Arhive etichetă: Vlad Tepes

Vlad Țepeș, desen

vlad tepes portretVlad Țepeș, desen realizat de fetița mea, Teo

Anunțuri

Vlad Ţepeş. Puterea, răul şi literatura

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş al III-lea se naşte în noiembrie 1431 în fortăreaţa Sighişoarei din România. Un chip îngust şi roşcovan, despicat de ochi mari verzi, cu mustaţă şi plete lungi, buclate, Vlad, personaj scund, spătos şi puternic, are o mare autoritate asupra poporului său. Este fiul lui Vlad al II-lea, supranumit Dracul, membru al ordinului Dragonului, o societate militară cu caracter religios, fondată în 1387 de împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund I (al cărui scop este de a apăra interesele catolice împotriva ameninţării otomane).

În 1436, Vlad al II-lea, încoronat principe al Valahiei, se stabileşte la curtea domnească de la Târgovişte. După o vizită la Poarta Otomană, îşi încredinţează paza celor doi fii ai lui, Vlad şi Radu, sultanului Murad al II-lea, garantând astfel o pace durabilă între cele două popoare. Până în 1448, viitorul Vlad al III-lea este educat la curtea sultanului. Când se întoarce acasă, descoperă că tatăl lui fusese ucis de prinţul Vladislav al II-lea şi decide să se răzbune şi să recupereze puterea. Îl omoară pe Vladislav al II-lea şi-i arestează pe toţi nobilii care au participat la răsturnarea tatălui său. Din acel moment se înfiripă legenda neagră căreia i se datorează porecla românească de Ţepeş, „Vlad care trage în ţeapă“.

Continuă citirea →

Două ţepi mai înalte

tragere in teapa

Trecuseră  trei  ani  de  la  urcarea  în scaunul  Ţării  Româneşti  şi  Vlad  Ţepeş nu trimisese  turcilor  nici  birul  în  bani,  nici birul sângelui,  adică cinci sute de copii pe an,  meniţi  să  ajungă  ieniceri  în  oastea sultanului…

Aşteptă  el,  turcul,  ce  aşteptă  socotind că  poate  va  primi  mai  mulţi  bani  şi  mai mulţi copii dintr-o dată, însă până la urmă îşi  pierdu  răbdarea  —  era  doar  Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanţului. Chemând la sine cinci dregători de seamă, le spuse:

Să  vă  duceţi  la  Târgovişte,  unde  acel voievod, ruda lui Mateiaş Corvinul, a uitat de legământul făcut cu noi de bunicul său Mircea. Iscodiţi-l cu băgare de seamă ca să vedem în ce ape se scaldă!

— Să-l  aducem  viu  sau  mort?  întrebă unul  din  ei,  dezmierdând  mânerul iataganului.

Continuă citirea →

Râvnitorii la domnie

Vlad Tepes

După obiceiul stricător ce se luase de la o  vreme  ca  în  scaunul  de  la  Târgovişte  şi de la Suceava să se urce mereu alţi domni, trei  fraţi  vitregi  aflaţi  prin  părţile Transilvaniei urziră tot felul de vicleşuguri, doar  or  ajunge  ei  voievozi,  în  locul  lui Ţepeş.  Pe  unul  îl  chema  Vlad  Călugărul, căci fusese o vreme călugăr, pe altul Dan, iar  pe  al  treilea  Basarab-Voievod  (chiar mai înainte de a fi… voievod!).

Vlad  Ţepeş  se  arăta  mâhnit  foarte  şi scrise  rudei  şi  sprijinitorului  său  din Transilvania,  craiul  Corvin,  de  acele uneltiri  nevrednice  ce  cătau  să  strice legământul  făcut  între  ei.  Supărarea  Domnului  se  înteţi  şi  mai  mult,  aflând  că  se ridicaseră  împotriva  lui  mulţi  saşi,  care făceau negoţ bănos în ţară şi, de asemeni, mulţi români din Amlaş, care vânau avuţie de la viitorul domn. Neprimind răspuns bun, Vlad chemă pe boieri la Divan şi le porunci scurt:

— În  două  zile  să  fiţi  la  trecătoarea Predealului  cu  toţi  călăreţii  şi  săbiile ascuţite.

În  aceeaşi  zi  prinse  pe  negustorii braşoveni, în număr de patruzeci şi unu, şi îi  arse  de  vii,  neavând  vreme  să  le  mai ascută ţepi.

Continuă citirea →

Frica păzeşte via

Vlad Tepes

Rămase  de  pomină  întâmplarea  acelui neguţător  din  Florenţa,  care  colinda adesea prin ţara noastră. Venind  el  în  Târgovişte  cu  bună  avuţie, odoare  de  aur  şi  nestemate, după  o  lipsă de trei ani, nu avea ştiinţă de cinstea care se aşezase atât de temeinic de-a lungul şi de-a  latul  ţării.  Temându-se  a  nu  păţi  ce mai  păţise  odată,  când  fusese  jefuit  de marfă şi era cât pe-aci să-şi piardă viaţa, se înfăţişă  Domnului,  cu  un  dar  preţios,  şi-l rugă  să-i  dea  o  seamă  de  ostaşi  ca  să-l ocrotească de tâlhari.

