O ceartă iscată de nota de plată după o zi de petrecere la un han englezesc s-a sfârşit cu moartea lui Christopher Marlowe, dramaturgul cel mai promiţãtor al Angliei sfârşitului de secol al XVI -lea. Povestea adevărată, precum ne arată documentele descoperite după mai mult de trei secole, se pare că este mult mai interesantă şi complicată.
În timp ce la Londra ciuma face ravagii, patru bărbaţi se întâlnesc într-o dimineaţă de miercuri pentru a mânca, bea şi sporovăi la un han aparţinând vaduvei Eleanor Bull din Deptford, sat situat la aproximativ cinci kilometri sud-est de oraş, pe malul celălalt al Tamisei. Ciudatul cvartet era format din Ingram Frizer, un escroc aflat în permanente litigii din cauza vicleşugurilor sale; Nicholas Skeres, complicele frecvent al lui Frizer; Robert Poley, un agent secret guvernamental, cu caracter îndoielnic şi dezagreabil; şi Christopher Marlowe, care la numai 29 de ani era considerat unul dintre dramaturgii de frunte ai Angliei. Data este 30 mai 1593.
După o scurtă plimbare de după-amiază, cei patru reîncep să pălăvrăgească şi să bea. Mai târziu, după cină, între Frizer şi Marlowe izbucneste o ceartă în legătură cu nota de plată – ridicată, se pare, după o astfel de zi de chef prelungit. Amândoi martorii, Skeres şi Poley, au fost de acord că Marlowe fusese cel care începuse gâlceava, înşfacând pumnalul lui Frizer şi năpustindu-se asupra lui fără motiv. După ce s-a ales cu două tăieturi la cap, Frizer reuşeşte să recupereze arma de la Marlowe şi îşi înjunghie adversarul înfierbântat deasupra ochiului drept. Tânărul dramaturg se prăbuşeste fără suflare.
Sunt chemate gărzile şi spre dimineaţă soseste şi procurorul casei regale. Deşi Frizer este arestat pentru omor, ancheta îl absolvă curând de fapta sa: în mod evident, crima avusese loc în legitimă apărare. Până la sfârşitul lunii iunie, prizonierul este eliberat. Între timp, Marlowe este îngropat la 48 de ore după moartea survenită violent.
Această versiune oficială despre sfârşitul subit al unei cariere promiţătoare a fost acceptată ca atare vreme de peste trei secole.Apoi, în 1925, raportul despre ancheta procurorului a fost găsit într-o arhivă, unde zăcuse neluat în seamă mai bine de 332 de ani. O lectură atentă a documentului ridică mai multe întrebări.
De ce a fost Marlowe îngropat atât de repede? De ce a durat atât de puţin ancheta, iar mărturiile celor doi martori au fost acceptate imediat? A fost încăierarea de la han singura explicaţie pentru crima comisă? N-a fost oare o conspiraţie a celor trei să-l omoare pe Marlowe? Rănile lui Frizer erau, se pare, atât de uşoare, încât şi le-ar fi putut provoca şi singur pentru a părea victima unui atac comis la beţie. Acţionau oare aceste trei personaje dubioase pe cont propriu sau erau marionetele unui personaj influent? Să fi existat un plan de lichidare a unui om care ştia prea multe? Această ultimă eventualitate trebuie luată serios în consideraţie, deoarece acum se ştie că novicele dramaturg ducea o viaţă dublă, ca agent al serviciului secret al reginei.
Un tânăr grăbit
Christopher Marlowe s-a născut în februarie 1564, cu două luni înainte de cel a cărui carieră mai îndelungată şi încununată de succes avea s-o eclipseze atât de rapid pe a sa: William Shakespeare. Dar în timp ce Shakespeare trăia încă într-un anonimat liniştit la Stratford. Marlowe primea o bursă la colegiul Corpus Christi din Cambridge şi la vârsta de 20 de ani îşi lua deja licenţa. Şi-a continuat studiile aici, probabil cu ţelul de a deveni pastor anglican. Dar autorităţile de la Cambridge au refuzat la început să-l promoveze, privind cu un ochi nefavorabil frecventele sale absenţe de la universitate.
