Arhive etichetă: I.G. Duca

I. G. Duca, omul

I. G. Duca s-a născut în anul 1879; pentru detractorii săi, care i-au atribuit o origine străină, restabilim adevărul, relevând obârşia sa dintr-o veche familie răzeşească, din jud. Tutova. I. G. Duca a realizat cea mai uimitoare carieră în viaţa politică românească; uimitoare şi prin precizia şi iuţeala ascensiunii şi prin tragicul ei final.

Continuă citirea →

Mândria regelui Carol

„Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el.

Continuă citirea →

Gloanţe la Sinaia. Asasinarea lui I.G. Duca

Încheind un şir de personalităţi, I. G. Duca (1879-1933), care şi el fusese unul dintre făuritorii României Mari, ca secundant credincios al lui Ion I. C. Brătianu şi, totodată, cel care a consemnat în amintirile sale sfârşitul a doi regi şi a principalilor conducători ai partidului său, avea să aibă unul dintre cele mai tragice sfârşituri.

Continuă citirea →

A fost Carol I un rege meschin?

„Ceea ce îl muncea pe regele Carol I era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a meschinăriei sufleteşti.

Continuă citirea →

Despre deşertăciunea măririlor omeneşti

I.G. Duca povesteşte în Amintiri politice un moment semnificativ despre natura umană, referindu-se la moartea regelui Carol I:

Continuă citirea →

Familia regală şi războiul

Este cunoscută atitudinea regelui Carol I faţă de problema participării României în primul război mondial. Fidel originii sale, Carol ar fi dorit intrarea în război alături de Germania, convins fiind că aceasta va obţine victoria. Care era însă atitudinea celorlalţi membri ai familiei regale în legătură cu această problemă delicată, dar atât de importantă? Informaţii importante în acest sens ne sunt furnizate de un participant direct la evenimente, I. G. Duca, în Amintiri politice:

Continuă citirea →

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (III)

Nici Dissescu, nici Cantacuzino Paşcanu, nemaicerând cuvântul, veni rândul lui Brătianu. Emoţionat, sau mai exact adânc frământat, Brătianu a expus punctul de vedere al întregului guvern: Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a arătat nu ne obliga, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost fapt îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului.

Ionel Brătianu

Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici. Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Chestia Românilor din Ardeal domină întreaga situaţie, ea a fost pururea punctul negru al Alianţei. În ultima vreme , Austro Ungaria a făcut totul ca să înăsprească până într-atâta lucrurile, încât să rupă legătura sufletească a Alianţei. Soarta Românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale oamenii de stat trebuie să ţie seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul.

Vorbea greoi şi oarecum alene, cum i se întâmpla adesea la începutul unei discuţiuni, ca o puternică maşină care cu greu porneşte. Era foarte categoric în fond, dar vădit preocupat în formă să menajeze pe bătrânul suveran din ce în ce mai abătut.

Principele Ferdinand nu spunea un cuvânt, înregistra însă cu atenţie toate vorbele sfetnicilor unchiului său. Va fi avut el presimţirea că soarta îl va chema pe el să culeagă roadele acestei înfrigurate şedinţe? E o întrebare pe care adesea mi-am pus-o.

Nici nu sfârşise încă bine Brătianu, când Carp, din ce în ce mai nervos şi mai sprinten, ceru din nou cuvântul. El protestă împotriva necesităţii, afirmată de Brătianu, de a se ţine seama de opinia publică în marile împrejurări ale vieţii popoarelor. Protestă cu o vehemenţă juvenilă, se vedea că toate fibrele organismului său se revoltau împotriva acestui fel democratic de a concepe conducerea naţiunilor şi deodată deveni agresiv. „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice!” Brătianu protestă la rândul lui, şi astfel se angajă între batranul şef al conservatorismului român şi ultimul prim ministru al Regelui Carol un dialog care, fără îndoială, a fost punctul culminant al întregii discuţiuni şi în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalităţi puternice ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemaţi nişte conducători de popoare să se războiască vreodată.