— Tâlhari,  în  ţara  mea?…  strigă  Vlad Ţepeş uluit. Află, florentinule, că pe la noi n-a mai rămas nici unul măcar de sămânţă.

Apoi  întorcându-se  către  un  boier  îl întrebă:

— Vel-spătare, ştiu că ai o vie mândră pe dealul Cotmeni. Îţi fură careva strugurii la vreme de noapte?

— Nu,  Măria  Ta,  ferit-a  sfântul,  nu  se atinge nimeni de un bob.

Continuă citirea →

Călugărul necinstit şi alţi hoţi

calugar

Multe  întâmplări  se  povestesc  de  felul cum Vlad Ţepeş aşeză cinstea şi dreptatea în Ţara Românească. Astfel  întâlni  Vodă  Ţepeş,  în  drumul  lui un călugăr grec, gras cât un butoi de seu, mânând  din  urmă  un  măgar  care  abia ducea  samarele  grele  cu  bunătăţi  de  tot felul. Nu prea avea înfăţişare creştinească acest călugăr şi Domnul, pricepând că era un viclean care înşela pe drept-credincioşi, adunând  avuţii  pentru  sine,  îl  opri  în mijlocul satului şi întrebă pe oameni:

— Vine des acest călugăr pe aici ca să-l miluiţi? Dar prin alte sate se mai duce?

Oamenii răspunseră tot ce ştiau despre el.

— Şi ceea ce adună de la voi, împarte şi el săracilor? mai întrebă Domnul. Că altfel îl văd rotofei, iar desagii îi sunt doldora.

Continuă citirea →

Praznicul calicilor

Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti

După moartea lui Mircea cel Bătrân care domni vreme îndelungată, păstrând pacea cu vecinii şi neatârnarea ţării, se perindară la  domnie  mai  mulţi  urmaşi,  fără  a  avea nici înţelepciunea, nici puterea lui. Deşi  în  al  cincisprezecilea  veac,  biata noastră  Ţară  Românească  se  întindea  de la  Munte  până  la Mare,  ajunsese  jucăria vecinilor şi scaunul domniei din Târgovişte se dobândea  fie  de  la sultanul  turcesc  din Miază-Zi,  fie  de  la  craiul  unguresc  din Miază-Noapte. Stăpânitori  puternici  aceia:  sultanul Mahomed  al  II-lea  doborâse  zidurile Constantinopolei  ştergând  de  pe  faţa pământului mândra împărăţie bizantină, iar craiul  ungurilor,  regele  Mateiaş  Corvinul, de  sânge  românesc  şi  el,  avea  îndatorirea să  înfrunte  şi  să  oprească  la  Dunăre puhoiul mahomedan.

Vlad, care se numi Ţepeş după felul cum pedepsea  pe  duşmanii  din  afară  şi  pe vinovaţii  dinăuntru,  fusese  ţinut  ostatec, dimpreună  cu  alţi  fraţi,  la  turci.  Vieţuind laolaltă cu ei le învăţăgraiul şi le cunoscu obiceiurile, ceea ce îi fu de mare folos mai târziu. Mlădiţă  iute  şi  isteaţă  a  neamului Basarab,  el  era  fiul  lui  Vlad  Dracul,  fost Domn  al  Ţării  Româneşti,  care  sfârşi pe butuc.  Dar  norocul  întorcându-şi  faţa  spre el, scăpă din robia otomană şi trăgându-se tocmai  în  Transilvania,  pândi  un  prilej  bun dimpreună cu câţiva boieri, hotărâţi ca şi el, de a se urca în scaunul tatălui şi bunicului său Mircea cel Bătrân.

Continuă citirea →

Descrierea lui Vlad Ţepeş

Vlad Tepes

Din timpul perioadei de captivitate pe care a îndurat-o Vlad Ţepeş din ordinul regelui Ungariei Matei Corvin, datează o foarte interesantă descriere a domnitorului muntean:

„Pe tiranul acestora [al valahilor] Dracul, nume cu care ei numesc diavolul – povesteşte episcopul catolic Nicolae de Modrussa – l-am văzut captiv, pe când îndeplineam funcţia de legat al papei Pius al II-lea pe lângă regele hunilor: nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele, negre şi stufoase, îi arătau ameninţători; faţa şi bărbia erau rase, cu excepţia mustăţii. Tâmplele umflate sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi încârlionţate“.

Continuă citirea →

Şi atât de rău i-a speriat pe hoţi…

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tâlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani. A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împânzit ţara şi, cum îi prindeau pe tâlhari, îi şi tăiau sau spânzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atât de rău i-a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu-ţi mai era teamă de a fi atacat de tâlhari.

