei după documente autentice.

1887  28 martie.  Mihail Kogălniceanu este ales preşedinte al Academiei Române, post pe care îl va deţine până în 1890.

1891  1/13 aprilie. În şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea acestui for ştiinţific M. Kogălniceanu a rostit discursul Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii, considerat de însuşi oratorul “cântecul meu de lebădă“, în care marele om de stat se referea la cele mai importante acte social-politice, la realizarea cărora a contribuit şi care au jucat un rol decisiv în dezvoltarea României moderne.

1891  20 iunie.  M. Kogălniceanu se stinge din viaţă la Paris în timpul unei grele intervenţii chirurgicale. A fost înmormântat în cimitirul “Eternitatea” din Iaşi.

sursa: Mihail Kogălniceanu – Scrieri literare, sociale şi istorice, Ed. Litera, Chişinău, 1998

Al cui e?

Legenda spune că Mihail Kogălniceanu era fiul natural al domnitorului Mihail Sturdza (de unde şi prenumele de botez Mihail) şi că, în timpul domiciliului forţat din 1844, a fost subiectul următoarei anecdote.

Închis în chilia–celulă de la mănăstirea Râşca, Mihail Kogălniceanu risca să se îmbolnăvească greu de plămâni. Tatăl său oficial, Ilie Kogălniceanu, cere audienţă la domnitor şi nu ezită să-şi arate îngrijorarea: “Ce ne facem, doamne, că ne moare copilul!” 🙂

Războiul de independenţă (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

În primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia„. Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România”. Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.

Continuă citirea →

Generozitatea lui Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu avea cea mai bogată bibliotecă din Iaşi. Fire generoasă, împrumuta adesea cărţi amicilor care, de multe ori, uitau să i le restituie. Când rafturile bibliotecii au început să prezinte goluri masive, Kogălniceanu a publicat în ziar următorul anunţ:

”D-l Mihail Kogălniceanu, care nu poate suferi cărţile desperechiate, roagă prietenii săi ce au asemenea volume de la domnia sa – să binevoiască a veni la locuinţa domniei sale pentru a ridica şi restul volumelor rămase.” 🙂