E imposibil de reprodus acest dialog întretăiat de întreruperi, accentuat de gesturi, intensificat prin tonul vocii. Carp pleda o temă reacţionară: omul de stat e totul, poporul e nimic. O pleda cu o fertilitate de argumente, cu o bogăţie de formule lapidare, cu o elocinţă minunată. Nu l-am auzit niciodată aşa de elocvent. Dezaprobam tot ce spunea, dar nu-mi puteam stăpâni admiraţia pentru talentul şi vigoarea de atac a acestui moşneag. Şi azi păstrez neştearsă amintirea acestei neîntrecute discuţiuni. Ce păcat pentru ţară că asemenea însuşiri n-au fost puse în slujba curentelor de idei ale vremurilor şi, din rătăcire reacţionară în rătăcire reacţionară, au sfârşit tragic în incoherenţă şi în absurd. Brătianu pleda tema democratică, omul de stat nu poate clădi opere trainice decât dacă ştie să fie expresia marilor nevoi şi marilor aspiraţiuni naţionale. Bismarck, citat de Carp, n-a învins pentru că a lucrat după ideile lui personale în afară de simţământul public, ci a învins cum a învins fiindcă, mai mult decât oricare altul, a reprezentat într-un moment istoric marea năzuinţă naţională, năzuinţa seculară a unităţii germane. Brătianu se menţinea la înălţimea adversarului său.

Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic: era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că după aceasta Regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Tăcu, cu un gest de resemnare. Noi toţi ne bucuram şi ne uitam la Carp, care cu câteva minute înainte ne afirmase cu atâta siguranţă că Italia nu va rămâne neutră. Fără voie trebuie să fi ghicit în ochii noştrii că îi spuneam : „nu vezi că aceeaşi valoare o au toate argumentele D-tale?” Brătianu a rămas însă impasibil.

În cele din urmă, Carp repetă accentuând încă argumentele din prima lui cuvântare. „Dace nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria Rusului, şi vom pierde astfel România, sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui, şi prin neutralitatea noastră vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege în dauna noastră Ungurii şi Bulgarii. Încă odată,” încheie el pe un ton patetic „urmaţi calea cea logică a politicii noastre tradiţionale. Nu duceţi ţara aceasta la un dezastru. Eu sunt gata să iau răspunderea situaţiei.”

urmarea Aici

Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 (I)

I.G. Duca, în Amintiri politice, prezintă un moment important din istoria românilor: Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie 1914).

„Având în vedere însemnătatea acestui consiliu în viaţa neamului românesc, voi căuta să redau în rândurile de mai jos o imagine cât mai credincioasă a scenei istorice la care mi-a fost dat să fiu martor.

Consiliul s-a ţinut la Castelul Peleş în sala de muzică, la ora 5 după prânz. În mijlocul sălii se aşezase o masă mare acoperită cu tradiţionalul postav verde. Masa era mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stateau suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele, vestitele şi misterioasele tratate [dintre România şi Tripla Alianţă]. Regele Carol şi-a făcut intrarea întovărăşit de moştenitorul său, Principele Ferdinand. Ne făcu semn să luam loc. Principele Ferdinand se aşeză în faţa lui. Regele, totdeauna preocupat de chestiunile de protocol, invită pe Theodor Rosetti, ca cel mai vechi dintre preşedinţii lui de consiliu, la dreapta lui, şi pe Petre Carp la stânga lui. La dreapta Principelui, Brătianu, la stânga Marghiloman. Ceilalţi ne-am aşezat unde am nimerit. Cred totuşi util să reproduc aci, după însemnările pe care mi le-am făcut chiar în acea seară, schema mesei care va ajuta la reconstituirea scenei şi va uşura generaţiunilor viitoare evocarea ei.

Iat-o deci:

Eram de faţă ca liberali toţi miniştrii: Brătianu, Porumbaru, Costinescu, Morţun, Radovici, Al. Constantinescu, Dr. Angelescu, Victor Antonescu, Duca şi Ferichide, ca Preşedinte al Camerei.

Ca foşti Primi Miniştri, Theodor Rosetti şi P.P.Carp.

Ca reprezentanţi ai partidului conservator: A. Marghiloman, Ion Lahovary şi I.Grădişteanu.

Ca reprezentanti ai partidului conservator democrat: Take Ionescu, C. Cantacuzino-Paşcanu şi Dissescu.

O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o greutate apasă peste noi şi ne înăbuşea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoţiune şi o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat şi vădit emoţionat, făcea însă neascunse sforţări ca să nu trădeze sbuciumul sufletului său. Ne-a spus în româneşte că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunţăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea. A adăugat că limba franceză fiind limba internaţională şi limba subtilităţilor diplomatice, a scris în franţuzeşte nota pe care doreşte să ne-o citească şi că, în consecinţă, socoteşte că ar fi nimerit ca discuţia să se facă tot în limba franceză.

Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut aşadar loc într-o limbă străină! România Veche exista încă în toată splendoarea ei.

Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale şi ne citi cu vocea tremurândă un memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele: Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa stând lucrurile, după o matură chibzuinţă, convingerea lui adâncă este că datoria Românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă – în acest moment întinse mâna spre ele cu gestul preotului care, în fine, destăinuieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul meu o privire, toţi ochii erau aţintiţi cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare. Această alianţă ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade. Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicţie cu toate credinţele şi cu tot trecutul nostru. E o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura. Cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se socoteşte dator să nu desmintă încrederea ce de atâţia ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României.

S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mişcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoţiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-şi spună dintaiu cuvântul reprezentanţii opoziţiei.

Regele s-a adresat lui Theodor Rosetti. Pe un ton sfătos melancolic, bătrânul cumnat al lui Vodă Cuza îi dădu răspunsul. „Suntem o ţară mică, un biet popor ieşit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăţi şi din robie. Nu cred că sta în putinţa noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit.” Bineînţeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri.

Incontestabil, motivarea era lipsită de mândrie. Prin felul cum a fost debitată am avut însă impresia că Theodor Rosetti, de altminteri un bun patriot şi un suflet cinstit, fusese mai mult preocupat în formularea părerilor lui de grija de a atenua lovitura pe care cel dintâi era chemat s-o dea iluziilor bătrânului suveran, decât de ideea de a reda adevăratele sentimente ale unei naturi nelipsite de oarecare nobleţe.

În orice caz, cuvintele lui au impresionat puternic pe Rege. El nu se aştepta ca şi Theodor Rosetti, unul din intimii lui Carp şi ai lui Maiorescu, să-l părăsească la sfârşitul vieţii lui. Vizibil, gestul celui mai vechi din preşedinţii de Consiliu l-a durut.

Carp fu chemat să-şi exprime punctul său de vedere. Pe cât fusese Theodor Rosetti de blajin în formă şi în fond, pe atât a fost Carp de categoric, de mândru, tăios, sigur de el şi de părerile lui, mai lapidar ca oricând, de o elocinţă a cărei amintire voi păstra-o întotdeauna vie. Nu era un răspuns la o chinuitoare întrebare, era o fanfară de triumf. Argumentele lui erau cele pe care cu toţi le prevedeam. „Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim. Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă şi D-Voastră vă întrebaţi dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinşii.”

Aici, Carp făcu o scurtă pauză şi ridică deodată nivelul discuţiei. „La urma urmei, trebuie să ne dăm seama ce este acest război?” Şi cu un brio neîntrecut, dezvoltă vechea lui temă, lupta între germanism şi slavism.. „Dacă este aşa, care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră.” În asemenea condiţiuni, continuă el desfăşurând cu o logică de fier toate concluziile premiselor sale, ce cer interesele României? Ele nu cer numai să privim la o luptă de care depinde viitorul nostru, ele cer să ajutăm din toate puterile noastre triumful germanismului, care este şi triumful nostru. „De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă. Şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înşela, omul de stat clarvăzător trebuie să-şi urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei.”

Când a isprăvit, mărturisesc că am avut un moment de emoţie. Nu cumva această strălucită pledoarie va fi avut darul să clatine hotărârile de dată recentă a unora din foştii lui tovarăşi de idei şi de lupte?

continuare Aici

Carol I văzut de I.G. Duca

regele Carol I al României

N-aş putea spune că raporturile mele, ca ministru, cu Regele Carol mi-au lăsat o amintire foarte plăcută. Nu mă pot plânge, a fost cu mine foarte afabil si nu mi-a făcut nici un fel de dificultate de ordin politic sau administrativ. Dar, vădit, între bătrânul Suveran şi tânărul său ministru nu era nici o afinitate sufletească. Şi prin firea, şi prin vârsta lui, Regele Carol nu era favorabil ideilor noi, reformelor cu caracter mai pronunţat democratic. Pe mine mă considera ca unul din elementele cele mai înaintate dintre liberali, deci un fel de om primejdios. Se ferea de mine, era prevenit împotriva mea, asa încât stătea şi mai în rezervă decât era obiceiul lui să fie cu sfetnicii. Eu afectam o perfectă indiferenţă şi, de fapt, puţin îmi păsa. Am avut întotdeauna convingerea că viaţa mea politică va fi legată de o altă domnie şi aveam faţă de bătrânul Monarh simţăminte de respect ce sincer vorbind trebuia să ţi le inspire persoana şi domnia lui şi, mai presus de toate, aveam o mare curiozitate.