Continuă citirea →

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimântată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Continuă citirea →

Tragerea în ţeapă – Istoria unui supliciu

Reconstituirea desfăşurării supliciului prin tragere în ţeapă. Această formă de caznă era preferată în situaţiile când victima trebuia să fie un exemplu de neuitat pentru privitori. Trupul osânditului era lăsat, ca şi la spânzuraţi, până se usca de tot.

Când aflăm sau citim de ucideri, de torturi, de tăierea capului, de tras în ţeapă, trecem nepăsători mai departe, fără a încerca să ne închipuim, să vizualizăm acele orori, acele grozăvii. Cred că, pentru a retrăi în inima şi imaginaţia noastră trecutul istoric, e bine să cunoaştem cu adevărat ce erau acele grozăvii: caznele, adică torturile pentru a stoarce mărturisiri, reale sau închipuite, sau tăierea capului ori tragerea în ţeapă. Aceasta din urmă a făcut faima, în Europa şi în lume, a voievodului nostru Vlad Ţepeş.

Continuă citirea →

Dracula – Patriotul vampir

Palid ca o stafie, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace din care picură sânge, vampiricul Dracula este chintesenţa ficţiunii horror. Adevăratul său strămoş, la fel de însetat de sânge, este fără îndoială un erou naţional.

„Sentimentul mi se schimbă însă în repulsie şi groază, când l-am vazut ieşind pe geam în întregime şi începând să se târască pe pereţii castelului deasupra hăului fioros, cu capul în jos, cu poalele pelerinei desfăcute în juru-i, ca nişte aripi mari.” Astfel şi-a zărit Jonathan Harker, tânărul asistent al avocatului englez, nobila gazdă, într-o noapte cu lună, în Transilvania, o regiune stâncoasă şi sălbatică din munţii Carpaţi ai României din timpurile moderne.

Mai înainte, contele Dracula, un barbat înalt şi palid, întotdeauna înveşmântat în negru, se purtase într-adevăr foarte ciudat. Când s-au auzit lupii urlând în valea aflată la 300 de metri mai jos de vechiul său castel de familie, ochii săi au sclipit şi a exclamat: „Ascultă-i – copiii nopţii. Ce muzică fac ei!” Când Harker s-a tăiat în timp ce se bărbierea, bătrânul i s-a repezit la gât, ochii săi au sclipit „cu un fel de furie demonică“, dar s-a retras când a atins lanţul cu cruce pe care oaspetele său îl avea la gât. Cu puţin înainte de acest episod, Harker a realizat că Dracula, deşi se afla în aceeaşi încăpere, nu se reflectase în oglinda de bărbierit.

Continuă citirea →

Capcana – Povestiri despre Vlad Ţepeş

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu-i era pe plac felul în care Ţara Românească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cât se întindea hotarul. Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l-a pus în cei câţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legasc în anii când Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl. De fapt, surghiunul acela — departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tânărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire când, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Românească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Continuă citirea →

Vlad Ţepeş şi turbanele turceşti

Deşi Vlad Voievod al Ţării Româneşti se străduia să păstreze relaţii de bună înţelegere cu vecinii, nu îngăduia să nu i se arate respectul cuvenit ca unei ţări, fie aceasta chiar şi o ţară mică — cum era Valahia.

La curtea domnească a Ţării Româneşti au venit soli din partea lui Mahomed, sultanul turc. De cum au intrat în sala mare de primire a oaspeţilor aceştia au făcut plecăciuni adânci, după cum era obiceiul la ei, însă nu şi-au descoperit capetele, ci au rămas cu turbanele pe creştet. Domnitorul muntean îi intrebă, fără ca să-şi ascundă nemultumirea:

De ce faceţi aşa? Nu ştiţi oare că vă aflaţi înaintea stăpânitorului acestei ţări?

Solii turci nu-şi descoperiră totuşi capetele:

Aşa-i obiceiul în ţară la noi, Măria Ta; iar stăpânul nostru îl păstrează.

Atunci lui Vlad Ţepeş nu-i mai răbdă inima atâta ocară şi ridică mâna a poruncă:

Continuă citirea →

Vorba dulce – Povestiri despre Vlad Tepeş

De felul său, Vlad Ţepeş Voievod era drept, însă cu fire aprigă, de era vai-şi-amar de cel ce îi şedea în cale: la fel de neînduplecat faţă de supuşii săi şi faţă de străinii aflaţi în ospeţie ori numai în trecere prin Ţara Românească. Nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă nici cu fapta, nici măcar cu vorba. Cel ce greşise era judecat in faţa tuturor, iar voievodul întocmea acuzarea în aşa fel, încât fiecare se făcea vinovat de propria-i condamnare. Când era omul simplu, cumpătat, şi-şi cântărea cuvintele cu luare aminte — îi era mai lesne să scape de tragerea în ţeapă; iar cei înfumuraţi şi siguri de ei adeseori dădeau răspunsuri ce-l nemulţumeau pe domnitor: era ca şi cum singuri şi-ar fi ales ţeapa în care să fie traşi.

Continuă citirea →