Epoca de aur a Angliei sub domnia reginei Elisabeta I (1558-1603) a fost de asemenea o perioadă de transformări tumultuoase. Urmând la tron surorii sale vitrege catolice, Maria, Elisabeta a reinstaurat Biserica Protestantă a Angliei, instituită de tatăl lor, Henric al VIII-lea. Această iniţiativă a atras ura regelui Filip al II-lea al Spaniei, văduv al Mariei şi apărător fervenr al religiei catolice. Pe vremea când tânărul Marlowe era la Cambridge, Anglia se afla sub ameninţarea invaziei spaniole, iar studenţii catolici se refugiau în Franţa. Să fi constituit absenţele sale un preludiu la o astfel de evadare? Să fi fost universitatea adăpost pentru un catolic? În 1587, consiliul privat al Elisabetei a intervenit. Studentul ,,în toate întreprinderile sale… acţionase cu disciplină şi discreţie, aducînd astfel bune servicii Maiestatii Sale“; capacităţile nu trebuie să-i fie puse sub semnul întrebării „de către cei necunoscători ai treburilor cu care a fost însărcinat“. Cambridge-ul i-a conferit în cele din urmă titlul la care aspira.
La un an după părăsirea universităţii, a fost jucată prima piesă a lui Marlowe, drama în doua acte Tamerlan cel Mare. Aşa-zisul cleric devenise om al literelor. Într-o carieră ce nu a durat decât şase ani, a scris şase piese de teatru, un lung poem şi a tradus din latină. Dar şi-a câştigat deopotrivă o repuaţie de om impulsiv şi încăpăţânat, înclinat să rezolve disputele apelând la forţă. În 1589 a fost închis pentru scurt timp în urma unei încăierări de stradă în care fusese ucis un om. Trei ani mai târziu a fost citat la tribunal deoarece agresase ofiţeri ai legii. În primavara anului 1593 însă, Marlowe a fost acuzat de un delict mult mai grav.
Negându-l pe Christos
Pentru a-şi apăra regatul de invazia spaniolă şi tronul de rivala sa catolică, Maria, regina Scoţiei, Elisabeta s-a bazat pe un serviciu secret elaborat de ingeniosul său secretar de stat, Sir Francis Walsingham. Cheltuind deseori din averea proprie, Walsingham folosea o reţea de spioni pe care îi infiltrase la Curţile străine cu misiunea de a comunica orice ameninţare ce se putea ivi la adresa reginei. Walsingham a fost cel care a descoperit complotul împotriva reginei pus la cale în 1586 de Anthony Babington şi a cerut condamnarea şi executarea reginei Scoţiei în 1587. Tot el a prevenit-o pe Elisabeta de pregătirile Armadei spaniole din acelaşi an, implorând-0 în zadar să ia măsuri de apărare. Deşi, în vara anului 1588, marea flotă a lui Filip al II-lea a fost învinsă de englezi, în primăvara lui 1593 o nouă ameninţare venea dinspre Spania. Când, la Londra, au început să apară peste noapte afişe sedeţioase, consiliul privat a numit o comisie de investigaţie căreia i-a acordat dreptul de a pătrunde în locuinţele particulare pentru a depista activităţile subversive. În timpul acestor cercetări, pe 12 mai, comisarii au găsit lucrările lui Thomas Kyd, un alt tânăr dramaturg, cu care Marlowe locuise o vreme. Nu exista nici un indiciu de trădare în lucrările lui Kyd, însă documentele confiscate conţineau afirmaţii ce negau originea divină a lui Iisus Christos. Era o blasfemie ce se pedepsea cu moartea. Într-adevăr, cu doar câţiva ani înainte un tânăr de la colegiul Corpus Christi fusesese ars pe rug pentru că exprimase asemenea idei. Kyd a negat că el ar fi fost autorul scrierilor, dar – sub tortură – a mărturisit că acestea îi aparţineau lui Marlowe.