Mă cunoştea de când m-am născut, fiindcă avea raporturi din cele mai bune cu părinţii mei şi mama mea fusese înainte de a se mărita, una din doamnele din cercul intim al Reginei Elisabeta. Trăisem o viaţă întreagă numai sub domnia lui, de el erau legate toate luptele politice care entuziasmaseră atât tinereţele mele cât şi pe cele ale genaraţiunii mele. De când eram la universitate, se formase în jurul lui o adevărată aureolă. El era domnitorul străin adus de marea generaţiune ca să curme odată pentru totdeauna nenorocitele lupte interne pentru domnie, el era căpitanul de la Griviţa şi de la Plevna, el era întruparea vie a marilor acte în a căror tradiţie fusesem cu toţii crescuţi: Independenţa şi Regatul. Lunga lui domnie reprezenta mai mult decât epoca noastră, era o întreagă pagină de istorie şi, fiindcă avea darul să păstreze toată lumea la distanţă, el apărea, cum întotdeauna se întâmplă în asemenea cazuri, mai mare decât era în realitate.

Cunoşteam multe din cusururile şi din slăbiciunile lui, judecam aspru multe din faptele sale şi eram departe de a-l admira după cum se obişnuia de alţii. Dar era omul care prezidase destinele ţării şi sub a cărui oblăduire România ajunsese unde era, era omul care lucrase cu Brătianu, cu Kogălniceanu, cu Rosetti, cu fraţii Goleşti, cu Catargiu şi cu Lahovareştii. Eram curios să lucrez cu el ca să -l cunosc mai de aproape decât o puteam face ca tânăr într-o audienţă oficială, fatal banală şi solemnă.

Ei bine, am fost dezămăgit. Spre marea mea surprindere am constatat, întâi, că nu era de loc în curent cu marea majoritate a chestiunilor însemnate de la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că într-una din primele audienţe (înainte vreme lucra în fiecare zi a săptămânii cu câte un ministru, în ultimii ani ne chema din când în când; de obicei ne venea rândul la două-trei săptămâni) m-am crezut dator să-i fac o largă expunere a planului meu de activitate la ministerul instrucţiunei. M-a ascultat cu o neascunsă lipsă de interes, părea a da foarte puţină importanţă situaţiei nenorocite a învăţământului nostru primar. Analfabetismul îngrijorător at satelor noastre nu-l interesa şi nu-l speria. În genere nu cunoştea chestiunile şcolare, chestiunile religioase singure il pasionau şi, ce-i drept, nu era străin de ele. Nu trebuie uitat că fusese crescut de jesuiţi. Pe lângă aceasta erau două chestiuni religioase care il preocupau îndeaproape atunci, fiindcă de ele se lega prestigiul ţării şi, deci, mândria lui personală. Vroia să se clădească la Ierusalim o biserică Românească (creditele se şi votaseră sub guvernarea precedentă) şi ţinea cu orice chip ca la Sft. Munte să avem Mănăstirea noastră românească cu desăvârşire autonomă de lavra grecească, de care ţineam pană atunci. A trebuit să-i prezint un raport amănunţit asupra întregii organizaţiuni a Muntelui Athos, asupra raporturilor dintre diferitele Mănăstiri precum şi a drepturilor statelor ortodoxe asupra aşezămintelor lor monahale din această antică şi stranie republică religioasă.

Ion Gheorghe Duca

În cursul conversaţiilor ce le-am avut de cele şase-şapte ori cât am lucrat împreună, de la ianuarie până la iulie, am putut constata că în celelalte chestiuni era tot atât de puţin în curent cu realitatea lucrurilor şi cu însemnătatea nevoilor actuale ale ţării, ca şi in problemele şcolare. Cu câţiva ani înainte, Nicu Filipescu îmi spusese că spre marea lui uimire, ca ministru de război, a constatat completa nepricepere a Regelui în chestiunile militare. Cu cât Principele Ferdinand le stăpânea de bine şi era în curent cu toate, cu atât Regele Carol era străin de ele. Se oprise la starea de lucruri de prin tinereţea lui. Am crezut că Filipescu exagerează fiindcă ştiam că nu-l iubea pe Regele Carol şi aveam motive să suspectez obiectivitatea judecăţilor unui om atât de pasionat ca el. M-am convins însă că de data asta a avut dreptate. Colegii, cărora le-am împărtăşit impresiile mele, m-au asigurat că Regele Carol nu trebuie judecat după ultimii lui ani, că îmbătrânise şi nu mai era el însuşi. Barbu Ştirbey care, ca administrator al domeniilor Coroanei il vedea foarte des, mi-a confirmat aceasta. El a putut observa că de la o vreme încoace bătrânul Suveran se obosea pană într-atâta, încât nu mai urmărea ceea ce-i spuneai.

E adevarat că am auzit adesea foşti miniştri vorbind de clipele interesante petrecute pe vremuri cu Regele Carol în orele de lucru. Nu mi-a mai fost dat să trăiesc asemenea clipe. După expunerea afacerilor curente şi inevitabilele iscăliri de decrete, aproape întotdeauna Regele Carol punea întrebări despre anumite probleme şi, mai ales, cerea aprecieri despre oameni politici, de cele mai multe ori despre adversari. Îmi era cu atât mai plicticos să îi răspund, cu cât ştiam că-şi avea părerile dinainte şi admirabil de bine stabilite şi că nu era din partea lui decât o tactică pe care o socotea şireată, să ştie ce cred unele despre altele persoanele noastre politice. Îl distra să descopere astfel micile rivalităţi, invidii şi răutăţi ce puteau agita personalul politic pe care era chemat să-l mânuiască. E şi aici o trăsătură, care nu trebuie trecută cu vederea la fixarea definită a portretului său.

Fiind prevenit de inimi caritabile despre „regala strategemă”, răspunsurile mele au fost invariabil evasive şi de o cumplită banalitate. Dacă va fi judecat înşuşirile mele psihologice după aceste răspunsuri, trebuie să fi avut o foarte proastă părere despre tânărul său ministru, şi dacă cumva le-a şi notat în carnetul în care înscria zilnic faptele şi impresiile lui, sunt osândit să trec în posteritate sub o foarte neinteresantă formă. În orice caz, lipsa de preciziune şi de originalitate a răspunsurilor mele nu era de natură să sporească farmecul acestor întrevederi şi a contribuit desigur să dea o şi mai neplăcută şi greoaie amintire raporturilor mele personale cu primul Rege al României.

Am o singură măgulire, anume că în aceste câteva întrevederi am putut să îi afirm de câteva ori şi în chipul cel mai categoric necesitatea înfăptuirii unor reforme democratice sincere şi hotărâte.

Acestea au fost raporturile mele cu Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

sursa: I.G. Duca – Amintiri politice

Restauraţia din 8 iunie 1930 – Declaraţiile lui I.G. Duca

Documente privind restauraţia din 8 iunie 1930

Declaraţiile lui I.G. Duca în şedinţa Comitetului Executiv al P.N.L., din 7 iunie 1930

Să-mi daţi voie să fac în faţa dvs. acest examen al conştiinţei mele şi cred că îmi veţi admite că sub imperiul întâmplărilor de azi noapte mi-am stabilit convingerea în această chestiune.

De mult cugetam la această chestiune şi în dese rânduri mi-am pus în conştiinţa mea judecata acestei chestiuni care bănuiam că va surveni cum s-a şi întâmplat.

Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional, mă împiedică definitiv să primesc soluţia de azi.

Am fost prea strâns legat de opera regelui Ferdinand I şi a lui Ion I. C. Brătianu, am slujit ţara sub conducerea acestora în timpuri care prin nimic nu se pot şterge, aşa încât este firesc ca să urmez în totul hotărârea lor.

Aş considera că mă dezonorez făcând altfel, şi, deci, să sfârşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare.

Aş trece totuşi peste dezonoarea mea, dacă aş avea conştiinţa că slujesc un mare interes politic şi naţional.

Am însă absoluta convingere contrarie.

Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii Ţării în toate privinţele.

La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi.

Sfatul ce dau partidului nostru este o intransigenţă absolută.

Vor fi vremuri foarte grele, mergem la o luptă dârză. Prin urmare, să ne numărăm.

Vor fi şovăitori, vor fi profitori de noi situaţiuni, totuşi noi vom învinge.

Dl. Brătianu v-a arătat că aceleaşi timpuri le-am trăit şi la Iaşi unde pe puţini ne-a susţinut o credinţă şi totuşi, cu această credinţă am biruit.

Nu e vorba să se forţeze conştiinţa nimănui, fiecare să judece şi fiecare să se lase hotărât numai de interesele superioare şi permanente ale Ţării pe care o slujim.

Eu v-am spus întreg gândul meu de la care nimic pe lume nu mă va abate.