„Mărturisirea” lui Kyd a pus serviciul secret într-0 situaţie dificilă. Timp de ani buni Marlowe fusese angajat ca mesager clandestin pe continent; iar în momentul arestării lui Kyd era oaspetele lui Thomas Walsingham, tânărul văr al lui Sir Francis, la Scadbury, în Kent, la 20 de kilometri de Londra. La 18 mai, Marlowe a primit la Scadbury o citaţie prin care i se cerea să se prezinte la Londra. Fără să i se spună de ce era acuzat, a fost eliberat pe cauţiune, dar i s-a cerut să rămână la dispoziţie pentru explicaţii. Douăsprezece zile mai târziu zăcea mort pe podeaua banului din Deptford.
Omul care ştia prea multe
Dacă Marlowe era vinovat de blasfemie, de ce a fost eliberat? De ce nu a fost, asemenea lui Kyd, torturat şi silit să-şi recunoască teribila crimă? De ce i s-a permis în schimb să se întâlnească la 30 mai cu aceste trei personaje suspecte?
Se crede că în serviciul secret al lui Walsingham intraseră agenţi dubli – oameni care pretindcau că o servesc pe regină, dar care de fapt doreau înlocuirea ei cu un monarh catolic. Printre aceştia se număra Robert Poley, care fusese închis în urma complotului Babington, dar eliberat şi reprimit în serviciile secrete. Poate că Marlowe ştia de continuarea activităţilor secrete ale lui Poley: sub tortură ar fi putut să cedeze şi să dezvăluie numele acestuia, precum şi ale altora neloiali Elisabetei. Pentru siguranţa lor ar fi fost mai bine ca Marlowe să fie eliminat. Acesta să fi fost motivul întâlnirii de la Deptford? A fost încăierarea de la han 0 crimă premeditată? Sau oare Marlowe chiar nu a fost victima acelei seri?
În 1955 un scriitor pe nume Calvin Hoffman a avansat o teorie conform căreia conspiratorii, inclusiv Marlowe, ar fi ademenit un marinar oarecare la han, l-au ucis, iar apoi au inventat povestea morţii lui Marlowe în timpul încăierării – după care Marlowe şi-a luat o nouă identitate, sub numele de William Shakespeare, petrecându-şi următorul sfert de veac scriind piesele de teatru ce i-au adus nemurirea. Deşi sfârşitul carierei lui Marlowe coincide cu începuturile lui Shakespere, oamenii de litere au respins teoria lui Hoffman ca neplauzibilă.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată întregul adevăr despre dispariţia lui Marlowe. Printre contemporanii săi au existat unii care 1-au privit moartea ca pe o pedeapsă cerească dată unui ateu, blasfemator şi „dramaturg scabros“. Posteritatea însă a deplâns moartea sa prematură. În noaptea de 30 mai 1593 literatura engleză a pierdut un mare dramaturg, poate unul tot atât de valoros ca Shakespeare. Doar cu un an în urmă Shakespeare părăsise oraşul Stratford pentru Londra, unde piesele sale începuseră să atragă un public devotat. Într-una din ele, Cum vă place, scriitorul făcea aluzie la moartea tragică a predecesorului său, numind-o „o mare răfuială într-o odaie mică“. Dar Marlowe, fără să ştie, şi-a scris propriul epitaf în epilogul celei mai faimoase opere a sa, Doctor Faustus: „Retezată-i ramura ce-ar fi putut din plin să crească drept.”‘
Stins la vârsta de 29 de ani, probabil că a lăsat nenumărate capodopere nescrise.
sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest
ISTORII REGĂSITE 