Viitorul, din 8 iunie 1930

sursa: ebooks.unibuc.ro

Mainile oamenilor politici

În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulţi din oamenii cari au jucat un rol însemnat sau cari au exercitat o hotărâtoare influenţă asupra destinelor României contimporane. Le-am putut aprecia inteligenţa, admira talentul şi pătrunde caracterul; le-am putut constata infinta varietate a temperamentelor şi a metodelor. Am stat sub vraja farmecului şi a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuţile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să le cunosc şi… mâinile. Ce mâini curioase şi revelatoare, ce mâini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor, sinteză izbitoare şi vie a atâtor personalităţi proeminente.

Continuă citirea →

Cele mai cunoscute asasinate romanesti

Din nefericire si tara noastra a cunoscut aceasta practica de a elimina figuri politice incomode, existand o lista destul de lunga a unor personalitati ale caror sfarsituri au fost stabilite inainte de vreme. In ordine cronologica, incluzand unele tentative esuate:

1. Asasinarea lui Mihai Viteazul in 1601 de catre generalul Gheorghe Basta la ordinul imparatului habsburgic Rudolf al II-lea, care nu dorea o noua unire a tarilor romanesti.

2. Tudor Vladimirescu, conducatorul Revolutiei de la 1821, a fost ucis de membrii Eteriei in urma unui complot pe data de 27 mai.

3. Barbu Catargiu, prim-ministru al Romaniei a fost omorat sub clopotnita Mitropoliei in 1862. Implicatiile politice ale asasinarii lui Catargiu au fost atat de mari incat nici astazi identitatea asasinului nu este cunoscuta, desi anumite avansuri in ancheta fusesera facute de procurorul Desliu. Mai mult, dosarul i-a fost retras si inmanat unui alt procuror, Soimescu, care in scurt timp l-a inchis.

4. Ion C. Bratianu a supravietuit la doua tentative de asasinat, prima din partea unui fost profesor, Ion Pietraru, care a incercat sa il injunghie si cea de-a doua a fost orchestrata de un lider al Opozitiei, Iosif Oroveanu.

5. Viata Regelui Ferdinand a fost pusa in pericol in 1918 de catre Simion Rosal, un agitator bolsevic ce primise ordin de la Lenin sa il asasineze pe monarhul Romaniei intregite.

6. In 1920 s-a incercat asasinarea lui Constantin Argentoianu, ministru de Interne, tot de catre bolsevici, prin detonarea unei bombe in Senatul Regatului Romaniei. Argentoianu a scapat nevatamat, dar ministrul Justitiei Dimitrie Greceanu, episcopul Dimitrie Radu si senatorul Spiru Gheorghiu au murit in explozie.

7. Premierul I.G. Duca a fost asasinat de Nicadori, o echipa a mortii legionara, in gara din Sinaia in 1933.

8. Mihail Stelescu, un fost membru al Garzii de Fier devenit apoi un critic acerb al acesteia, a fost asasinat de Decemviri, tot o echipa legionara, in timp ce se recupera in Spitalul Brancovenesc dupa o operatie.

9. Pe 29 noiembrie 1938 sunt asasinati Nicadorii, Decemvirii si Corneliu Zelea Codreanu, conducatorul Garzii de Fier, de jandarmii care ii transportau in inchisoarea din Jilava, din ordinul lui Carol al II-lea.

10. Armand Calinescu a fost considerat de gardisti principalul vinovat de uciderea lui Zelea Codreanu asa ca pe 21 septembrie 1939 prim-ministrul este impuscat in timp ce se afla in masina sa in zona Eroilor.

11. Masacrul de la Jilava a fost o epurare nemaiintalnita in istoria tarii noastre a elitelor de catre Garda de fier. Generalul Gheorghe Argesanu, Mihail Moruzov, colonelul Zeciu, Nicolae Iorga, Victor Iamandi cat si alti 59 de oameni au fost asasinati in noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, ca urmare a complicitatii acestora in actiunile de represiune a legiunii in timpul regimului carlist.

12. In perioada comunista au avut loc morti misterioase in cadrul redactiei romanesti a Europei Libere care poarta in mod indirect semnatura Securitatii. Noel Bernard, seful sectiei romanesti, moare de cancer la plamani. Emil Georgescu este atacat de nenumarate ori si chiar injunghiat de 27 de ori si desi nu moare din cauza ranilor, sfarseste mai incolo de cancer, la fel ca Mihail Cismarescu. Preda Bunescu moare si el in mod subit.

sursa: ziare.com